Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





intrebari - o sistematologie poetica a Timpului - analzia de Nichita STANESCU



Nichita STANESCU Intrebari - o sistematologie poetica a Timpului
1. Nichita Stanescu (1933-1983) este unul din marii poeti ai literaturii romane din ultimele decenii ale secolului XX. Exegezele literare ce i-au fost consacrate, pana acum, in timpul vietii si dupa, au afirmat si sustinut ideea ca, prin substanta si discurs poetic, el este un inovator. Poetul exprima "o noua experienta lirica" (Ov.S. CrohmalniceanU); poezia sa cuprinde "dimensiunile unei redescoperiri de sine si a lumii intr-o perspectiva a mult ravnitei unicitati" (George MunteanU); spre deosebire de poeti ca Arghezi, Barbu, Bacovia, Voiculescu, Nichita Stanescu descopera "un nou teritoriu", "situandu-se intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii" (Edgar PapU); poetul e impulsionat de un efort de "sistematizare si organizare, de creare a unui cosmos al vorbirii" (Marian PapahagI); el aduce "o rasturnare de perceptie", conturand o "metafizica a realului si, deopotriva, fizica a emotiilor" (N. ManolescU), modificand "structurile poeticului" (M. NitescU) si conturand "un coplesitor spectacol lingvistic, unic in poezia romaneasca" (Valentin F. MihaiescU); scriitorul ignora conventiile pentru "a regasi poezia ca stare, chiar dincolo de cuvant" (Stefania MincU), opera sa reprezentand "un moment crucial in evolutia poeziei romane moderne" (Ioana Em. PetrescU). Si citarea caracterizarilor superlative ar putea continua. Cert este ca Nichita Stanescu se singularizeaza printre contemporanii sai (St. Augustin Doinas, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Sorescu s.a., care "cauta poezia de dincolo de poeticitate"), prin modul sau de a cunoaste total nou, renuntand la simbolurile cunoscute, urmarind o cunoastere directa, senzoriala, sensul care se naste din senzatie si perceptie, din "stare". (A se vedea volumul Noduri si semne, 1982, si comentariile Stefaniei Mincu.) Poetul concepe poezia ca act trait, iar acesta este nodul (in terminologia sA). in momentul in care nodul (actul poetic traiT) se textualizeaza (devine seniN), el semnifica moartea in semn, iar trecerea traitului in semn e un proces dublu: de moarte/nastere. Asadar, actul (noduL) nu e text, pentru ca acesta apare lacunar. De aceea, poetul cauta a-si surprinde sinele in chiar actul facerii poeziei. Stefania Mincu identifica reforma stanesciana in inlocuirea poeziei ca reprezentare cu poezia ca act, ceea ce ar corespunde, comenteaza autoarea mentionata, cu conceperea existentei nu ca reprezentare (VorstelluhG), ci ca efort de a fi, reforma poetului avand la baza un eu incert, interogativ, nu unul cert si aprioric.



2. Poezia intrebari (publicata in volumul Maretia frigului, subintitulat "romanul unui sentiment", Editura Junimea, 1972) anticipeaza viziunea poetului privind poezia ca act, cristalizata mai tarziu, in Noduri si semne, volum care, impreuna cu Epica magna (1978), Operele imperfecte (1979) si Oase plangand (1983), placheta aparuta in Iugoslavia, reprezinta ultima etapa a lirismului stanescian, unde se modeleaza, poetic, cu precadere tema timpului si a mortii.

Poetica nodului (a actuluI), prezentata succint mai sus, ne indeamna sa vedem in poezia intrebari nu "reprezentarea" a ceva cert si aprioric, ci un "joc" al unor trairi, senzatii si perceptii, care-si cauta o cristalizare, printr-o sarabanda de interogatii, starnite de trairile in plan emotional-reflexiv ale eului poetic, in relatie cu una din problemele fundamentale ale existentei - Timpul. Fara a confunda actul (creatieI) cu "productia" (cu "jocul" semnelor, pentru a se constitui in texT), va trebui sa intuim starea poetica, problema de nastere in interior a sensului. "Nodul - explica Stefania Mincu - presupune existenta cuvantului aflat pe muchia sensului: intelesul sau general (notionaL) se afla inainte de discursul trait, iar intelesul sau dobandit in actul de discurs al emitentului se pune abia dupa actul de discurs. Acesta este in fond necuvantul, avand drept proprietate angajarea maxima a eului in vorbire, «innodarea» cu sensul trait" (Studiu introductiv la voi. Poezii, de Nichita Stanescu, Albatros, Bucuresti, 1987, p. XLIV).

