Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





CRITICA LITERARA SI ANTICII de Nicolae IORGA (Proza)

 

Doua curente mari isi impart astazi cimpul criticei literare : unul, vechea critica judecatoreasca, isi da verdictul asupra operelor de cercetat, aratindu-ni astfel singurele gusturi personale ale criticului, altul, datind de vreo citeva zeci de ani abia, considera opera de arta ca putind fi obiectul unei cercetari stiintifice si o analizeaza, studiindu-i elementele prin procedeurile admise in celelalte stiinte. Modernii sint mai ales cercetati astfel, pe cind critica judecatoreasca domneste inca pe deplin asupra operelor scrise in timpurile, asa de departate de ale noastre, cind faclia civilizatiei era purtata de popoarele clasice, grecii si romanii.

Sa urmaresc dezvoltarea criticei judecatoresti din timpurile cind se arata in literatura pina astazi, sa arat cum aceleasi judecati mumificate se dau asupra operelor clasice, sa determin, in sfirsit, calea pe care criticul Antichitatii ar trebui s-o apuce pentru a face o opera stiintifica, si nu o frazeologie laudaroasa ori osinditoare fara greutate, iata ceea ce-mi propun sa fac pe scurt in aceste citeva pagini, fara a avea insa pretentia ca am mintuit un subiect asa de vast ca acel al istoriei, sau mai bine al evolutiei criticii literare aplicate la antici.



I



Ca gen literar deosebit critica nu exista la romani. Astazi sint oameni care n-au scris in viata lor nimic altceva decit articole de critica, ca Sainte-Beuve, Sarcey, Jules Lemaitre in Franta, John Ruskin in Anglia, si totusi fac parte din gloriile literare ale tarii lor. Grecii si romanii fac critica in-timplator, si caracterul panegiric, ori reprehensiv al acestei critici, o ajuta sa-si afle loc intr-o satira, intr-o comedie, uneori intr-o elegie - ca Elegia a XV-a din cartea intaia a Dragostelor (AmoreS) a lui Ovidiu -, intr-un poem didactic - ca in Catalogul lui Volcatius Sedigitus -, intr-o idila - ca in Egloga a IH-a a lui Virgiliit -, intr-un manual de retorica ori de pedagogie - ca in Cartea a X-a din Institutiones oratoriae a lui Quintilian -, intr-o culegere de declamatii - ca Suasoriae si Controversae ale lui Annaeu* Seneca.




Cel dintai care pare a fi facut astfel de critica incidentala la Roma, dupa marturia lui Horatiu, e primul satiric cunoscut al romanilor, Lucilius, care, alaturea cu citeva sageti indreptate contra greco-romanilor ori delapidatorilor, ride - cum anume, nu stim - de versurile batrinului sau inaintas in poezie, Ennius, ca si de ale lui Caeeilius, Teren-tius, Pacuvius si Accius, ale lui Homer chiar, si aceasta cu destula fineta.



Un satiric care amesteca foarte multa critica literara - judecatoreasca, bineinteles - si ale carui opere, asa de admirate inca si astazi, ne sint pastrate in intregimea lor, e chiar acest Horatiu, aspru judecator al celor ce, ca Lucilius, nu-si "rodeau unghiile" pentru a inchide muncita lor cugetare in versuri si mai muncite. Criteriul dupa care Horatiu alege autorii, pentru a-i pune la dreapta ori la stinga lui, e timpul. Traind intr-o vreme cind multi cari, multamita iluziei ce sterge neajunsurile la lucrurile privite de departe, admirau cintecul Salienilor ori alte asemenea productii putin ingrijite ca forma si putin bogate in idei ale timpurilor indepartate, poetul de curte al lui August, protejatul lui Mecenas, prinde o adevarata groaza de tot ce nu facea parte din veacul, stralucit intre toate celelalte, in care el isi "roade unghiile" pentru a atinge-n latineste perfectia exemplarelor grecesti, purtate zi si noapte prin minile lui.

