Romanul
Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soareci mananca a fost publicat pentru prima data in foiletonul Revistei romane in 1862-1863 si in volum, in 1863, la Imprimeria statului din Bucuresti. Primul exercitiu" in domeniul prozei realiste de tip balzacian N. Filimon il va face inca din 1861, cand isi publica nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, in Revista Carpatilor, pe aceeasi tema, a arivismului, abia schitata insa, mai mult un fel de fiziologic", in gustul vremii, cu prea multe consideratii teorcticc-jurnalistice pe tema ciocoismului. in roman insa, dupa expozitia de rigoare din Prolog, prozatorul manifesta tendinta balzaciana cu totul oportuna de a prezenta portrete amanuntite si scene de epoca. Precizia maxima a amanuntelor, dar numai a celor strict semnificative, de timp si de loc, portretul construit din notatii privind aspectele exterioare ale personajului, vestimentatia, fiziognomia, gesticulatia etc. dau seama in chip revelator de caracterul si extractia sociala a protagonistului, Dinu Paturica. Impresia de lucru vazul si transmis ca atare cititorului se realizeaza prin caderea sub condei a cuvantului celui mai potrivit. Frazarea cadentata cu grija, din chiar prima pagina a cartii, sugereaza amploarea epica ce va urma si angajarea personajului (a scriitorului si a cititorului totodata) la un drum lung, deosebit de acela al schitei sau al nuvelei. Iata-1 pe Dinu Paturica (numele este de asta data, caragialeste suntem tentati sa spunem, mai bine, mai subtil ales, prin comparatie cu acela de Mitica Ramatorian din nuvela preparatorie amintita mai suS) la inceput de cariera:
intr-o dimineata din luna octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt de statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana, imbracat cu un anteriu de samalagca rupt in spate, cu caravani de panza de casa vapsiti cafeniu, incins cu o bucata de panza cu marginile cusute in gherghef, cu picioarele goale bagate in niste iminei de saftian ce fusesera odata rosii, dar isi pierdusera culoarea din cauza vechimii; la cingatori cu niste calamari colosale de alama; in cap cu cauc de sal, a carui coloare nu se putea distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era carpit, si purtand ca vesmant de capetenie o fermena de pambriu ca paiul graului, captusita cu bogasiu rosu, un astfel de june sta in scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stalpii intrarii si absorbit in niste meditatii care, rcflectandu-se in trasaturile fetei sale, lasau sa se vaza pana la evidenta ca gandirea cc-1 preocupa nu era decat planuri ambitioase ce inchipuirea lui cea vie ii punea inainte si obstacolilc ce intampina in realizarile lor".
(N. B. Aproape ca nu mai este nevoie sa atragem atentia ca pentru cuvintele indicand elemente de vestimentatie, indeosebi: anteriu de samalagea, caravani, iminei de saftian, cauc de sal etc. - destinate a da culoarea de epoca: suntem, cum se vede, in anul 1814, la sfarsitul epocii fanariote, pe care N. Filimon o cunoaste bine din cele ce auzise de la cei mai batrani decat el - se nascuse in 1919, dar fusese si, sa nu neglijam aceasta! functionar la Arhivele Statului, putandu-se deci documenta foarte bine in legatura cu epoca lui Tudor Vladimirescu -, care cuvinte, necunoscute de noi, cei de azi, autorul le si explica in notele de subsol ale paginilor si sunt explicate de editori la sfarsitul volumului, intr-un glosar special, care trebuie neaparat consultat de cititor.)