Personal, nu sunt pe deplin convins ca Nichita Stanescu este atat de original in privinta relatiei traire-exprimare poetica. Mihai Eminescu, in Criticilor mei, traia, acut, drama gasirii cuvantului "care sa exprime adevarul", constient ca starea poetica (trairea liricA) isi poate, cu greu, gasi expresia adecvata, ca expresia poetica nu cuprinde, integral, substanta lirica traita. Originalitatea lui Nichita Stanescu se situeaza, mai ales, in planul terminologiei folosite. in cazul lui Eminescu, e destul de limpede ca poetul nu avea in vedere adevarul obiectiv, ci adevarul subiectiv, adevarul fiintei; acela al trairii poetice, care se cere discursivizat. Si, apoi, relativ la conceptia lui Stanescu, care pare a separa nodul (trairea poetica, existenta aproape aprioriC) de cuvant, nu e intrutotul compatibila cu gandirea moderna privind procesul de creatie artistica, potrivit careia poezia nu e simtita (traita sau ganditA) si apoi "transpusa" intr-o expresie (poeticA), ci ea creste, o data si impreuna cu expresia, elaborarea ei fiind un proces integrator, concomitent si organic, si nu unul fragmentat, paralel, in faze succesive. Terminologia stanesciana: nod (stare, act, trairE) trecut apoi in semn, e cel putin derutanta, amintind dihotomia traditionala continut-forma, depasita astazi. Expresia poetica se naste simultan cu trairea, la incandescenta acesteia (adica a actului, a starii poeticE).

Dar sa ne mentinem in planul gandirii si terminologiei stanesciene si sa ne referim, mai indeaproape, la poezia intrebari. a. Care sa fie, oare, nucleul de sens (noduL), cu alte cuvinte, starea poetica traita de emitent, la un moment dat al existentei sale, stare ireductibila la un semnificant rational ?

Este foarte greu de intuit aceasta traire. Detectarea sa e functie a unei comprehensiuni empatice, de care nu intotdeauna suntem capabili. Intra, aici, in joc, o anume competenta si o anume performanta in planul receptivitatii literar-artistice a subiectilor receptori. Apoi, o data traita de cititor, starea poetica initiala a poetului este tot atat de greu de formulat intr-un semnificant rational. Daca nodul liric al emitentului "moare" (intr-un feL), pe masura ce devine semn, acelasi lucru se intampla si cu trairea actului poetic de catre receptor, atunci cand se incumeta sa o codifice intr-un semnificant rational (denotatiV). Avem aici, de fapt, drama cunoasterii si comunicarii poetice.

Sa incercam totusi a raspunde la intrebarea pusa in alineatul precedent, asuman-du-ne riscul inevitabil al aproximatiilor oricarei tentative de discursivizare a substantei lirice, in limbajul denotativ al demersului critic-interpretativ.

Se pare ca nodul, actul trait de poet si aflat pe muchia cuvintelor, care se straduiesc sa devina text, ar fi o stare de incandescenta emotional-reflexiva declansata, la un moment dat, de persistenta in a descoperi identitatea de sine a fiintei, locul si motivatia fiintarii, stare pusa sub semnul unei nelinistite curiozitati ontologice, intretinuta de avalansa de intrebari adresate "in vant" (ca sa folosim o expresie a lui Emil CioraN), privind Timpul, ca problema filosofica fundamentala a existentei. Aceasta traire e incarcata de o dramatica tensiune, care creste pe masura ce interogatiile se multiplica si se reitereaza, pentru a culmina cu dureroasa constatare ca fiintam fara sa stim "cine suntem", "de ce suntem", limitati intr-o temporalitate obiectiva masurabila, luand doar cunostinta de bataia "ceasurilor inscrisa pe cadrane". b. Dar care sunt "intelesurile" dobandite prin actul discursiv al poetului (emitentului liriC) si identificabile dupa discurs, adica sensurile de pe cealalta parte a muchiei cuvantului (cea devenita texT). Si la aceasta intrebare e destul de greu de raspuns. in situatia data, comprehensiunii empatice trebuie sa i se asocieze orizontul aperceptiv al decodificatorului, orizont in care cultura si capacitatea sa asociativa joaca un rol esential. incercam sa raspundem si la aceasta intrebare, tot cu riscul unor aproximatii, adica al unor interpretari relative, pentru ca poarta, fatalmente, marca unei subiectivitati.