Lucilius. acel scriitor "facetus, emunctae naris, durus, componere versus" (Sat., I, IV, 7-8) - ale carui versuri care duc adesea bucati de aur pe apele lor miloase, sint cam schioape - incomposito pede -, daca ar fi stramutat in timpul lui August, ar putea ajunge ceva. Horatiu, traind intr-o vreme cind natura intreaga se scalda de scriitori in valuri de declamatie si cind stiinta se margenia la oarecare adevaruri matematice, nu putea intelege altfel critica decit in intelesul etimologic al cuvintului grecesc Krino, despart, judec, si niciodata nu s-ar fi putut inchipui ca el insusi, poet asa de ingrijit, ar fi scris ca si Lucilius daca intimplarea l-ar fi pus pe vremile acestuia. Acelasi critic satiric ne da, alaturea cu parerile lui asupra celor vechi, condica de legi a poeziei dramatice mai ales, in a treia epistola a cartii a doua, asa-botezata Ars poetica. Cele patru sute si ceva de versuri ale epistolei au un caracter didactic, cu citeva versuri de critica din timp in timp. Critica oratorilor inainte de Ciceron o gasim in dialogul acestuia. "Brutus sine de claribus ora-toribus", care, in haina sa pestrita si declamatoare, e departe de a intruni conditiile, asa cum le intelegem noi acuma, ale unei critici stiintifice si, ca toate verdictele criticei judecatoresti, ne da parerea personala a lui Cicerone asupra predecesorilor sai. Quintilian, in Cartea sa a X-a, face mai mult un manual de literatura, in care condenseaza judecati asupra scriitorilor greci si romani, capatate prin procedeele criticei ciceroniane. Suetonius da numai biografiile si indicatii asupra operelor pe care se opreste de a le cerceta. in De causis corruptae eloquentiae, autorul, Quintilian mai degraba decit Tacit, face putina critica serioasa si mai multa declamatie asupra starii pacatoase a elocventei supt imparati, aratind mai ales pe cea politica : ceva analog cu Satira l-a din Per-sius, asa de intunecata si de neinteleasa. Din scriitorii tirzii, gramatici si retori, Aulus Gellius ne da, in Noctes atticae ale lui, o multime de judecati asupra clasicilor, intovarasite de fragmente pretioase dintr-insii - mai mult eruditie insa decit patrundere, ca si in Saturnalele lui Macrobiu.



Citeva portrete de scriitori in scrisorile lui Pliniu cel tinar

- Martaalis, Silius Italicus -, citeva versuri din Iuvcnal

- Lucilius in Satira l-a, la sfirsit - : iata ce se mai in-tilneste ca elemente de critica literara in ultimele timpuri ale literaturii latine.

Cu toate ca anterioara celei latine, am lasat critica literara la greci la urma, ca una care e mult mai restrinsa. La ei acest gen adopta forma comediei, si numai a comediei. Nimic asamanator cu satirele de critica literara ale lui Horatiu nu se intilneste in putinele fragmente ale satirei grecesti. Aristofan, cel mai de spirit si mai violent dintre criticii literari ai Anticitatii, e tocmai contrar lui Horatiu. Pe cind acesta osindeste trecutul intunecat si salbatec, grecul se leaga de neajunsurile si slabiciunile scolii noua, sofistice si retorice, inaugurata in tragedie de limbutul si aprinsul Euripide. Pe linga scena din Acharnes, intre Dikaiopolis si Euripide, in care procedeurile acestuia sint luate in ris cu atita verva, pe linga alte multe impunsaturi la adresa tragicului, avem o comedie intreaga, care e poate dovada cea mai interesanta a violentei de limba pina la care se poate cobori o critica judecatoreasca, totdeauna patimasa si neinteligenta. Sint Broastele, in care doua dintre personalitatile scenice cele imi insemnate ale literaturii grecesti isi fac critica unul altuia : F.shile ridiculizind stilul umflat si vesnic plin de tirade al lui Euripide, acesta legindu-se de "panasele" celui dintii. Comedia mijlocie, din care au ramas doar citeva rinduri si citeva nume, pare a fi dat o insemnatate mult mai mare criticei literare, judecind pe scena comica scriitori ca Platon, oratori ca Demostene.



Nu poate fi vorba de critica in acel timp, de relativa ignoranta si de misticism, care a fost veacul de mijloc.

