Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Spatiul scenic al baladei: Radu Stanca despre Radu STANCA



Din felul in care Radu Stanca defineste resurectia baladei", se poate deduce, deja, programul unei teatralizari" a poeziei. Toate elementele aduse in discutie converg, in ultima instanta, spre ideea de inscenare, de spectacol si joc al mastilor. intai, pentru ca, asa cum o concepe poetul in eseul din 19451, in forma ei reinnoita (sau restaurata), balada devine doar un mijloc poetic", vehiculul formal al unui continut" diferit de cel consacrat prin traditie; ea travesteste, de fapt, o confesiune lirica. Astfel - afirma eseistul daca in cazul liricului pur comunicarea afectiva este directa si nu traverseaza nici un fel de podis [], in cazul baladei, poezia nu mai este o simpla comunicare a unei stari afective, comunicare directa, nemijlocita, ci comunicarea unei stari afective prin mijlocirea unui eveniment. Acest eveniment, pentru a fi baladesc, trebuie sa se caracterizeze in primul rand printr-o stare perpetua de conflict dramatic2."

Avem de-a face, altfel spus, cu un discurs liric mediat (N. Manolescu vorbeste despre o lirica mascata")3 la mai multe nivele ale vechii structuri a baladei; trama epica, elementul con flictual (angajand dialogul, adhortatia, replica" unor persona je"), constructia, asadar, a unei intamplari situate intr-un decor specific, constituie echivalentul unui univers launtric, proiectia sa exterioara, spectaculara.

Cu privire Ia gradele acestei exteriorizari, in raport cu eul liric, poetul adauga, de altfel, cateva consideratii interesante, procedand la o clasificare in care asa-numita lamentatie baladesca detine pozitia cea mai apropiata de discursul liric propriu-zis. Anecdoticul ar consta, aici, in nascocirea" starii lirice (termenul e semnificativ!

   ); confesiunea" e transferata, ca sa spunem asa, unui personaj aflat intr-o situatie dramatica. Iar urma legenda sau eposul, unde starea lirica este filtrata [] prin arta de a povesti intamplarea, iar prelucrarea baladesca se resimte tot timpul de prezenta poetului care, el, realizeaza comunicarea"1. Fara a se travesti, asadar, intr-un personaj care se confeseaza elegiac in lamentatia baladesca", eul liric isi refuza totusi expresia directa; el vorbeste despre altcineva decat despre sine insusi, luand locul menestrelului evocator de timpuri legendare si evenimente pe masura. Balada propriu-zisa" ar incarna, in sfarsit, acel teatru exteriorizat al afectelor prin care poetul nu mai face decat oficiul de a declansa anecdota, restul urmand sa ni se desfasoare sub ochi"2. Cu alte cuvinte, vocea auctoriala" e total eliminata in acest caz, expresia de sine a eului presupunand un numar maxim de medieri; poetul c, de fapt, aici autorul si regizorul unui spectacol complet. Starea lirica" ..putem deduce tine de efectul inscenarii asupra spectatorului (cititoruluI), in dependenta de calitatea spectacolului (anecdota si personagiile ei"). Mai cuprinzatoare decat toate ramane insa expresiva formula lansata de Radu Stanca si reamintita mai recent de St. Aug. Doinas a situatiei poetice" in care baladescul se afla in stare virtuala, neactualizat", ca germen epic sau simbolic", si care marcheaza momentul impalpabil, de granita, intre liric si epic":).



