(1933-1983) Universul liric
Repere:
Expresia lirica a sentimentelor; originalitatea limbajului poetic;
SUGESTII PENTRU REDACTAREA SINTEZEI:
Absoluta originalitate a expresiei lirice este trasatura cea mai evidenta in poezia lui Nichita Stanescu, iar absenta "sentimentalismului" comun a fost observata inca din primele volume. in "Cantec" iubirea este un mod de a dialoga cu fericirea, de a trece intr-un plan superior de existenta, de a "urca" spiritual, de a potenta forta propriei lumi ("lumea mea"). Toate astea sunt spuse in strofa a treia a poeziei, unde tema iubirii se contopeste cu aceea a geniului tratata renascentist (caci geniul este fericit, in antiteza cu imaginea geniului romantic, ce n-are moarte, dar n-are nici noroc, ca in "legenda" luceafarului eminesciaN): "Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi tampla de stele, pana cand/ lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt si mult mai curand". lubirea-fericire provoaca zborul uranic (motiv literar eminescian ca in "Luceafarul" sau in "Sarmanul Dionis"), dar starea de levitatie inseamna si o depasire a sinelui, depasirea indoielilor de sine si uimirea in fata creatului (motiv literar barbiaN) cu o nuanta de narcisism, dar si cu sugerarea elementului sacru, singurul responsabil de trecerea de la increat la creat, inteleasa ca "intamplare" - situatie de care subiectul liric nu se simte responsabil. Actul transcederii de sine se confunda cu actul iubirii. " o imbratisare minunata""a minunii ca esti "cheama, in context, sinonime ca "miracol", mister divin. Este miracolul refacerii unitatii perechii primordiale, al regasirii fericirii paradisiace prin iubire. Este satisfacerea setei de Unu, elogiul lui A - inceputul/Absolutul.
Poetul are "viziunea sentimentelor", el le "vede", ele au culori, indragostitii insisi, supusi metamorfozelor - ca in orice retorica baroca -, se transforma in "doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se/doua culori ce nu s-au vazut niciodata". Tot in viziune baroca, intre acestea se da o lupta (metaforica): " infrigurata, neasemuita lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt". Cum indragostitii sunt "doua cantece diferite" ne ducem cu gandul la nuntirile imposibile (intre un luceafar si o pamanteana, intre o copila si un Riga-Ciupearca) si ajungem la incheierea ca prin miracol, iata, nuntirea este posibila, se poate ajunge la contopirea fericita, "cantecele amestecandu-se". Substanta magica este uneori prezenta in erotica lui Nichita Stanescu, ca si proteismul.
Uimirea existentiala, miracolul iubirii totale fac posibila comunicarea prin cuvant si aici poetul face dovada puterii de a trece usor de la transparenta la materializare, intr-o lume intruna schimbata, in care si cuvintele pot deveni obiecte cosmice sau orice altceva. Strofa a doua este un exemplu pentru neasemuitul "in-genio" nichitian, capabil de mari incifrari manieriste, aduna epitetele, comparatia, antiteza, referindu-se in trei variante la sfera semantica a cuvantului: "Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte,/lungi, sticloase ca niste dalti ce despart/fluviul rece de delta fierbinte/ziua de noapte, bazaltul de bazalt". Este, intr-un fel, si o "aventura" in universul cuvintelor/necuvintelor. Simtindu-se stapan in lumea lui de "vorbe", se simte stapan al Absolutului, de unde starea de gratie. Este toposul in care gasirea fiintei iubite echivaleaza cu regasirea de sine (alta sursa de fericire nichitiana) si ceea ce spune in "Cantec", deci la inceputurile sale, am regasit in poezia "Dezimblanzirea": "Vino, tu, cu tine toata/ ca sa-ntruchipam o roata/ Vino; tu, fara tine/ ca sa fiu cu mine, mine,/0, rasai, rasai, rasai/ pe infernul meu, un rai".
SCHITA,-GRILA privind viata scriitorului si universul poetic
Nichita Stanescu reprezinta o generatie care a debutat in anii deceniului al saptelea si s-a afirmat in anii 1960 si 1980, dorindu-se continuatoare a poeziei interbelice -
Ion Barbu, Lucian Blaga. S-a bucurat de celebritate inca din timpul vietii.