Anticitatea moarta invie in veacul al XVT-lea, si mortul acesta, asa de frumos si de bine proportionat in trupul sau, cuprinde inimile invatatilor timpului. Neavind nimic sa opuie operelor vechii Grecii si Rome, toti cauta sa imiteze niste opere de arta, care, considerindu-se mai sus de orice cercetare rece, devin teme de declamatie si obiectele unei admiratii nepricepute si fara friu, pe un timp cind invatatii vorbeau latineste, cind orice opera de valoare, orice product stiintific al timpului imbraca perioadele inchise ale lui Cicerone, cind cardinalii jura "per Deos immortales" si cind clopotele bisericilor Romei multamiau lui Dumnezeu pentru ca in Termele parasite ale lui Titus o statuie pagineasca, dureroasa icoana a lui Laocoon luptindu-se cu moartea, fusese aflata. Anticitatea e divina, nimic nu i se poate compara, omenirea a ajuns cu atitea veacuri in urma punctul culminant al dezvoltarii sale, si timpurile moderne nu pot face alta decit sa se trudeasca pentru a ajunge nemuritoarele si dumnezeiestile opere ale geniului antic. Petrarca va cadea in extaz inaintea epistolelor, uneori egoiste si fara miez, ale lui Cicerone, si urmele acestei admiratii pasionate se intilnesc inca in prafuitele carti legate-n pergament ale eruditilor din veacul al XVII-lea si al XVIII-lea, mai ales in Anglia si Germania, unde "paleomania" trece din Italia, patria ei primitiva. Un scriitor e cercetat si judecat printr-un epitet mai totdeauna la superlativ. Platon e divinul Platon, Homer "sanctissimus et sapientissimus omnium auctor", cum il numeste Josua Bar-nes, marele filolog englez al veacului al XVIII-lea, in Ho-merul lui din 1711, tiparit la Cambridge. Ceilalti scriitori antici sint judecati pe acelasi ton, dupa acelasi procedeu.

Anticitatea devine o dogma : un veac intreg nu face decit s-o imiteze. Veacul al XVI-lea, al XVII-lea in Franta nu sint decit a treia editie a stralucitului veac al lui Pericle ; a doua editie aparuse la Roma supt August. Aceasta admiratie pasionata, care pune o opera de arta mai presus de judecata, precum o religie pune anumite taine intr-o lume noua, oamenilor neinteleasa, dar pe care tocmai pentru ca nu le putem intelege trebuie sa le credem, cuprinse toata lumea culta. Curentul acesta de panegiric, care-si manifesta judecata asupra literaturilor vechi prin superlative si puncte de exclamatie, e numai una din partile criticei subiective, criticei de diletant, care consulta si urmeaza numai gustul personal al criticului.



Acelasi veac si aceeasi tara erau sa ni dea privelistea, tot atit de putin intemeiata, a unui grup de scriitori, care, fanatici ai timpurilor in care traiau, erau sa osindeasca fara indurare niste oameni pe care ei, ca detractori, ii intelegeau iot asa de putin cit si cei care-i inecau in laudele lor aprinse, in Parallele des Anciens et des Modernes, paradoxalul autor al Povestilor de zlne, Perrault, incepe o lupta, pe atit de nedreapta, pe cit de nepriceputa, impotriva anticilor. So-crate si Platon, niste saltimbanci "cari s-au suit pe rind pe scena lumii", Homer, "le divin Homere" al protivnicilor lui de idei, n-a tinut in sama regulile poemului epic, Pindar, ceva cu desavirsire neinteles si lipsit de bun-simt. Fiecare scriitor antic are partea lui in aceasta imparteala darnica de osinde, si Perrault, pe care "l'amour de l'antiqualle" nu l-a stapinit niciodata, declara toata lumea veche ceva mort, vrednic cel mult de veneratie, si nu de adoratia plina de patima pe care i-o dadeau contemporanii. Lumea veche era vrednica de altceva, pe care impatimitul Perrault n-a putut sa-l vada : de o cercetare stiintifica, scutita de toate neajunsurile si pacatele criticelor unilaterale si false.