Textul intrebarilor stanesciene ar sugera o sistematologie (sau tipologiE) poetica a Timpului, tentata din diverse perspective: filosofica, mitica, religioasa, cosmologica, psihologica, biologica, relevand largul orizont cultural al poetului si talentul metamorfozarii lui in fenomen poetic. Interogatiile sale tasnesc din cunoasterea gandirii filosofice din mai toate timpurile si locurile, a unor mituri fundamentale si, nu in ultimul rand, a performantelor stiintelor moderne (astrofizica, biologie etC). Aceste interogatii tintesc, frontal, toate laturile problemei Timpului (existenta, identitatea polimorfa a lui, viteza, relatia cu alte aspecte ale existenteI) si, cu fiecare din ele, simtim nelinistea pricinuita de febrilitatea procesului gnozei de care eul liric este dominat. O parte din intrebari se reiau, in forme relativ diferite, sugerand, prin recurenta lor, dimensiunea obsesiva a problematicii cunoasterii.

Spre exemplu, intrebarea paradoxala: "Timpul este fara sa fie ?" ne duce cu gandul la perspectiva mitofilosofica potrivit careia Timpul ar fi o Absenta. in mitologia vedica, se spune ca zeul Vishnu ar fi dormit, initial, inainte de inceputul lumii, pe o cobra incolacita (AnantA), care ar semnifica absenta timpului (cu alte cuvinte, nefiinta precosmogonica - Nirvana buddhistA). Trezirea zeului ar fi creat notiunea de timp real. intr-un alt mit vechi indian, Brahma ar fi dat primul impuls de rotire Universului, urnind timpul. Absenta timpului, despre care vorbesc mitologiile, ar simboliza timpul inert. Zeul iranian Zuran e cel care ar fi dat nastere dualitatii Bine (OrmuzD) - Rau (AhrimaH), urnind timpul. O varianta a notiunii mitice de absenta a timpului, prin suprapunerea timpului mitic, este intalnita in filosofia si practicile Yoga, care urmaresc anihilarea timpului, prin suprapunerea timpului mitic (etern, sacru, imuabiL) si a timpului omenesc (profan, mobiL). in acest sens, sugestiva este o alta intrebare stanesciana: "Exista timp acolo unde nu este nimic altceva? ".

intrebarea "Timpul este insusi Dumnezeu ? ", reluata identic in alt vers, sugereaza prezumtia Timpului demiurg, postulata de geneza biblica, potrivit careia la inceput a fost cuvantul (logosul diviN), din care au purces toate: timp, spatiu, denumire. Ideea Timpului Demiurg (DumnezeU) este implicata si in alte poezii ale lui Nichita Stanescu, ca, spre exemplu, in Plus unu mai putin (din Maretia friguluI), de unde citam: "Spune-mi, poate ca tu, secunda, tu/poate ca tu esti dumnezeu/si nu vrei sa-mi spui ca tu esti/din dispret pentru mine ca nu stiu/nu stiu/cand ai trecut".

Alte intrebari sugereaza ideea Timpului mister: "Timpul este tot ceea ce nu intelegem?" sau "Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?", adica o dimensiune metafizica, depasind capacitatea noastra de intelegere si, de aceea, obsedanta si generatoare de nelinisti.

