Interpretare de text la prima vedere
Amfion, constructorul
Am£on, cantand, zidurile cetatii cresc, caramizile astemandu-se singure (Mit eliN)
Aici, pe campul unde-n vechime zeii n-au trecut decat calari, unde pietrele-si arata coltii albi, si iarba fuge speriata-n verzuiele zari,
imi dau intalnire cu tine, femeie zvelta si salbaticita de frumusete,
inainte de rasaritul soarelui, cand stelele rostogolindu-se-nclina cerul intr-o parte, si tu, venind, de tine doar un strigat ma mai desparte.
Cele mai tainice si mai adevarate cuvinte de dragoste ti le spun, inainte de-a te zari.
Bat aerul cu toate valurile marii, sfichiul lor rasuceste copacii, si sepiile, si rechinii, intr-un dans de oglinzi.
Te astept sa-ti desprinzi
Trupul din iarba, femeie.
Din umerii mei si din intreaga mea putere tasnesc doua pantere, nemaivazute pantere, pe ape s-astern, curcubee, si se fac viaducte si poduri, curand, peste cai ferate lucind, peste trenuri trecand.
Din pieptul meu aramiu, vargat in parti de vite muschiuloase, aidoma vor tasni, mai tarziu, leii cu coame flocoase, in friguri, ca niste explozii de aur vor tasni si vor bate aerul si se vor prabusi, si se vor face temelii si terasamente si diguri.
Din coasta, zbatandu-se ca o sabie, isi va arcui in salt trupul lucios delfinul, din tot cardul cel mai frumos, izbind cu coada aerul lichid. Si va cobori, incolacindu-se ca un cercel, si se va face zid si se va face crenel.
Oh, pe rand, din genunchi, condorii vor izbucni in manunchi, se vor roti, luand vazduhu-n taise si se vor aseaza si se vor face acoperise, si din glezna, pana-ai sa te-arati, femeie, vor pleca si animalele celelante, lasandu-mi nerabdarea impodobita cu plante
Poate-am sa par subtire ca licarirea, si-n spatele meu, frenetic crescand, orasul
iti va fura, in vazduh, privirea.
O, gingasul, zveltul tau pas leganat peste ierburi, printre coltii pietrelor!
A mai ramas un gutui, si un cais a mai ramas, smulge-i si du-i in piata circulara; a mai ramas un prun, si-un artar a mai ramas, smulge-i si du-i la-ntretaierile de drumuri; a mai ramas un platan, si-un otetar a mai ramas, smulge-i si du-i pe cheiul cu poduri!
intelegerea textului
■ La prima lectura a poemului AmSon, constructorul (aparut in volumul de tinerete O viziune a sentimentelor, 1964), impactul asupra cititorului este esentialmente vizual. Discursul liric este mai greu de inteles, de decodat, sub raportul "continutului de idei", si mult mai usor de gustat, datorita unei plasticitati extraordinare. Coloritul si densitatea imaginilor, modalitatea inedita in care elementele lumii reale sunt combinate intr-un alt plan de perceptie si chiar de existenta l-au impus pe Nichita Stanescu, inca de la debutul cu Sensul iubirii, in prima linie a poetilor neomodernisti - nonconformisti fata de stilul prozaic si substructura ideologica ale productiei poetice realist-socialiste. intr-un context in care erau versificate teme ca nationalizarea intreprinderilor, cooperativizarea, campaniile de insamantari ale ogoarelor, eroismul activistilor de partid etc, debutul unui poet cu forta si imaginatia unui Nichita Stanescu a avut, in campul nostru cultural, efectul unui detonator. Explozia lirica neomodernista a schimbat cu totul peisajul literar, aducand in prim plan, in numai cativa ani, cel putin cateva nume de poeti cu majuscula (Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ileana Malancioiu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana plus Stefan Aug. Doinas, apartinand, de fapt, unei alte generatiI) si impingand astfel intr-un con de umbra si de uitare "modelele" anterioare ale realismului socialist.