Curentul admirativ insa, pe care Boileau il reprezinta, urmeaza a stapini critica operelor clasice. Autorul Reflectiilor critice, anexate la tratatul lui Longinus Despre sublim, tradus de dinsul in frantuzeste, aduce in sprijinul scriitorilor antici pe criticii literari tocmai ai acelei Anticitati in mijlocul careia traiesc. Si procesul ramine tot nehotarit intre admiratorii Antiaitatii si intre pasionatii ei detractori, fiecare ra-minind incredintat ca singur chipul de judecata al lui e logic si intemeiat. Criticii moderni ai Anticitatii clasice impartasesc mai toti lideile celor dintai cercetatori ai operelor lumii grece si latine. Daca, din cind in cind, cite unul vrea sa fie original in judecatile lui si sa calce alaturea de calea batuta, singura personalitatea criticului, si deci si critica Iui subiectiva, are sa se deosebeasca : procedeul va fi tot asa de putin stiintific. in prefata Istoriei literaturii romane, editorul lliadei, bombasticul Pierron, da ca un titlu la recunostinta cetitorilor lui tocmai faptul ca pretutindenea singure parerile lua proprii au sa fie date, asa ca, in locul unui studiu inteligent asupra literaturii romane, avem sa capatam deplina cunostinta de admiratiile si gusturile autorului, ceea ce e departe de a fi tocmai asa de interesant. De altmintrelea, cind nu judeca, el se multumeste sa transcrie. "Sint multe lucruri in cartile acestea", declara cu o naivitate adorabila criticul, "in afara de partea de curata eruditie, care nu sint ale mele. indata ce o ideie merita aceasta osteneala, spun care-i scriitorul, vechi sau nou, care mi-a dat-o ; fac mai mult inca : dau, pe cit pot textual, cuvintele lui. Cistig doua lucruri, si cetitorul tot asa : nu-i nevoie sa le spun de ce. As vrea sa n-am decit de rezumat, de comentat, de compilat, de transcris. As fi ceva mai sigur de judecatile mele." Acelasi scriitor ne da si procedeul prin care astazi Anticitatea se critica, procedeu pe care l-a intrebuintat si el, ca toti cea ce, afara de istoricii germani de literatura - ca W. S. Teufel -, care dau date, abtinindu-se de orice cercetare a operelor, studiaza vechile literaturi. "Sint veacuri de cind cel dintai venit, multumita unor oameni ca Giraldi, Vossius, Fabrioius si douazeci altii, n-are decit sa se plece, ca sa culeaga tot ce se stie esential (trebuia sa se adauge ca acelasi lucru se face nu numai cu datele, ci si cu analiza opereloR), asupra autorilor greci si latini, asupra titlurilor si naturii scrierilor lor. Putinul ce s-a adus la cele ce le spun oamenii acestia invatati nu e greu de gasit, se tiriie, daca pot zice, pretutindeni ; sint un fel de domenii comune, si apartin din vremi nepomenite la toata lumea."




Detractorii Anticitatii sint mai rari : nime nu-si mai da osteneala sa faca astazi ce a facut Perrault. Cei care gusta mai putin Anticitatea, naturalistii, se multumesc a spune ca unei societati noi ii trebuie o literatura noua, si ca deci anticii trebuie lasati in lumea lor moarta. indeobste vorbind, insa, operele clasice sint sau "academii", sau teme de exclamatii.