Acesta este chipul unui Julien Sorel sau, daca se vrea, al unui Rastignac al primei jumatati de veac XIX din societatea romaneasca, magistral realizat. Traiectoria personajului in roman este dintre cele mai tipice pentru tagma ciocoiasca a vremii, dar si pentru parvenitul in devenire de oricand si de oriunde, nu numai din sanul balcanismului nostru, de atunci si pana astazi. in acest sens, dedicatia" cumva sarcastica a autorului cartii este semnificativa. Lacomia de avere, rautatea si coruptia puteau fi vazute in mai toate paturile sociale, in randurile boierilor, ale negustorilor, fireste, in randurile slujitorilor bisericii si uneori chiar ale taranilor. Niciunde insa ele nu i se par lui N. Filimon a se fi aflat intr-o stare mai pura si mai intensa ca in randurile ciocoimii:
Voua, dar, straluciti luceferi ai vicielor, care ati mancat starea stapanilor vostri si v-ati radicat pe ruinele acelora ce nu v-au lasat sa muriti de mizerie; voua, care sunteti putrejunea si mucegaiul ce sapa din temelii si rastoarna imparatiile si domniile; voua, care ati furat zvantul din functiunile cele mici si cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, cand v-ati cumparat mosii si palate, stropiti cu noroi pe facatorii vostri de bine; voua si numai voua va dedic aceasta slaba si neinsemnata scriere. Cititi-o cu bagare de seama, domnii mei, si orice hotii imi vor fi scapat din vedere, insemnati-le pe un catastih si mi le trimiteti ca sa le adaog la a doua editiune."
Se intelege, randurile de mai sus, chiar daca exterioare operei propriu-zise - gandim noi astazi -, puteau lipsi, pentru ca tezismul" romanului sa nu iasa deloc in evidenta. Suntem insa in plina gandire patruzecioptista, la,inceput de drum, inca!, in materie de roman si, mai in genere, de proza obiectiva. Romantismul, si al lui Filimon, isi face loc in carte, nu numai in Dedicatie", cum vom vedea. Realismul insa, repetam, in sensul balzacian bine cunoscut (lasam la o parte ca chiar istoricii literari francezi taxeaza, uneori, pe insusi Balzac, de romantiC), prevaleaza cat priveste realizarea personajelor negative. (La mijloc intra si o lege mai generala a creatiei literare, in sine luata: orice Nu" este intotdeauna mai pregnant, mai saritor in ochi decat un Da"; si cutare injuratura pitoreasca este mult mai expresiva (repetam: in sine luata) decat o urare ceremonioasa de felul: Omagiile mele etc". Unul din caii de bataie ai realismului socialist de trista memorie era, se stie, indemnul ca scriitorii, inginerii de suflete", dupa o definitie stalinista, sa creeze personaje pozitive", demne, chipurile, a fi luate ca exemple de generatiile care vor veni, ca oameni de tip nou" etc. Ei bine, nici unul dintre marii scriitori de la noi ca si din alte parti n-au izbutit aceasta performanta. Nu numai pentru ca - ceea ce era adevarat - personaje pozitive, oameni fara defecte, n-au existat in realitatea respectiva (cea socialista-comunista), dar si pentru ca asemenea personaje intruchipand perfectiunea nu pot fi realizate si din pricina unor legi interne specifice creatiei literare. Cele negative insa lc-au reusit din plin marilor prozatori sau dramaturgi, de la noi si din alte parti.
Mai cu seama in prima faza a carierei lui, Dinu Paturica ne apare ca un personaj foarte bine realizat. Lucid si bun psiholog, rabduriu si umil cu siretenie, el tine ochii in pamant, cade in genunchi si se repede sa sarute pulpana anteriului viitorului stapan: Sa traiti intru multi si fericiti ani! Sunt Dinu Paturica, nemernicul fiu al preaumilitei voastre slugi, tretilogofatul Ghinca Paturica, fostul odinioara vataf de curte al inaltimii voastre." Caracterul, sugerat in cateva linii repezi, prin comportament, prin modul cum vorbeste si gesticuleaza, este verificat si in ereditate, cand, din scrisoarea lui Ghinea catre Tuzluc, aflam si cate ceva din umilirile si ischiuz-lacurile" tatalui. Ager la minte, indemanatic in toate, deplin stapan pe sine, placut la chip, o data ajuns cu mana pe paine si cutit, ciocoiul stie sa-i intre patronului in gratii pana intr-atat, incat acesta ii incredinteaza totul, chiar si paza ibovnicei, a Cherei Duduca, o grecoaica frumoasa si usuratica, iubitoare de lux vestimentar, de bijuterii si alte bilacoase" scumpe. Jucand cu deosebita maiestrie cateva scene de tartufism", cum ne incredinteaza romancierul -atat in fata amantei, cat si in fata lui Andronache, de fiecare data intr-alt chip -, stiind sa inchida ochii cand e cazul sau, din contra, sa santajeze foarte transant, ascutimea de minte a lui Dinu (nativa si formata din experienta, dar, lucru interesant, si din anumite carti: citea exclusiv in acest scop Floarea darurilor, pe Plutarh, pe Cezar si MachiavellI) profita din plin de nerozia si orbirea stapanului sau, Ca in atatea din cazurile povestite de paharnicul Sion in a sa Arhondologie, ciocoiul se ingurluieste" cu tiitoarea boier ului (dupa ce o prinsese cu un amant si o amenintase cu darea in vileaG) si-i mananca stapanului averea pana la ultimul sfant. Expert cum era iri teatrologie (facea cronici de arta dramatica), Filimon ii pune pe cei doi actori" si ipocriti" sa joace aceasta scena memorabila:
- Eu, ca tiitoare, si tu, ca vataf de curte, putem sa-i scoatem la silimet (faliment, n. N). Ai, ce zici?