■ Se observa, parcurgand versurile poemului, o mare usurinta in dislocarea realului, in ruperea relatiilor obisnuite dintre lucruri si elemente. Regulile insesi de functionare a lumii inconjuratoare se schimba, o data ce am intrat pe teritoriul poetic. Cauzalitatea nu mai functioneaza, nici gravitatia: elementele realului se modifica, iau alta infatisare si joaca alt rol decat cel obisnuit, consacrat. Catalizatorul acestei metamorfoze il reprezinta sentimentele (nu intamplator, primul volum al lui Nichita Stanescu poarta titlul Sensul iubirii, iar al doilea: O viziune a sentimenteloR)- Strict individuale, personale, sentimentele reprezinta poarta regala prin care reapare in poezie subiectivismul fecund, creator. Persoana I singular, la care sunt scrise versurile, nu e in poezia lui Nichita Stanescu un simplu aspect gramatical, ci o marca a acestei subiectivitati libere, fara bariere, fara granite. Cu usurinta unui prestidigitator, poetul face intr-o clipa sa dispara lumea asa cum o stiam, aducand in loc o alta, supra-reala, modelata si incinsa de caldura sentimentelor. Mitul lui Amfion, eroul la al carui cantec zidurile cresc singure (asa cum, la cantecul lui Orfeu, intreaga natura plangE), este invocat si reinterpretat aici intr-un mod foarte "potrivit", in aceeasi "logica" a abolirii oricarei relatii logice si cauzale. Iarba Juge speriata-n verzuiele zari", stelele "rostogolindu-se-nclina cerul intr-o parte", iar eroul liric, noul Amfion, modeleaza realitatea ca pe o pasta ce poate lua orice forma: "bat aerul cu toate valurile marii,/ sfichiul lor rasuceste copacii,/ si sepiile, si rechinii, intr-un dans de oglinzi"; "Din umerii mei si din intreaga mea putere/ tasnesc doua pantere, nemaivazute pantere,/ pe ape s-astern, curcubee,/ si se fac viaducte si poduri, curand,/ peste cai ferate lucind, peste trenuri trecand". Se constata cu usurinta ca, o data prins acest fir (de logica poetica, stranie in comparatie cu cea propriu-zisA), el este desfasurat in strofele urmatoare intr-un mod analog. Leii "ca niste explozii de aur" vor tasni "din pieptul meu aramiu" "si se vor face temelii/ si terasamente si diguri", delanulseva arcui "din coasta, zbatandu-se ca o sabie", "si se va face zid si se va face crenel", condorii "vor izbucni in manunchi" "din genunchi", "si se vor aseza si se vor face acoperise"; iar animalele celelante (cum scrie poetul, pentru a realiza rima cu plantE) "vor pleca" "din glezna". Dupa ce a stabilit aceasta relatie de mare forta poetica (un fel de panteism "invers", caci acum nu zeii sunt cautati si gasiti in materialitatea naturii, ci aceasta natura - animala - iese din corpul unui semizeu indragostiT), Nichita Stanescu o urmareste si o respecta cu fidelitate, pana la detalii. Altfel spus, el schimba regulile de "functionare" ale realitatii numai o data, exploatand apoi, in mod consecvent, consecintele acestei metamorfoze. Spre deosebire de alti poeti pretins modernisti, confuzi si incoerenti, de fapt, in coordonatele propriului imaginar poetic, Nichita Stanescu este, prin urmare, extrem de coerent si de structurat in interiorul viziunilor sale. Se poate face analogia cu un basm, in care, tot asa, o data ce a acceptat conventia supranaturalului, cititorul nu mai este surprins de ceea ce deriva din ea: eroi supranaturali, fapte si intamplari supranaturale Abia la sfarsit, pe traditionalele formule de final, conventia se destrama, cele doua planuri (al lumii reale si al lumii supranaturalE) se despart din nou: "am incalecat pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare minciuna".
■ Dincolo de materialul lexical utilizat de autor ori de ineditul si forta asocierilor de imagini, ceea ce trebuie remarcat este sensul "global" al poeziei, al acestui proces de metamorfoza figurat in cadrul ei. Iubirea disloca realitatea si o re-creeaza; exteriorul e, practic, "invadat" de o interioritate bogata, expansiva, de o vitalitate ce cauta (si gasestE) supape de manifestare. De aceea si exista, in lirica lui Nichita Stanescu, atat de putine imagini ale dezolarii si uratului existential, ale deprimarii, ale infrangerii, in ultima instanta. Eul liric din poeziile sale este aproape intotdeauna vital si senin, solar si predispus la "glume" ontologice: se apleaca asupra realitatii, a materialului ei aspru, dandu-i cele mai neasteptate, mai ingenioase si mai "poetice" croieli. Inclusiv in acest poem, unde, la final, eroului ii mai ramane numai "un ram de tei" (imagine eminescianA), pe care ar fi dispus sa-1 ofere, intr-un ultim gest de galanterie amoroasa, celei care este stapana inimii sale.