Esential pentru noua infatisare a baladei, lirismul urmeaza sa capete, asadar, indiferent de formulele preconizate, o expresie indirecta. Travestirea" liricului in epic si dramatic pune insa si o problema de optiune stilistica: a prelua vechile structuri baladesti chiar interiorizate" inseamna, in poezia lui Radu Stanca, a-ti insusi si universul de sensibilitate modelat, de-a lungul timpului, de aceste structuri formale"; sau, mai exact, a-1 transforma intr-un echivalent al propriei sensibilitati, a face din el tiparul cu care sa-ti poti modela propria expre sie de sine. in mare masura, resurectia baladei" este, de fapt, la poetul nostru, o restaurare, o reconstituire de toposuri consacrate de traditia speciei: o recuzita" usor de recunoscut, in sensul careia poetul continua sa inventeze. Romantic intr-un veac neromantic, Radu Stanca nu intelege sa se nege pe sine de dragul unei alinieri" la directia dominanta a poeziei. Apropiat, in aceasta privinta, de un Al. Philippide, el nu se sfieste sa recurga la limbajul vechii" poezii pentru a se exprima; o face, desigur, intr-o forma deviata, de transfer al confesiunii in nascociri" scenice, de care insa nu se distanteaza la modul ironic sau nu in primul rand in acest mod. Raporturile sale cu conventia" sunt mai subtile; el o preia, si-o asuma, se instaleaza in ea, ii utilizeaza arsenalul cu o virtuozitate de perfect cunoscator. Efectul distantarii (modernE) pus, pe drept cuvant, in legatura cu constiinta clara ca lucreaza cu o recuzita, mai degraba decat cu ironia romantica" sau cu sarcasmul heinean e generat tocmai de gradul inalt de stilizare, de rafinamentul cu care e construit noul discurs baladesc, proiectat pe un orizont cultural usor de identificat.

Aceasta particulara constiinta a conventiei arc, de altfel, in numeroase texte, semnele ei de recunoastere. Direct marturisita in creatiile din afara spatiului baladesc, ea e sugerata si in cateva balade dintre cele mai reprezentative. Una dintre ele Trubadurul mincinos defineste, cum o spune chiar titlul, o ipostaza specifica a eului: cantaretul galant al iubirii propune un univers al iluziei, rod al purei fantezii, desfasurata opulent si stralucitor. Din punctul de plecare (titlu, intaiul verS) se si produce insa demascarea"; trubadurul" minte, iar castelul" nu e decat un castel in Spania", adica o pura himera:



Eu am, iubito,-n Spania, un castel. Portile lui sunt prinse-n cangi de aur Si langa fiecare sta un maur Cu fes de-argint, cu scut si cu cercel.

Pe socluri mari si verzi dorm lei regesti Si prin alei se plimba tristi paunii, Cadane moi cu lungi si grele funii Tarasc prin ierburi lenese calesti



Un asemenea text e graitor si pentru o anumita calitate a lirismului lui Radu Stanca, dependenta tocmai de aceasta constiinta a recuzitei. imprumutandu-si confesiunea ipostazei actoricesti a trubadurului ce-si construieste lumea himerica, eul poetic se exprima pe sine insusi indirect ca pe un constructor de lumi iluzorii, dar in care investeste tot ce are mai bun: univers perfect, vietuind sub semnul frumosului, al idealului", insa al unui ideal refuzat, irealizabil de unde si tonalitatea insinuat-elegiaca. Placerea fantazarii sau, in alt plan, a restaurarii" unei conventii estetice, de sursa mai mult sau mai putin livresca, se conjuga cu sentimentul precaritatii unei atare proiectii ideale.

Alta data, mecanismul fantazarii in interiorul (sau in sensuL) unui univers imaginar, ratificat" de o anume traditie, e semnalat, la modul alegoric, inca din pragul confesiv al baladei: din cand in cand din sufletul meu seara / Ca dintr-un vechi landou intunecos, / Un domn inalt, in doliu, alb ca ceara, / Lang-un grilaj de poarta se da jos" (LiliacuL). Apoi nucleul epi-co descriptiv e dezvoltat in tiparele baladei romantice germane sau poesti: teatru solemn de umbre funerare intr un decor ce reuneste, intr-o dispunere savanta, atenta deopotriva la efectul de ansamblu si la detaliul grafic" al imaginii, elementele cele mai caracteristice ale recuzitei" domnul inalt, in doliu", "ingandurat", cu obrazul pal" si cu jobenu-n maini" avand, asadar, ceva din eleganta funebra a personajului unui Emil Botta, strabatand parcul cu ruine" spre turnul vechi, mancat de vreme", deschizand- usa cu scorpion", strivind paingii prinsi pe steme", pentru a patrunde trist si palid in salon" la acest intim si funerar supeu" Atmosfera straniu-onirica a scenei e accentuata de o nuantata regie a miscarii personajelor fantomatice de la sugestia lentei deplasari spre locul de intalnire (urcand agale treapta dupa treapta", si vine-ncet alene") la incremenirea muta (,;Unul in fata celuilalt, ciudati. / Ca doua statui alte, fara pata / Ca doi straini tacuti si nemiscati"), si, in final, la reluarea, ca la un semn", a miscarii (cand sunete suave / Bat miezul noptii-n ornicul solemn") in atmosfera macabra al carei stil" e usor de recunoscut: Si-n timp ce-ntreg castelul se-nfioara / De-un geamat surd, amar, icnit prin zid, / imbratisati cu dor ei se strecoara / in cripta de sub turn, unde se-nchid".