- Ce sa zic, draga Duduco? Zic ca Dumnezeu sau diacul ne-a tacul unul pentru altul. Apoi, strangand-o in brate si sarutand-o, zise: De maine, iifbita mea, sa ne punem la lucru.
- Tu-1 vei incarca la socoteli.
- Tu-i vei cere saluri si matasarii. Tu-i vei specula mosiile.
- Tu-i vei cere diamanticale.
Si unind jafurile la un loc, ne vom cumpara mosii si tigani."
Cei doi isi asociaza la abominabila lor intreprindere pe Chir Costea-Chiorul bogasierul, un ovrei grec, specie de Gobseck local, bucurestean, negustor cu specializari dubioase, de traficant si de bancher camatar, dispunand de bani lichizi in orice moment. El onoreaza toate politele semnate de Andronache Tuzluc, uneori si in alb, ticluite de cei doi amanti si asociati, cumpara la Cochii Vechi mosiile scoase la mezat ale fanariotului, pica la momentul oportun in casa marelui boier cu diamaticalele pentru Chera Duduca, i le vinde la preturi exorbitante si le reprimeste apoi, impartind banii pe din doua sau pe din trei, de la caz la caz.
O caracteristica locala si de epoca a arivismului social, exceptional de bine reliefata in romanul Ciocoii vechi si noi (verificabila si prin Arhondologia lui Sion de care am pomenit mai suS), este ca rangurile si functiile - pe intreaga scara administrativa - se cumparau cu bani sau cu plocoane grase (cum se mai intampla si in zilele noastre, cand coruptia" este chiar in floarE); mai ales se cumparau titluri boieresti, lucru inlesnit si prin aceea ca la noi nu a existat nobletea de nastere. (Mai tarziu insa^ incepand cam de la finele secolului a XlX-lea, va aparea si printre" ai nostri moda" aratarii unor mai mult sau mai putin nobleti, prin_ invocarea unor stramosi, fie si fanarioti, in certe cazuri.) Ascensiunea lui Paturica pana la rangul de postelnic, cum fusese si stapanul sau, este asigurata (eroul o stie prea binE) de avere, de bani si db multimea mosiilor. La randu-i, ajuns in situatia de a acorda el insusi ranguri si functii, cere cu mult aplomb in schimbul unor asemenea hataruri bani si peschesuri substantiale. De neuitat este scena tocmirii postulantului la mansupul (dregatoria, n.n.) ispravnicici de Teleorman:
-- Sa taiem pretul.
Bine! Sa-mi dai 2 500 de rubielc.
Nu e prea mult?
Nicidecum, bei mu (iubite domn, n.N ), judetul Teleorman este unul dintre cele mai bogate: are zece plasi, peste cinsprezece mii de locuitori, tot unul si unul, si schela la Dunare. Domnia ta poti sa scoti acesti bani in doua saptamani numai din ptocoane. Acest judet este un capan (magazie, n.n.) imparatesc nesecat.
Asa este, dar uite, nu sunt invatat sa fur, imi e mila sa despoi pe saraci!
Astea sunt slabiciuni care pier ca visele indata ce te sui pe scaunul ispravnicici.
, Asadar, nu se poate mai jos?
Nici o para, bei mu. Vremurile sunt grele, sc-aude de domnie noua si noi trebuie sa ne folosim acum, cat ne imbla moara."