Nichita Stanescu a fost considerat de unii critici un "barbian", pentru incifrarea sensurilor si sintaxa poetica specifica. "Spiritele tutelare" ale poeziei lui Nichita Stanescu sunt Eminescu, in primul rand, dar si Anton Pann, Lucian Blaga, Bacovia, Ion Barbu, C.Conachi.
Se pot selecta, dintre numeroasele titluri, cele care au o semnificatie deosebita, putand fi considerate cuvinte-simbol ori sintagme metaforice si dau o sugestie asupra universului poetic cuprins in paginile unei carti; memorabile sunt: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 Elegii (1966), Oul si sfera (1967), Alfa (1967), Laus Ptolomaei (1968), Necuvintele (1969), Un pamant numit Romania (1969), in dulcele stil clasic ( 1970), Maretia frigului, Romanul unui sentiment (1972), Clar de inima. Versuri de dragoste (1973), Operele imperfecte (1974), Starea poeziei (1975), Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), Moduri si semne (1982), Respirari (1982), Argotice (1992). O bibliografie completa mai cuprinde si alte titluri, unele postume, cum ar fi: Fiziologia poeziei (1957-1983) sau Argotice (1992), aducand un mod inefabil de a comunica senzatii si de a defini concretul prin abstract.
Poate ca intre toate, titlul "Necuvintele", antonim al substantivului "cuvintele", este cel mai semnificativ pentru atitudinea negatoare-creatoare a unui poet care propune un limbaj poetic absolut nou, modern, cu nuante arhaizante ori romantice, intelectual, paradoxal, "contradictoriu", "incifrat","ennetic", "abstract"; un limbaj poetic absolut nou, inconfundabil "stanescian", nu tocmai usor de definit.
El insusi a vazut in Poet un Demiurg si a meditat in versuri asupra conditiei poeziei si a artistului, in numeroase poeme (incadrarile in special "ars poetica"), cum ar fi "Poetul ca si soldatul", "Ars poetica", "Arta poeziei" etc.
Marturisirea sa de credinta: Poetul - uneori elegiac, alteori ludic sau ironic -intr-o ordine o noua ordine in lumea cuvintelor, in lumea reala, in cea a ideilor vizand fata ascunsa si paradoxala - ascunsa, enigmatica, sacra - a universului, evocata simbolic printr-o vocabula creata de Nichita Stanescu - "NECUVINTELE". intre motivele literare foarte frecvente: zborul timpului, planetele, cuplul, trupul, culoarea, nasterea/inceputul, Creatorul-Dumnezeu, numarul, opera, elegia, durerea, dorul, gandul, boala, cuvantul/necuvantul, simturile si sentimentele, raul, jocul, plansul, marea.
Marile teme stanesciene sunt cele ale poeziei majore dintotdeauna: erotica, natura, creatia, istoria.
Referindu-ne la opiniile criticilor literari care au caracterizat acest fel de lirism, absolut original, poate fi retinut ca s-a vorbit despre "vizionarism poetic", "lirism abstract", "lirica a conceptualizarii si a necuvintelor", "poet al zborului", "poet al transparentelor", dar si "ermetic", "ludic", cultivand "jocul cu vocabulele, "neoplatonic", "barbian", poet al "obsesiilor cosmogonice", liric al "fragmentaris-mului". O idee-forta: Lauda Creatorului - lauda lui Ptolomeu (Laus PtolomaeI), obsesia increatului (a "necuvintelor") a Unicului, a originarului. in Poet, el vede (cu un orgoliu ascuns si cu o superioara ironiE), "invinsul de profesie", dar si pe acela care construieste prin cantec, jertfindu-se, ca Amfion un mit al liricii stanesciene. Originalitatea sa nu exclude referintele la traditia poetica romaneasca si nici "reminiscente" din poetii mai vechi - de la Vacaresti, Pann, ConachI) prin Eminescu, pana la Ion Barbu. Prin luciditatea lirismului si gustul pentru interventia ironica in structuri conscrate clasice, Nichita Stanescu este un precursor al postmodernismului.