Aparitia, in poanta, a liliacului batand din aripi vesel" contureaza, emblematic, un univers de sensibilitate, introducand si o nota de detasare, in scherzo", menita sa dea relief, prin diferenta de ton, intregului tablou.



Un asemenea text spune, si el, foarte mult despre natura lirismului lui Radu Stanca. Marturisita ca rod al reveriei si fantazarii (romanticE), balada indica o cale directa de legatura intre subiectivitatea creatoare si universul imaginat: acesta este, in aparenta lui exterioritate spectaculara, emanatia tensiunilor subiective, proiectia in afara a unui teatru" launtric, de evidenta atmosfera lirica, elegiaca. Pe de alta parte, ea atrage atentia, inca o data, asupra acelei instalari in conventie, a unui mimetism stilistic, ce dubleaza starea lirica" indirect transmisa prin inscenarea baladesca cu o emotie de factura intelectual-livresca, mult distantata de ironia altor poeti. Manierismul lui Radu Stanca tine tocmai de acest rafinament al refolosirii si restructurarii unui repertoriu formal mostenit; prin el, desuetudinea", anacronismul" unui tip de sensibilitate se salveaza ca intr-un refugiu. Caci exista o solidaritate profunda intre reveria nelinistita a poetului neoromantic si aceasta recuzita a altui timp, inactuala" ca si ea. Optiunea pentru asemenea inscenari sugereaza, in fond, o frustrare si necesitatea unei evaziuni", frustrare in sensul ca eul liric hipersensibil si idealist" isi simte interzisa confesiunea directa; evaziune in masura in care formele ,,vechi" de expresie, mai apte pentru a media o retorica cenzurata la nivelul strict confesiv, pot servi drept masca acceptabila si acceptata. Cu observatia, totusi, ca apelul la ele sugereaza si un anume sentiment elegiac, al fragilitatii acestor uni versuri reimaginate, abia compensat de placerea regizorului es tet, care le restaureaza". Jocul cu mastile stilistice e deconspi-rat tot de autor, intr-o lamentatie baladesca1, precum Pistolul, purtand subtitlul: "in stil romantic", si care are toate datele meditatiei elegiace pe tema iubirii pierdute, tipica pentru poezia mormintelor": decorul autumnal si, mai ales, teatralitatea suferintei, aerul melodramatic, sugerat de o anume schematizare a gesticulatiei si exagerare a tonalitatii sentimentale Acesta este locul uitat in care sunt / Aduse si-ngropate stravechile-oseminte. / Si-acesta e mormantul (dar ce sarac mormant!

   ) / Unde-am venit sa sufar si sa-mi aduc aminte"; Cu capu-n maini refrenul trecutului l-ascult / Si par, cum. stau, eu insumi o masca funerara".



Sub titlul Buffalo Bill se construieste, alta data, o alegorie in care se traduce obsesia trecerii timpului, intr-un limbaj si cu o imagistica evident marcate stilistic; balada a si fost numita un western liric"1.

Chiar atunci cand nu e semnalata direct, marca (mascA) stilistica preluata transpare, totusi, in organizarea decorului, a figuratiei si miscarii scenice, din atmosfera mai tuturor baladelor. Gotica", romantic-macabra, poesca, hoffmanniana sau faustica, medievala, amintind de basmul popular etc, scena baladei lui Radu Stanca este mereu de o mare mobilitate. Rolurile se schimba cu roluri, decorurile inlocuiesc alte decoruri, intr-un spectacol neintrerupt. Un adevarat viciu Actionai", cum se exprima Ion Vartic, pune in miscare acest mare teatru al iluziei " . Ceea ce trubadurul mincinos" inventeaza pentru iubita sa (Eu am, iubito, n Spania un castel / Si, daca vrei, te fac stapana-n el"), imagineaza poetul si pentru sine: el are doar o lume de fantasme, pe care o ia in stapanire cand vrea, caci si o construieste singur.

