STRUTEANU Scarlat, se naste la 20 dec. 1891, Bucuresti - moare in 5 febr. 1947, Bucuresti.
Estetician, critic si istoric literar.
Fiul lui Alexandru Strauss-Struteanu, de origine germana, functionar, si al Olimpiei (n. Bitowonsky), de origine poloneza. Ginerele lui
Ioan Slavici.
A studiat la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti, unde sici luat si doctoratul. A fost asistentul lui
Mihail Dragomirescu si prof. la Liceele "Minai Viteazul" si "Sfintul Andrei" din Bucuresti.
Colaboreaza la: Adevarul literar si artistic. Convorbiri literare, Flacara, Letopiseli (scos in colab. cu
Perpessicius si
Dragos Protopopescu), Miscarea literara. Mugurul, Ramuri, Revista Fundatiilor Regale, Universul literar s. a. Membru al SSR din . Edilii din: Ioan Slavici (Nuvele. Comentarii asupra omului si operei, 1930), A. I. Odobescu (Opere literare, 1938), I. L.
Caragiale (Opere alese, I-II, 1940) si
P. Ispirescu (Legendele sau basmele romanilor, 1942).
A publicat lucrari de estetica si de critica literara (incercare critica asupra comicului dramatic la Caragiale, 1924; Teoria imitatiunii si a clarului confuz in estetica, 1925; Istoria nationala romantata in opera lui Al. Odobescu, 1936).
Inceputurile publicistice ale lui S., apropiat discipol al lui
M. Dragomirescu, au fost dominate de preocupari estetice. in doua studii, reunite sub titlul Teoria imitatiunii si a clarului confuz in estetica (1925), autorul trece mai intii in revista teoriile despre arta ca imitatie, incepind cu elemente din gindirea socratica si terminind cu V. Cousin. Concluzia este ca, fara a fi suficienta, imitatia nu poate fi eliminata din opera de arta decit in dauna acesteia.
Tot un istoric, de data aceasta al conceptului estetic "clarul confuz", este intreprins in cel de-al doilea studiu. incercare critica asupra comicului dramatic la Caragiale (1924) are, de asemenea, un pronuntat caracter teoretic. Sprijinit pe contributii anterioare, de la Aristotel la Bergson si M. Dragomirescu, S. ajunge la o definitie proprie a comicului ca transpunere in arta a rizibilului, definit, la rindul sau, drept "un inadaptabil responsabil, care primeste sanctiunea aceasta specifica din cauza vinei fata de sine insusi".
Cit priveste comicul caragialean, el deriva din relevarea in cel mai inalt grad a prostiei prezumtioase si se distinge prin caracterul sau integral si pur. Aceste trasaturi il situeaza pe Caragiale, dupa S. , deasupra celor mai multi dintre marii comici straini, dar il lipsesc totusi de universalitate. Dintre studiile de istorie si critica literara, se remarca cele consacrate lui Slavici. S. aduce contributii biografice, cu date inedite, cunoscute de la sursa, si una din primele incercari de a da un portret moral si politic aprofundat si obiectiv al scriitorului. Mai putin adincita, analiza operei permite totusi degajarea citorva idei generale interesante, privind unele constante ale scrisului slavician: pendularea intre tragic si umor, contradictia intre "lut si suflet" etc. Din studiile asupra lui Caragiale si Slavici, dar mai ales din cele consacrate lui Odobescu (Istoria nationala romantata In opera lui Al. Odobescu, 1936), se desprinde si o marcata perspectiva comparatista, autorul Scenelor istorice fiind mereu raportat la Walter Scott. S. a scris cronici literare si eseuri diverse despre majoritatea scriitorilor contemporani lui, studii de folclor (Supravietuirea cultului lui Zamolxis in poezia noastra poporana, . 1943), a facut traduceri si, in colaborare cu Gh. I. Chelaru, a scos manuale scolare. Dintr-o Istorie a literaturii romane, conceputa in trei volume, a redactat numai primul, ramas in manuscris.
OPERA:
incercare critica asupra comicului dramatic la Caragiale, Bucuresti, 1924;
Teoria imitatiunii si a clarului confuz in estetica, Bucuresti, 1925;
Istoria nationala romantata in opera lui Al. Odobescu, Craiova, 1936. |
REFERINTE CRITICE:
E. Lovinescu, Istoria;
I. M. Rascu, Convingeri literare, 1937;
G. Calinescu, Istoria;
M. Bucur, Istoriografia
|