Identificarea particularitatilor stilistice
■ Identificati enumerarile si repetitiile utilizate in versurile poemului. Cum justificati folosirea concomitenta a acestor tipare stilistice, din moment ce primul dintre ele este folosit cu scopul inventarierii, iar al doilea: cu intentia reluarii unor termeni? Pentru a raspunde mai usor la intrebare, observati ca enumerarea e preponderent nominala (sunt enumerate substantivE), in timp ce repetitia e verbala (sunt reluate anumite verbE).
■ Aratati in ce masura existenta unui "tu" liric (persoana a Ii-a singular, feminiN) structureaza discursul liric. Care credeti ca sunt marcile si efectele unui asemenea monolog de tip special?
Concepte operationale aplicate
Conceptul operational de neomodernism trebuie decodat pornind, in mod firesc, de la explicatia etimologica: termenul ca atare, format cu prefixul "neo", indica o reluare, pe alt plan, al unui curent anterior, asumat in mod programatic. Este vorba despre modernismul interbelic, pe care generatia tanara a anilor 60, intr-un context de liberalizare si relaxare ideologica (perioada 1964-1971), 1-a (P) reluat si 1-a continuat. Neomodernismul nu are "puritatea" modernismului interbelic. Explicabil in conditiile date, acesta este un fenomen de sinteza: creatorii tineri ai anilor 60 s-au grabit si au reusit sa recupereze cat mai multe din modelele artistice interbelice (in poezie: Arghezi, dar si
Ion Barbu; Blaga, dar si BacoviA), adaptandu-le apoi, de la caz la caz, in functie de propria structura de sensibilitate. Nichita Stanescu, de pilda, se regaseste pana la un punct in poezia lui Ion Barbu, dar merge in acelasi timp, inapoi, si mult dincolo de ea, ajungand la romantismul vizionar al lui Eminescu. Marin Sorescu recupereaza modelul Arghezi, cu toate acele irezistibile "intorsaturi" de fraza poetica ale autorului volumului
Flori de mucigai. In fine, Leonid Dimov e "disputat" intre Ion Barbu si Arghezi, in timp ce Ileana Malancioiu se redescopera in obsesiile tutelare ale lui Bacovia si (de asemenea, mult inapoI) ale lui Eminescu. Neomodernismul este prin urmare un filtru artistic ce retine, in cazul fiecarui poet important, modelele catalizatoare pentru viziunea lui. Nu reprezinta un fenomen de mimetism, ci o forma speciala de identificare cu adevaratele modele ale poeziei romanesti, intr-un context al abundentei de modele negative, realist-socialiste.
Mai trebuie precizat ca insusi acest termen, "neomodernism", nu a fost utilizat la vremea aceea sau mai tarziu pentru a denumi fenomenul respectiv. El este o "descoperire" terminologica relativ recenta, ceea ce confirma inca o data o teza a lui G. Calinescu intalnita de voi, si pe care poate ati considerat-o, la prima lectura, socanta: "in istorie, si mai ales in istoria literara, nu exista structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renasterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decat atunci cand cateva minti geniale [] au inceput sa intrevada in fapte unele organizari. Aceste formulari nu sunt arbitrare decat fiindca faptele pe care se bizuie sunt autentice; dar subiective, adica iesite din mintea unuia singur, sunt cu siguranta. E de ajuns ca un alt cap formator sa sfarame aceste structuri si sa intocmeasca pe baza faptelor altele, si Renasterea, Romantismul dispar sau raman alaturi de alte unghiuri istorice".
Limba si comunicare
■ Analizati timpurile verbale ale modului indicativ utilizate in AmGon constructorul Cum explicati alternanta de trecut/ prezent/ viitor? Da aceasta schimbare a planurilor temporale o sugestie despre universul poemului?
■ in cuprinsul poeziei apar si doua semne de exclamare. Credeti ca extraordinarul, suprafirescul din Amfion constructorul se exprima prin ele sau mai degraba prin imaginile insesi ale poetului? Argumentati.