Ca orice adevarat romantic, Radu Stanca viseaza la lumi ce nu exista" dar le viseaza, ca om al vremurilor mai noi, sub semnul culturii, al Cartii, al Spectacolului. Fantezia sa are in ea ceva muzeistic", de arhiva culturala; in inscenarile sale se traieste, se iubeste, se sufera si se moare frumos, ritualic, intr o ceremonie compusa dupa toate regulile artei, conform unui cod mostenit al poeziei. Una dintre situatiile poetice" definitorii Seara medievala atrage atentia in cateva versuri asupra motivatiei acestei optiuni pentru ceremonial si decor a poetului cu privirea intoarsa spre trecut: in turn s-au pornit iarasi vechile plangeri. / Liliecii stau toti cu aripile-n jos. / Iubito!

    Te-astept sa cobori si sa sangeri / Si-alaturi de mine sa suferi frumos / //Acuma castelul e doar o ruina, / Dar tu vino, chiar daca numai schelet. / Sunt si eu fantoma. Vom fi o patina / A eimlui nostru tacut si discret. //O!

    Vino!

    Prin vremea aceasta barbara / S-aducem un aer usor medieval" (s. n.) Poezia intreaga si nu numai aceasta este, cum se vede, o invitatie la regie, la jocul scenic, ca o corectare" estetica a datelor realitatii barbare". Patina evului tacut si discret", aerul usor medieval" etc. sunt efecte calculate regizoral pentru un spectacol exemplar, emblematic, modelat, aici, in matritele imaginarului roman tic-macabru. Oricat s-ar schimba decorul si costumatia (in care stilizarea medievala" si burgheza" de romantism timpuriu predomina totusi, cum se cuvine intr-o poezie trubaduresc-sentimentala!

   ), spectacolul construit vizeaza o anume perfectiune estetica1. Lamentatia baladesca", cu transferul ei discursiv dinspre eul liric spre un personaj-masca, are intotdeauna o gravitate ritualica, o solemnitate a tonului si a gesticulatiei, adecvata situatiei-limita in care se rosteste de obicei monologul. lamentatia Ioanei d Arc pe rug contureaza, astfel, in retorica-i savanta, nu numai un patetic discurs elegiac; confesiunea isi sugereaza, isi contine si decorul", si gestica. Prin vocea Ioanei d Arc vorbeste parca o emblema pe care o vedem reliefandu-se, de la o strofa la alta, in liniile ferme ale cate unei metafore plas-ticizante: flamanzii serpi" ai flacarilor imbratiseaza faptura ramasa dreapta" si ne nfranta", ce devine treptat o floare de foc", scaldata ca-ntr-o inalta amfora de fum"; pe rugul plin de bratele nebune", moartea devine apoi paganul joc al dragostei", incheiat cu cununia" cu flacarile albe", pecetluita in final, de albul inel" de fum zvelt si ceata moarta.



Muzica fascinanta a coralului luminos" din cetate serveste, in Un cneaz valah la portile Sibiului, drept fundal" pe care se inscrie ceremonialul lent, detaliat in miscari gradate, al mortii personajului, intr-o regie atenta deopotriva la progresiunea atmosferei" lirice si la regresul" spre stingere al miscarii eroului"; in timp ce initiala uimire" a cneazului, provocata de acel cor dumnezeiesc, plin de mister" se transforma in adevarata vraja", apoi in extaz" si incantare", fraiele scapa din mana calaretului, lancea-si pleaca varful / Si calma si-1 infige in nisip", pintenii sunt eliberati din scara, platosa e desfacuta si osteanul se pravale din sa sub pumnalul dusman. Prezenta scenica" e astfel deplin conturata. Ultimul vers" conteaza si aici foarte mult. in Lamentatia Ioanei d Arc pe rug, poanta" finala rasturna situatia tragica initiala intr-o victorie" a unei iubiri simbolice, rezumand, oarecum, intreaga desfasurare conflictuala a baladei. Dincoace are loc, practic, aceeasi miscare revelatoare: ucis pe cand se afla la un pas de clipa libertatii", cneazul valah e totusi victorios, in planul valah e totusi victorios, in planul simbolic, estetic, caci moartea il apropie, de fapt, de spatiul coralului luminos" care-1 vrajise. Finalul poeziei concentreaza sugestiv acest paradox, conferind poemului acea nota de rotunjime si stilizare emblematica definitorie pentru scrisul lui Radu Stanca, poetul-scenograf: Si de-am cazut la portile cetatii, / intins pe scut, ca maine, intru-n ea".