Faptul ca mai tot timpul in istoria administratiei romanesti scene precum aceasta s-au petrecut si se mai petrec inca si astazi cu duiumul arata marea importanta a operei lui N. Filimon, puterea ei de cuprindere a unor realitati mereu actuale, semn, acesta, al clasicitatii nedezmintite a romanului. insa, lucru ce nu s-a intamplat intotdeauna pe parcursul istoriei noastre, eroii negativi ai lui N. Filimon, romanticul" si utopicul, sunt facuti sa sfarseasca cum nu se poate rffai rau. Dcsfranarea, luxul si luxuria, lenea, rautatea si un soi de senilitate precoce il aduc pe Andronachc Tuzluc, manevrat de vataful sau Dinu Paturica, in sapa de lemn, la starea de mofluz" (pe turceste: falimenT) si la moarte de inima rea. Desfranarea o va pierde si pe Chera Duduca. Sceleratetea - satanismul", cum spune G. Calinescu - lui Dinu Paturica intrece orice margini. Lacomia de avere si de mariri il face vanzatorul si deci asasinul celui mai mare barbat al Romaniei", cum i| numeste prozatorul pe Tudor Vladimirescu. Precipitandu-i destinul, Filimon il face pe Paturica sa sfarseasca in chip ingrozitor, torturat de calai, dupa ce este scos din ocna parasita" de la Telega. Tintuit de urechi la stalpul falitilor si escrocilor, isi sfarseste cariera, si Chir Costea Chiorul. Ca in romanele populare" si de senzatie, cu influente poate si dinspre francezul Eugene Sue si din altii, ori, daca vrem, ca in basmele autohtone, binele este facut sa triumfe si raul este pedepsit. in acest scop, autorul inventeaza", putem spune, simetric, pentru fiecare personaj negativ cate unul pozitiv, buni cum nu se mai afla decat tot prin carti: lui Dinu Paturica i se opune vataful Gheorghe, lui Andronache Tuzluc i se opune, in carte, Banul C, Cherei Duduca i se pune contrariul ei in Maria, fiica angelica a Banului C, cu care pana la urma Gheorghe, ajuns - lucru incredibil, totusi - din opincar mare spatar", se casatoreste, nunta fiind patronata de insusi
Grigore Ghica, noul domn, un pamantean, nu un fanariot. Ceremonia nuptiala din Epilog se petrece parca asemenea finalurilor de basme, idilic in gradul cel mai inalt, dupa ce, intr-un capitol anterior, aflasem (alta incercare de roman de senzatiE) de intalnirea celor doua procesiuni mortuare sarace, facute Ať in pripa, a lui Andronache Tuzluc si a lui Dinu Paturica, dreapta pedeapsa dumnezeiasca.
Dincolo de aceasta defectiune (idilizarea chiar exagerata a personajelor pozitivE), romanul lui Nicolae Filimon - primul roman durabil din literatura romaneasca - mai arc si un important merit documentar: descrierile urbanistice ale Bucurestilor din anii revolutiei lui Tudor Vladimirescu, ale moravurilor, ale inceputului teatrului si muzicii romanesti de spectacol, descrierea amanuntita a luxului vestimentar si alimentar al categoriei ciocoilor, a petrecerilor lor de pomina, cu tendinta permanenta de a-si ajunge si, daca se poate, de a-i intrece pe fostii stapani, trasatura de baza a caracterului arivistilor dintotdeauna.
Important este sa observam reluarea, in posteritate, a tipului arivistului in literatura noastra, una dintre temele cele" mai frecventate, de la Boul din fabula lui Gr. Alexandrescu si Chirita lui Vasile Alecsandri, la Catavencu si la atatea dintre personajele lui I. L, Caragiale, pana la Vasilescu Lumanararu din romanele lui Camil Petrescu, la Stanica Ratiu din
Enigma Otiliei al lui G. Calinescu, ori Lica Trubadurul din Concert de muzica de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu sau Gorica Pirgu din
Craii de Curtea Veche, romanul lui Mateiu Caragiale. Nu fara dreptate, E. Lovinescu observase ca romanul romanesc interbelic din brazda Ciocoilor vechi si noi al lui N. Filimon rasare".
