Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





LAUDA OMULUI - analiza literara de Nichita STANESCU



Nichita STANESCU Lauda omului
In principiu - principiu pe care, pe cat ne-a stat in putinta, am incercat sa-1 aplicam cu consecventa in toate analizele noastre - trasaturile definitorii ale unui scriitor pot fi detectate in oricare din creatiile lui reprezentative. Daca nu chiar de la prima ochire atenta, macar la contactul mai strans si mai indelungat cu textul propus, prin comentariul cat mai adecvat obiectului. in cazul lui Nichita Stanescu o asemenea operatiune devine destul de dificila. Poetul este o constiinta dintre cele cuprinzatoare, multilaterala, se exprima foarte divers, fara prejudecati anume privitoare la "modernitate" (cu toate ca el este printre cei mai modernI), uneori urmarind modele stilistice intrate de multa vreme in traditie: de la barocul Istoriei ieroglifice, cantecul de lume neoanacreonic si "dulcele stil clasic", pana la avangardism si la formulele incifrate si reci, abstracte ale hermetismului. Scrie dezinvolt, in intelesul major al acestui cuvant, foarte liber (macar aceasta este aparentA), ca Ienachita Vacarescu si Conachi, ca Anton Pann si Eminescu, ca Ion Barbu, Apollinaire si T. S. Eliot, marca personala fiind, poate tocmai din aceasta cauza, mai prezenta ca la oricare altul. Este, la Nichita Stanescu, un mod de a fi original si profund prin chiar imitarea celor vechi uneori, sau, mai corect spus, prin afectarea eleganta a acetei imitari.

Nu intamplator, poate, Lauda Omului apartine ciclului cu titlu revelator de O viziune a sentimentelor, aparut in 1964. Poetul ne propune aici o viziune-imagine a Omului, ca punct suprem si continuu ascendent al evolutiei materiei in Univers. Este efortul poetic de a exprima un ultim si profund mesaj umanist din perspectiva epocii noastre. Viziunea-imagine este adusa in fata cititorului ca un fel de simbol stiintific (nu avem cum sa-1 numim altfeL), o abstractiune pura, un fel de contra-natura, daca vrem, facuta insa inteligibila, concretizata intr-un chip anume, cantata dupa legile artei cuvantului. Nichita Stanescu face parte din categoria poetilor care se emotioneaza in fata descoperirilor celor mai noi din domeniul stiintelor, le intelege semnificatia adanca, Ic simte cu toata fiinta sa. Mai exact ar fi poate sa spunem ca se emotioneaza la modul sublim, filozofand in imagini poetice pe marginea descoperirilor stiintelor, apanajul cel mai definitoriu al Omului. Poezia de acest soi se realizeaza printr-un patetism sui-generis, constand din fuziunea dintre puterea de judecata si afect, clin intrepatrunderea, la punctul optim, a ratiunii cu sentimentul, unghiul larg al contemplatiei permitand astfel degajarea unei mari puteri de generalizare.



Astfel se poate gandi un punct de vedere al copacilor, un altul al pietrelor si un al treilea al aerului, toate trei cu privire la Om. Simbolurile fiind atat de abstracte (deloc insa absconse: aici sta marea valoare a poeziei lui Nichita Stanescu si deosebirea ei neta fata de aceea a altor contemporanI), poetul - si odata cu el cititorii - stiind prea bine cum se face poezia, acum nu mai poate fi vorba de banalele personificari, ci, daca vrem, abia de o mirare cumva copilareasca in fata mintii omenesti patrunzatoare de taine. De aceea formularile capata o miscare gnomica, grav si linistit suitoare, pe parcursul celor trei strofe, trei trepte ale unui fel de silogism poetic, in tipare sintactice de neclintit, ca pentru a purta in ele adevaruri absolut definitive:



1. Din punctul de vedere al copacilor,

2. soarclc-i o dunga de caldura,

3. oamenii - o emotie coplesitoare

4. Ei sunt niste fructe calatoare

5. ale unui pom cu mult mai mare!

6. Din punctul de vedere al pietrelor,

7. soarele-i o piatra calatoare,

8. oamenii-s o lina apasare

9. Sunt miscare-adaugata la miscare,

10. si lumina ce-o zaresti sub soare!

11. Din punctul de vedere al aerului,

12. soarele-i un aer plin de pasari,

13. aripa in aripa zbatand.

14. Oamenii sunt pasari nemaiintalnite.

15. cu aripile crescute inlauntru,

16. care bat, plutind, planand,

17. intr-un aer mai curat - care e gandul!



Bataia metronomica a versului, geometria sonora a poemului - daca ne putem exprima asa - este data, cum se vede, prin cateva simetrii nete: fiecare prim vers din cele trei strofe este format dintr-un complement de relatie (locutiunea prepozitionala din punctul de vedere + substantiv in genitiv, respectiv: al copacilor /, al pietrelor /, al aeruluI); fiecare al doilea vers incepe cn cuvantul soarele, in rol de subiect, urmat de copula (-Q si de numele predicativ cu determinant, respectiv: o dunga de caldura (vs. 2), o piatra calatoare (vs. 7), un aer plin de pasari (vs. 12); cel de al treilea vers din strofele intai si a doua, precum si versul al patrulea din strofa a treia, au o structura sintactica absolut identica celui anterior (vs. 3, 8, si 14); in felul acesta cuvantul oamenii, pus de asemenea la cap de vers, face pereche cu cuvantul soarele, caruia ii succede, sugerand astfel devenirea SOARE - OM, in plan cosmic, punctul de origine si punctul de varf al curbei lirico-filozofice a poemului. Ruperea simetriei, in cea de a treia strofa, abia simtita, ca si adaosul "ascendent", al celor doua versuri supranumerare din strofa ultima, sporesc impresia de dinamism continuu in crestere.




Nu insa simetriile (care pot fi cauza, si nu efectuL) dau superioritatea acestei poezii, ci constatarea uimita precum ca in atata relativitate cosmica pare probabila ipoteza ca elementele, copacii, pietrele si aerul, sa aiba un "punct de vedere" despre Om. Pentru copaci, a caror finalitate se constituie din fructe, oamenii sunt fructele calatoare ale unui pom urias. Pentru pietre - condamnate la neclintire sau, poate, dimpotriva, la vesnica miscare, pe traiectoriile hotarate din chiar clipa ruperii lor din soare - oamenii sunt apasare lina si miscare continua. in sfarsit, pentru aer, mediul pasarilor, oamenii sunt niste pasari extraordinare avand aripile "crescute inlauntru" si planand fantastic in cel mai curat aer, "care e gandul". Ultimele doua imagini - complementare una alteia - sunt cele mai originale si mai surprinzatoare, adanci si de o mare plasticitate intelectuala, specifice lui Nichita Stanescu. A imagina aripi crescute inlauntru, vaslind in aerul gandului, este a elogia la maximum activitatea miraculoasa a intelectului uman, in tendinta lui perpetua de a stapani legile universului.

Cu mijloace absolut noi, dupa Ion Barbu si dupa Arghezi, dupa atatia mari poeti ai lumii, Nichita Stanescu inalta in acest poem un imn de glorie Omului, deloc discursiv-descriptiv, ci concentrat intr-un concept poetic, viziune si sentiment in acelasi timp.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.