Totul se petrece ca si cum aceste dubluri ale eului liric n-ar face, prin confesiunea lor elegiaca, decat sa-si sublimeze suferinta si jertfa intro inscenare ideala, simbolic-cliberatoare. Arta de a povesti intamplarea", ceruta legendelor" in aceeasi Resurectie a baladei, nu semnifica, in fond, altceva daca o raportam la exigentele de expresie (fie si indirecta) ale eului poe tic; caci situatia poetica" se cuvine sa aiba frumusetea ei: sa primeasca, adica, acea valoare de emblema, de eveniment sim-bolic-sentimental". Dupa cum, in cazul baladei propriu zise", textul trebuie sa construiasca o scena perfect regizata. Un mare numar de balade dezvolta chiar tema evaziunii intr-o lume as cultand exclusiv de legile frumosului.

Regele visator, din poemul cu acelasi titlu, opune cos marului baroc-expresionist, abatut peste Danemarca, o atitudi ne de detasare esteta si refugiul in reverie:



Si-n timp ce moartea umbla-n Danemarca

Nestingherita, plina de oroare, invaluit in straie orbitoare

Eu, Regele, ma plimb visand cu barca.



Alt rege, din Balada lacrimei de aur, traieste doar in virtutea fascinatiei unui ideal; studentul faustic-hoffmannian din Balada studenteasca isi construieste noapte de noapte himera, disparand sau pierind odata cu distrugerea ei. Atotputernicia regala se traduce, alta data (in De-asfi regE), ca fascinatie a spectacolului construit cu rafinament de estet pana la forme excesive si sfidatoare: Mi-as vopsi picioarele cu rosu / Si-as iubi bomboanele si dantul / Seara as iesi, plimband cu lantul, / Cand ogarul verde, cand cocosu. // De-as fi rege-as recladi Sodoma / Si-as starni din nou in circuri jocul. / Ca sa cant la poalele ei focul / As aprinde inc-o data Roma. [] Si din tara mea si-a frumusetii / Tuturor le-as face cate-o

Expresie extrema a estetismului, Corydon, din balada omonima, isi joaca , la modul ideal, propriul personaj". Cultul artificiului, al podoabei, atitudinea elegant-sfidatoare, gestica studiata, miscarea ca intr-o scena de balet, o anume feminitate sugerand ambiguitatea androgina caracterizeaza aceasta prezenta crepusculara (Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul") ce-si exhibeaza euforia narcisiaca:



Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar, Cand calc, parca trec pe pamant de peun soclu Un ochi (pe cel roZ) il ascund sub monoclu Si-ntregul picior cand pasesc il descopar, Dar iute-1 acopar, ca iar sa-1 descopar





Ca un adevarat dandy, personajul cel mai frumos din orasul acesta", traieste pentru spectacol; transformandu-si existenta intr-o perpetua, fantezista inscenare, cu stridente si rafinamente calculate dar si devenind el insusi privitor ca la tea tru, cu detasarea ironica a celui ce vede in toate actele vietii niste posibile pretexte ludice:



Cellalt ochi (cel galbeN), il las sa s-amuze Privind cum se tin toti ca scaiul de mine. Ha!

    Ha!

    daca ti sti cat va sade de bine Sarind, topaind dupa negrele-mi buze. Cellalt ochi s-amuza si-1 las sa s-amuze



Judecand acum lucrurile din perspectiva poetului, se vede limpede ca Radu Stanca imagineaza si de data aceasta in interiorul unor modele livresti; recuzita aici esteta, trimitand la dandysmul englez, la Baudelaire, Barbey d Aurevilly, Huysmans sau Mateiu Caragiale este convocata de o fantezie mobila, improvizand pe o tema data. Emotia cititorului e, inca o data, dubla: el admira in egala masura scena in sine, cu mastile si coregrafia ei rafinata, dar reactualizeaza si un intreg orizont cultural care-i da relief; tot asa cum, bunaoara, Balada studenteasca regiza un teatru al iluziei invatat din Goethe si Hoffmann, iar Lamentatia poetului pentru iubita sa imagina pe date ale poeziei trubaduresti, in timp ce Trandafirul si calaul isi construia anecdota" in tonuri de romanta.