II



Astazi, insa, "nu mai sintem pe tampul cind critica rechema pe scriitori la respectul regulelor si genurilor, cind impartia lovituri de ferule (si laudE) ca un dascalas de sat. Ea nu-si mai da sarcina pedagogica de a indrepta greseli ca intr-o tema de scolar, de a minji minunile cu adnotatii de gramatica si de retorica. Critica s-a largit, a ajuns un studiu anatomic al scriitorilor si al operelor lor. Ea iti ia un om, o carte, o diseca, se sileste sa arate prin ce mecanism omul acesta a produs opera, se multumeste sa explice si sa ridice un proces-verbal. Temperamentul autorului e cercetat, imprejurarile si mijlocul in care a lucrat sint statornicite, opera se arata ca un produs inevitabil, bun ori rau, a carui ratiune de a fi nu mai trebuie determinata. Toata operatia critica se miirgineste astfel in a constata un fapt - de la cauza care l-a produs pina la urmarile pe care are sa le produca" (Zola, Documents litteraires, pp. 333-334). Pe cind, deci, pentru contemporani, pe zi ce merge, critica stiintifica, care, considerind o opera de arta ca simpla manifestare a unei personalitati, cearca sa stabileasca cum anumite producte artistice s-au putut ivi in cutare timp, determinind caracterele timpului si ale artistului, stabilind o corelatie intre acesta, societatea in care a trait si opera pe care a produs-o, aratindu^ni cum acesta din urma e numai rezultatul fatal al imprejurarilor in care s-a nascut, adica al omului din creierul caruia a iz-vorit si al timpului, intelegind prin acest termen mediul social in care a trait artistul, cei vechi, cind se mai vorbeste de dinsii, am vazut ca primesc din nou laudele de fraze ori vesnicile imputari devenite astazi stereotipe, si care-si au radacinile in scrierile celor dintii critici, care, arogindu-si sarcina de judecatori, si-au dat verdictul lor - neinsemnat ca orice constatare de pareri subiective in materie de critica literara - asupra unor productii de arta pe care nu le intelegeau. Fiindca, pentru a intelege opera unui scriitor mort cu sute de ani inaintea ta, nu trebuie sa te apropii cu 'ideile si gusturile tale de modern, ci, facind abstractie de propria ta personalitate psihica, sa incerci sa te stramuti cu gindirea in timpurile acelea, sa te faci una cu personalitatea scriitorului pe care vrei sa-l cercetezi stiintificeste, sa-i impartasesti pentru moment ideile si sentimentele, si numai atunci opera are sa ti se arate in deplina lumina si ai s-o intelegi in toate amanuntele ei. A face comparatie intre dinsa si intre aceeasi opera asa cum o intelegi si cum ai putea s-o scrii tu, e truda zadarnica : cel ce intelege asa critica literara alege partea din opera care-ii place lui, care se potriveste cu gusturile lui, si varsa asupra ei riuri de laude pentru placerea pe care a resimtit-o intilnind la scriitor propria sa personalitate, spre a inabusi apoi cu dispretul lui restul de idei si aspiratii, nepotrivite cu ale celui ce se improvizeaza critic literar, fara sa gindeasca la greutatea sarcinii sale si la conditiile ce se cer ca s-o poata indeplini. Cu acest sistem, scriitorii moderni chiar sint osinditi pentru ca au nenorocirea de a intilni un critic cu idei diametral opuse de ale lor. Pina mai ieri, de pilda, orice romancier naturalist - oricit de genial sa fi fost - era excomunicat in tabara unde domnesc Octave Feuillet, Victor Cherbuliez si Andre Theuriet. Azi deabia" idealistii se pot deprinde cu ideia ca Zola e altceva decit "un ramasseur d'ordures", si romanul naturalist un product logic al timpului.



Daca lucrul acesta se intimpla cu un contemporan, cu uri om care, traind in acelasi mediu social si literar, a fost impregnat de aceleasi tendinte si aspiratii, ce trebuie sa fie cu un antic, om pierdut in negura vremilor trecute, pe care, pentru a-l intelege, trebuie sa fii un adevarat arheolog in materie de sentimente si de idei, ale caruia pareri trebuie sa le privesti fara entuziasm si fara indignare, ca unul ce avea mintea mai putin bogata cu sute de ani de cistiguri intelectuale si sentimentale, in scara evolutiei mintii si inimii omenesti ! Un critic literar nu trebuie sa aiba admiratie pentru un scriitor cu tendinte pesimiste, pentru ca el insusi vede lumea prin pinze negre, nici dispret pentru un scriitor realist, pentru ca mintea lui se plimba pe aripi de vis in lumile idealului. Optimist cu optimistul, pesimist cu pesimistul, el trebuie sa se puie in aceeasi stare psihica cu dinsii, trebuie sa se identifice cu obiectul cercetarilor sale, impartasind rind pe rind firile cele mai deosebite. Un scriitor de valoare, un artist original, trebuie sa aiba o singura prisma pentru a vedea lumea. Criticul are si el prisma aceasta originala, dar numai pentru dinsul ; indata ce se apropie de o opera straina, el isi leapada la usa hainele-i intelectuale pentru a imbraca pe ale gazdei. Adevarat Prometeu, el trebuie sa aiba firea cea mai comprehensiva si mai schimbatoare de pe lume ; mintea lui nu se cade sa aiba exclusivismul geniilor literare, ci sa fie asa de larga, incit toate ideile sa i se para rezultate logice ale unei anumite stari de lucruri, si inima destul de mare, ca sa poata simpatiza cu nuantele de sentimente pe care personal, ca om, nu le impartaseste.

