(Spatarul), n. cea. 1636, probabil Milesti (Vaslui) - m. 1708, in Rusia.
Traducator, autor didactic, calator si diplomat.
Fiul sulgerului Gavril, dintr-o familie de origine greceasca stabilita de mai mult timp in tara, inrudita cu Racovitestii si Movilestii.
Urmeaza probabil scoala de la Trei Ierarhi si, poate, colegiul catolic din Iasi; la Constantinopol, mai tarziu, va fi elevul lui Gavril Vlasios, dar nu la Scoala mare aPatri-arhiei. Spatar sub Gr. Ghica, in 1659, se afla la Constantinopol intre 1660 si 1664, cand intra in legatura cu ori-entalistii Paul Rycaut si Thomas Smith. in 1666 era la Stettin la curtea lui Gheorghe Stefan din exil, de unde pleaca la Stockholm, apoi la Paris. In 1668 revine in Moldova, unde se plaseaza si episodul ipotetic al "crestarii nasului" (de unde porecla de "Carnul"). in 1671 este trimis la Moscova de patriarhul Dositei si este angajat ca talmaci la Posolski Prikaz; intre 1675 si 1677 calatoreste in China ca trimis oficial si lasa un jurnal si o descriere, cunoscute si apreciate in Apus pentru informatiile inedite. Compilator, traducator si autor al unor lucrari de incontestabila eruditie, MILESCU este un carturar de tip baroc, interesat de literatura oraculara, interpretari simbolice si de sensurile ascunse sub metaforele ermetice.
Principala opera a lui MILESCU si singura care priveste direct literatura este aceea rezultata in urma celebrei sale calatorii in China, Jurnalul expeditiei si Descrierea Chinei; ultimele sale lucrari cunoscute, acestea sunt totodata si cele care i-au asigurat notorietatea in lume inca din timpul vietii. Toate celelalte lucrari, inspirate dintr-o diversitate de preocupari, exceptionala pentru vremea sa, raman in afara literaturii sau o ating indirect, prin marturiile privind nivelul cultural, preocuparile si viziunea specifica uneia dintre cele mai infloritoare epoci ale culturii noastre vechi. Privite in perspectiva, cea mai importanta dintre operele sale scrise in limba romana este o traducere, cea a Vechiului
Testament, facuta probabil in timpul sederii la Constantinopol; ca si in alte culturi, aceasta traducere - prima integrala in romaneste si rezultata dintr-o comparatie atenta cu celelalte versiuni existente, latine si slavone - marcheaza inceputul preocuparilor filologice cu caracter stiintific in limba romana. Traducerea cuprinde si un text apocrif intitulat Pentru singura tiitoare gandirea, primul cu caracter filosofic tradus in romaneste. El este, de asemenea primul carturar autohton care afirma caracterul latin al limbii romane, intr-un pasaj original din Carte cu multe intrebari, traducere, din 1661, dupa un opuscul atribuit patriarhului Athanasie, si primul istoric roman al imperiului otoman, intr-un compendiu tradus sau compilat dupa un model grec sau slavon. Istoria aliasa intru care sa arata toti imparatii otomani. Textul, care i-a fost atribuit lui Iorga, cuprinde mai multe mentiuni despre domnii romani si succesele lor in luptele cu turcii. MILESCU este si primul roman tiparit la Paris, opusculul sau despre transsubstantiere in religia ortodoxa - scris in latineste, la cererea ambasadorului francez la Stockholm, Arnauld de Pomponne - fiind publicat in 1663 in celebra lucrare a lui Arnauld si Nicole, La perpetuite de la Foy de l Eglise catliolique. Toate aceste prioritati contureaza un spirit curios, extrem de mobil si disponibil innoirilor, care contrasteaza puternic cu imobilismul traditiei; macar sub acest raport, el il anunta pe Cantemir. Silit sa se expatrieze in urma unor intamplari neelucidate (s-a presupus ca intriga sa ajunga domn, lucru mai mult decat improbabil), MILESCU accepta sa plece la Moscova, trimis tarului de patriarhul Dositei ca interpret pentru limbile latina, greaca si romana; el va functiona ca talmaci la Posolski Prikaz mult timp, probabil pana la sfarsitul vietii, si ca profesor particular in diferite familii din inalta nobilime. Acestei ocupatii i se datoreaza o parte din micile tratate pe care le scrie sau compileaza acum, intre 1672 si 1673: Aritmologhia si Etica, Introducere pentru preacinstitul cneaz P.M. Cerkaski, Cartea sibilelor. Cartea ieroglifica s.a. Utilizand