Poet manierist, in sensul preluarii si rafinarii unor stiluri consacrate, dar si in acela al mai generalei opozitii dintre mimesis si phantasia, dintre natural si artificial, cu o optiune evidenta pentru termenii secunzi, Radu Stanca este, prin excelenta, autorul unui spatiu scenic in care evolueaza atat ca actor, intr-o lirica a rolurilor, cat si - mai ales ca regizor. Din teatrul lumii care este pentru el, in primul rand, un teatru al lumii cartilor el isi alege intotdeauna recuzita convenabila si masca potrivita unei sensibilitati agitate, obsedate de ideal" la modul romantic, traindu-si cu intensitate iluziile si pierderea lor, constient, ca toti barochistii, de contrastele si instabilitatea lucrurilor prinse in jocul mereu reluat al aparentelor. Si totusi, universul iluziei - al iluziei devenite act artistic, realitate esteti ca, este pentru el unica, paradoxala certitudine. Ne-o spune vinul dintre numeroasele sale alter ego-uri, care este Arhimede din poemul Arhimede si soldatul, dezvaluind, printre altele, si esentialul inteles al jocului practicat de acest iubitor al perfectiunii: Sa nu te atingi de cercurile mele / Ostas viclean!

    Si nici sa nu te-nsele / Asemanarea lor cu arcul tau. / Sunt simple jucarii si nu fac rau // Nu te uita prostit, cu ochiul acru. / in rotunjimea lor sta actul sacru, / Care-mplineste sanul, mingea, vasul. / Si-aceasta nu-i o lance, e compasul.. // Apropie-te mai bine cu sfiala, / in rotunjimea lor nu e greseala [] inconjurat de cercurile mele, / Fie ca dorm pe prund, ori blani de biber, / Cat timp le am pe ele, eu sunt libef (s.n.).

Libertate, asadar, in jocul formelor pure, in idealele inscenari capabile sa sugereze, emblematic, ipostazele unei existente sublimate, sustrasa astfel accidentului biografic, brutalitatii destinului; e intelesul acelei ars doloris pe care eul liric o profeseaza mereu, stranie terapeutica realizata prin multiplicarea infatisarilor suferintei proprii, ca tot atatea trepte ale cathar-sis-ului intr-un spectacol interior:



Doar pentru mine nu e loc in mine, Eu singur nu-mi gasesc in mine locul, De-aceea vreau o noua suferinta Din care focul meu sa-si soarba focul,



De-aceea vreau o noua inclestare Pe care harfa mea s-o stranga-n coarde. Caci numai cand voi arde-n mii de ruguri Pe rugul meu aprins nu vai mai arde.

(Ars doloriS)



Deosebirea fata de elegia realului imaginar" a lui Emil Botta apare imediat, in ciuda apropierilor tinand de fundamentala melancolie a histrionului ce-si cauta fara sa-1 gaseasca, un destin pe masura". Daca la autorul Dorului fara. satiu lirica rolurilor marca suferinta dramaticei fragmentari histrionice a fiintei in fantastice roluri" si nostalgia unitatii eului, Radu Stanca vede in protcismul oglindirii" de sine o posibilitate de salvare, de amanare a destinului implacabil. Un poem precum Oglinda timpului spune, ca o noua ars doloris, ca metamorfoza spectaculara a eului, proteismul sau sunt tot atatea remedii impotriva neantului:



Am azvarlit oglinda la o parte Sa nu mai vad ca timpu-nainteaza Dar ea sa spart si-n cioburile sale L-am auzit cum rade si sfideaza.

Trezit ca dintr-o neagra nepasare M-am scuturat de gandurile grele Si ridicand de jos acele tandari Eu m-am vazut multiplicat in ele.

Si-am ras la randul meu gandind in sinea-mi:

O!

    Timpule, tu ce imparti povete,

De mult timp vei avea de-acum nevoie

Ca sa ucizi atat de multe fete.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.