Cind un om cuprins de asemenea idei, minte deschisa si cuprinzatoare, ar lua in cercetare Anticitatea, istoria vechilor literaturi ar lua o alta fata : tipurile pe care le vedem astazi reci si colbaite, ca niste carti invechite si necitite de veacuri, ar capata seinteia vietii, si le-am vedea tot asa de lamurire si de intelese cum vedem si intelegem pe scriitorii nostri, pe oamenii timpului in care traim. Studiul operelor antice ar iesi din mina pedantilor ingusti la inima, pentru ca, oglindindu-sc in mintea unui adevarat om de stiinta, care sa trateze aceste manifestari ale spiritului unei epoce precum naturalistii trateaza fenomenele lumii fizice, sa ni le dea cu relieful trebuincios, pentru a deveni vazute, si cu toate culorile de nevoie, pentru a face din tipurile lor sterse ceva viu inca dupa atita curgere de vreme.



Pentru alte ramuri ale stiintei omenesti a venit timpul cind invatatul se multameste cu constatarea faptelor si coordonarea lor. Azi nici un naturalist serios n-ar vedea in natura, ca Buffon, un text pentru declamatii ori efuzii lirice. Cimpul fenomenelor cosmologice e cu desavirsire capatat stiintei. De ce n-ar fi tot astfel cu fenomenele noologice, si in special cu lumea fenomenelor estetice, tot asa de supuse la relatii de cauzalitate ca si celelalte ? O scoala intreaga, in cap cu celebrul H. Taine, a inceput in Franta aceasta lucrare, asa de folositoare pentru psiholog si sociolog ca si pentru estetic. Fireste, insa, ca acei care au fost supusi cercetarii sint mai ales modernii; acestia sint obiectul studiilor maestrului si ale celor ce urmeaza directia data de dinsul. Taine insusi se ocupa in special cu literatura engleza, tot el aiurea (in Essais de critique et d'histoirE) si romancierul psiholog - unul dintre criticii cei mai comprehensivi in acelasi timp - Paul Bourget (Essais de psychologie contemporainE) ne arata la lumina criticii stiintifice tipuri moderne in majoritate : abea cite un studiu deplin asupra lui Tit Liviu, citeva note luate in fuga despre Platon si Xcnofont, si atita e tot pentru antici. Cauza e ca, pe linga putinul gust pe care il simte criticul cind abordeaza o lume asa de deosebita de aceea in care* traieste el, se mai adauga si putina curiozitate pe care o simte cititorul pentru asemenea studii. S-a scris asa de mult despre cei vechi..,, gindeste oricine, si cu toate acestea cel ce-si da aceasta parere nu banuieste ca numarul colosal de volume publicate asupra Antici tatii clasice nu face decit supt o alta forma sa repete aceleasi judecati inguste, aflate printr-o metoda absolut nestiintifica. in realitate e repetarea parerilor personale ale citorva critici medievali sau chiar moderni, care s-au marginit sa ne lase impresia produsa asupra lor de operele celor vechi. Deci supt aparenta bogata de deslusiri asupra anticilor se ascunde cea mai mare saracie si ingustime de judecati.



A lua opera, a arata efectul estetic ce produce, a cerceta si a pune in lumina procedeele prin care artistul capata aceasta influenta estetica, a deduce artistul din opera, aflind constitutia lui psihica din chipul cum si-o manifesta in operele sale, a merge mai departe cu cercetarile : a da starea societatii dupa starea artistului care a izbutit sa intrupeze intr-o opera vie aspiratiile si felul de a gindi si simti al unei societati intregi - fie ca societatea si mediul fizic ar fi cauzele eficiente ale artistului (TainE), ori ca acesta ar modela dupa dinsul societatea, pentru care ar deveni astfel un izvor de gindiri -, iata sarcina criticului om de stiinta, care ar vrea sa aplice procedeele criticei stiintifice la literaturile antice. Si de unde caracterul acestor lumi disparute se deduce numai foarte slab si putin deslusit din manifestat, de naturaalta decit cea estetica, am avea atunci mijlocul cel mai puternic prin care, dincolo de o gramada de carti ivechue, am vedea in lumina deplina o lume intreaga pierduta.



(Arhiva, II, 1890. Inclus in vol Pagini de critica din tinerete, Craiova, 1921)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

CRITICA LITERARA SI ANTICII



Opera si activitatea literara Nicolae IORGA

Scrierile si activitatea publicistica a lui Nicolae IORGA





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

CRITICA IMPERSONALA

- citeste textul

CRITICA LITERARA SI ANTICII

- citeste textul