direct sau prin intermediar un mare numar de autori antici (Aristotel, Platon, Herodot, Seneca, Sofocle, Virgiliu s.a.), medievali (Suidas, Zonaras), dar si umanisti (Erasm), aceste tratate didactic-parenetice interpreteaza in sens ar.tiotoman vechile prevestiri biblice si sibiline, trateaza problemele cunoasterii, definirii si practicarii artelor liberale, moralei, capacitatii intelectului uman etc, dupa criterii formale, simbolice sau emblematice: insumand parti traduse dupa originalele latine ale lui J. Lauterbach si J. Camerarius, Aritmologhia grupeaza principiile morale dupa criteriul numarului ("trei lucruri sunt foarte triste", "aceste cinci lucruri sa nu le uiti" etc). Cartea sibilelor reia profetia celor patru imperii din Biblie, Cartea despre cele noua muze defineste scolastic domeniile stiintelor umaniste si le ilustreaza cu figuri alegorice inspirate din lucrarile lui Vincenzo Cartazzi si Cesare Ripa etc. In plan literar, toate aceste orientari intalnesc tendintele baroce din cultura epocii, mai ales in Rasaritul Europei, precum literatura ermetica a sibilelor, care 1-a atras si pe
Dosoftei, simbolica spiritualista a lui Simeon Polotki s.a. Avand la baza lucrari anterioare (Atlas sinensis al iezuitului Mar-tinus Martini, insemnarile lui I. Krijanie etc). Descrierea Chinei este, in primul rand, o opera cu caracter informativ, enciclopedic, fara pretentii de originalitate, desi observatiile proprii, comparatiile cu elemente cunoscute, nu lipsesc; ea a fost foarte curand cunoscuta in strainatate, o copie slavona fiind data de autor geografului suedez J.G. Sparwenfeldt, in 1685, iar o traducere greceasca a fost difuzata, in 1693, de Hr. Notaras. Mai interesante sunt descrierile din Jurnalul calatoriei; conceput ca un memoriu geografic, el consemneaza punctele de reper, detaliile morfologice ale terenului, bogatia specifica a tinuturilor, caracteristicile etnosociale ale populatiilor intalnite si mai ales distantele, nu numai pe traiectul calatoriei, ci si in Pekin, in curtea palatului, pe strazile marelui oras, de unde impresia superficiala de inventar, de repertoriu al obiectelor de interes vazute fragmentar, sub incidenta marimii sau a multimii, ca mai tarziu la
Dinicu Golescu. Descrierile sale sunt insa colorate de interesul pentru detalii, de comparatiile orgolioase cu geografii Antichitatii ("nici un geograf latin sau grec, vechi sau nou, nu a fost in stare pana azi sa scrie nimic despre tara aceea") si mai ales de trimiterile nostalgice catre peisajul tarii sale de obarsie, tinutul Eniseiului amintindu-i autorului de Valahia, raul cu acelasi nume de Dunare etc, incepand si aici o lunga traditie, aceea a calatorului roman care poarta in suflet icoana nestearsa a tinuturilor de acasa, etalon si termen de referinta pentru tot restul vietii.
OPERA
Siberia si China, trad. de V. Solovoi si A. Kidel, Chisinau, 1956; Jurnal de calatorie in China, trad. si pref. de C. Barbulescu, Bucuresti, 1956; Descrierea Chinei, trad., pref. si note de C. Barbulescu, Bucuresti, 1975; Aritmologhia, Etica si originalele lor latine, ed. critica, studiu monografic, note si indici de P. Olteanu, Bucuresti, 1982; Jurnal de calatorie in China, trad., postfata si bibliografie de C. Barbulescu, Bucuresti, 1987; De la Tobolsk pana in China, trad. de George Sion, Bucuresti, 1988; Manualul sau Steaua orientului, ed., introducere si trad. de Tr. Diaconescu, Iasi, 1997.
REFERINTE CRITICE
P.P. Panaitescu, Nicolas Spatliar Milescu, 1925; Const. C. Giurescu,
Nicolae Milescu Spatarul. Contributiuni la opera sa literara, 1927; V. Candea, Ratiunea dominanta, 1979;
S. Cioculescu, Itinerar critic, III, 1979; St. Gorovei, in Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", 1984; idem, ibidem, 1985; MILESCU Morarii, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 1, 1985; P. Cernovodeanu, in Biserica Ortodoxa Romana, nr. 3-4, 1971; P.P. Panaitescu, Nico-lae Milescu Spatarii, 1987; Zoe Dumitrescu-Busulenga -I. Sava, Muzica si literatura, II, 1987; St. Ciobanu,
Istoria literaturii romane vechi, 1989; R. Cernatescu, in
Luceafarul, nr. 10; 11; 12; 14; 1999; N. A. Ursu, in Cronica, nr. 9, 1999.