Dar interogatia cea mai plina de moderne sugestii, cu care incepe, de altfel, poezia lui Nichita Stanescu, este: "Traim un prezent pur?". Ea ne transpune in planul teoriilor cosmologiei moderne si ale fizicii relativiste (Einstein, Minkowski, BohM), care vorbesc despre un Timp inteles ca un prezent continuu. Stiinta moderna, filosofia ce decurge din ea nu mai considera Timpul si Spatiul ca dimensiuni separate, ci ca realitati aflate intr-o stransa conexiune. De aceea ea vorbeste despre un continuum spatio-temporal, multidimensional, in care fenomenele au loc in toate aceste dimensiuni si se petrec instantaneu, fara inainte si dupa sau sus si jos, dreapta si stanga. Observatiile astronomice sustin ipotezele si teoriile dupa care, in spatiul continuu cvadridimensional al geometriei Minkowski, unele aspecte cauzale pledeaza pentru legatura temporala dintre trecut si viitor. Actiunea prin timp se realizeaza nu numai cu viteza finita a luminii, ci si instantaneu, cu viteze tinzand spre infinit. Deci actiunea instantanee la distanta exista in natura. Observatiile asupra unor formatii stelare atesta ideea ca in prezent pot fi sesizate momentele succesive ale unor evenimente care au avut loc in trecut sau se vor produce in viitor. Eminescu spunea, in Qlossa, ca "in prezent le-avem pe toate". David Bohm, pentru a accesibiliza ideea temporalitatii instantanee, introduce notiunile de ordine infasurata si de ordine desfasurata si ideea ca numai prin desfasurarea ordinii infasurate aceasta poate fi perceputa ca lume a realului jalonat de Timp si Spatiu. Toate infasurarile sunt prezente in acelasi timp, numai perceptia noastra este succesiva si proiectata intr-un spatiu. Prezentul nu este decat un viitor care devine trecut pastrat in memorie. Bohm spune ca intreaga noastra durata sau temporalitate ne apare inchisa intr-un moment, daca aplicam ideea de holograma, in virtutea careia orice parte contine totalitatea! Lumea noastra reala, ca ordine desfasurata, conchide Bohm, este prezenta intr-un singur punct si intr-o singura clipa din ordinea infasurata, ceea ce si Nichita Stanescu sugereaza, printr-o interogatie retorica: "Traim un prezent pur?". El avea intuitia Timpului relativ, pe urmele demersurilor einsteiniene sugerand-o tot interogativ--retoric : "Timpul are viteza ? " ; "Timpul are viteze inegale ? ". De asemenea, intuitia conexiunii Spatiu-Timp, exprimata prin interogatiile: "Timpul este legat de lucruri ? " ; "Timpul este legat de cuvinte ? " ; "Gandurile sunt timp ? " ; "Sunetele, mirosurile, / pipaitul, gustul, vederea/sunt chipuri ale timpului ? ". Apoi, intuitia Timpului istoric: "Istoria este timp? ", a Timpului biologic: "Inima mea bate in timp? " ; a Timpului psihologic : "A trai, inseamna timp?", "A fi, inseamna timp?"




O alta interogatie stanesciana, "Timpul exista in sine -/sau este un martor fix? ", sugereaza prezumtia unui Timp categorial, in sens kantian, existand in sine si pentru sine, imposibil de identificat, ca si adevarul absolut ("lucrul in sine"), dar si ideea Timpului martor, care ar monitoriza existenta fenomenologica.

In Arta si stiinta, Solomon Marcus afirma, invocand versurile "inaintand/impotriva timpului curgand" (din Laus PtolemaeI), ca in poezia lui Nichita Stanescu timpul e "cel al amintirii", care submineaza timpul cronologic, oprind cresterea entropiei. Timpul subiectiv al amintirii este mai scurt atunci cand se parcurg evenimente mai importante, mai bogate, iar plictiseala incetineste scurgerea timpului subiectiv. E, de fapt, vorba despre relativitatea timpului, despre dependenta lui de materie si miscare, idee sugerata si de o parte din sarabanda interogatiilor din poezia intrebari. Timpul[ echivala cu memoria, rascoleste, recurent, generatiile anterioare, constata Solomon Marcus, citand poezia Cosmogonia sau cantec de leagan, dar aceasta viziune se proiecteaza si asupra cuvintelor (ca in impotriva cuvintelor, III: "Prima litera a oricarui cuvant/se afla-n trecut, -/ultima litera, de asemeni,/Numai trupul cuvantului/ e in prezent"). Aceasta viziune asupra Timpului ca prezent pur este sugerata, cum s-a vazut, si in poezia intrebari, fiind complementara, poetic, cu o cuprindere holistica a realitatii, cum o sugereaza interogatiile: "Timpul este vorbire?", "Timpul este legat de cuvinte ? ". c. In fine, la intrebarea: "Cum se produce innodarea cuvintelor cu sensul trait ? ", am raspunde : intr-un text despovarat de elemente figurative traditionale, care aparea ca o suita de interogatii concise si alert desfasurate, cuprinzand spre final o splendida metafora, imbibata de o infrigurata si grava emotie, expresie a constientizarii limitarii existentei noastre in dimensiunile Timpului relativ: "Ceasurile sunt bisericile noastre/ de mana sau de buzunar,/de perete.. ./Ne rugam luand cunostinta/de bataia lor inscrisa pe cadrane/Cine suntem?/Unde suntem?/De ce suntem?".

Poezia implica un lirism reflexiv, o stare tensionata de constientizare a lipsei de identitate si de motivatie a existentei noastre, de imposibilitate a gasirii unor raspunsuri la intrebari fundamentale privind locul si rostul nostru in lume. Starea poetica implicata este, spuneam, limpede exprimata, cu maxima economie de elemente figurative, cumulul de interogatii fiind procedeul retoric aproape exclusiv folosit, care are ca efect alertarea constiintei receptoare fata de necunoscutele existentei sale in lume.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.