Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Miron Scorobete - biografie - (opera si scrierile)

 

Miron Scorobete (n. 1933) debutase cu poezie, inca in 1954 (in revista Almanahul literar de la Cluj), volumul de debut, Manuscris (1962) era tot un volum de versuri, i-au mai urmat apoi si altele la fel, astfel incat, atunci cand si-a facut intrarea in science-fiction (cu povestirea Masca, aparuta in Colectia "Povestiri stiintifiah fantastice", nr.276 /1966), era deja cunoscut ca poet; de altfel, el continua inca si azi sa fie considerat in primul rand poet, si abia apoi scriitor sf "specializat", aceasta in ciuda celor trei volume de povestiri si nuvele sf publicate intre timp. Volume ce-i atesta insa, peremptoriu, apartenenta marcata la sf-ul romanesc, si anume - la "generatia de mijloc", care a dominat deceniul al optulea, cand au aparut toate cele trei volume de science-fiction ale lui Miron Scorobete.
Din primul volum, Femeia venita de sus (1971), retine atentia nu atat nuvela omonima - in care stiintifico-fantastic ramane doar pretextul pentru a supune dezavuarii manifestarile unui spirit gregar si agresiv cat se poate de nefictiv -, cat nuvela Abatele, Piticul, papagalul si pisica, devenita ulterior (1976), intr-o forma revazuta, Nesfarsitele necazuri ale piticilor. Viziunea de cosmar a unei umanitati intrate, fara cauze cunoscute si deci fara remediu, intr-un proces involutiv de micsorare, de pipernicire, de reductie sau de contractie a dimensiunilor corporale. in contrast cu care dimensiunile spatiului ambiant si ale obiectelor, ramase neschimbate, par a se dilata strivitor, este, in esenta ei, o viziune terifianta, coplesitoare, generatoare a acelei pleasure in pain din care se decanteaza emotia estetica a sublimului (precum intr-un "clasic" film sf al anilor 50 pe aceasta idee, The Incredible Shrinking Man, ecranizare a unui roman sf de Richard Matheson). Nu acesta va fi insa spiritul in care scriitorul nostru va trata extrapolarea aceleiasi "idei sf". Asociat epicului, terifiantul ar fi presupus tensiunea unui strict crescendo (sau decrescendo) al acumularii, al escaladarii, al progresiei geometrice implicate intr-un asemenea proces, precum si o asperitate geometrica a muchiilor, a episoadelor, a contururilor realului. Nimic din toate acestea, insa, in Nesfarsitele necazuri ale piticilor, unde, dimpotriva, cosmarul isi pierde virulenta, destinzandu-se intr-un abandon oniric, pe alocuri grotesc, pe alocuri anamorfotic, patoplastic, prin inmuierea si latirea muchiilor, printr-o laxitate si lichefiere a contururilor realului care este, funciarmente, lirica. Ineditul caligrafiei ronde, acolo unde neam fi asteptat mai mult la o scriere ascutita, face condimentul si "slabiciunea" Nesfarsitelor necazuri ale piticilor.


Cum am mai spus, una dintre axele bipolare pe care pivoteaza intreaga diversitate a sf-ului romanesc actual isi are polii de pivotare in registrul grav, propriu problematizarilor, si - respectiv - in registrul ludic, rezervat parodiei si humorului. Diferente si nuante specifice ne intampina insa la tot pasul, pe parcursul, practic inepuizabil, dintre cei doi poli ai acestei imaginare axe. Amuzamentul pe seama inofensivei manii a "farfuriilor zburatoare", de exemplu, poate fi intalnit si in povestirea Crancena lupta dintre "ate" si "abile", care da titlul celui de-al doilea volum (1976) semnat de Miron Scorobete, precum si in principala scriere sf a unui alt prozator clujean, Leonida Neamtu - nuvela Blondul impotriva umbrei sale (1973); incisiv si coroziv la acesta, amuzamentul devine insa indulgent si benign la Miron Scorobete, in Crancena lupta dintre "ate" si "abile" - titlu-capcana, menit a capta sau a captura "pe nevazute" atentia amatorilor de spectaculos si "senzatii tari"; asteptare ce se va vedea insa repede inselata, caci nu e vorba decat de o "crancena" disputa oratorica, de la tribuna unui clandestin sinod ecumenic al inchinatorilor ufologiei, "Congres Mondial" tinut pe ascuns si chemat sa se pronunte decisiv asupra unui ireductibil filioaue ce ameninta sa dezbine monolitismul credintei comune: trebuie considerate O.Z.N.-urile drept "obiecte zburatoare neidentificATE", ori drept "obiecte zburatoare neidentificABILE"? Singurul profan sau pagan necredincios -un ziarist patruns prin frauda in somptuoasa sala a hotelului sudamerican unde se tine sub alt pretext numitul Congres Mondial, cu gandul de a vana niscaiva "subiecte grase" pentru ziarul sau - se vede subit si fara voie instalat in aureola de apostol al ufologiei, intrucat este singurul care remarca, ratacind cu ochii pe tavan din plictiseala, prezenta unui fatidic U.F.O. in chiar sala congresului, singurul "ales" deci, care "a vazut cu ochii lui", caruia Ei "i s-au aratat". "Asteptarea frustrata" semnaleaza intentia comicului, dar in rar uzitata simbioza a parodiei cu lirismul acesta din urma va castiga net ascendentul, caci Miron Scorobete nu este, ca Leonida Neamtu, un flegmatic, ci - temperamental - un melancolic, deci - literar - un liric.
Infuz in orice pagina de proza pe care-o scrie poetul Miron Scorobete, lirismul isi pune in valoare virtutile mai ales in nuvela Cosmina - piesa care exprima cel mai convingator afinitatea scriitorului pentru un science-fiction de sublimare Lirica a ipotezei insolite si a "motivului" canonic abordat Acest motiv este, in Cosmina, "calatoria in timp", deturnata insa ad hoc mai mult inspre o "ratacire in timp", caci inginerul de mine ingropat printr-un accident in fundul unei saline, inca pe cand meleagurile noastre mai erau provincie romana, ramane acolo "uitat de timp" secole si milenii, pentru a se trezi apoi vorbind "nativ" latineste in mijlocul agitatiei pestrite si larmuitoare a unei statiuni de vilegiatura din zilele noastre. Reveria meditativ-melancolica si, mai ales, predispozitia de a intra fara efort in rezonanta cu tremurul liric al contururilor realului - ii servesc scriitorului pentru a se infiora privind de la ambele capete de-a lungul acestui "tunel al timpului", pentru a capta si transmite acest fior al timpului dislocat pentru un moment din aderentele-i istorice indislocabile, acest tremur si cutremur al fiintei noastre istorice, scurtcircuitata liric prin atingerea, pentru un moment, a capetelor firului temporal pe care sj-a insirat, irevocabil, existenta.
Dar asta nu e tot, deoarece Cosmina este nu numai o povestire "poetica" in buna traditie a literaturii romane, dar si o science-fiction story, racordabila si unei alte traditii, mai recente poate, dar de o alta anvergura, internationala. "Fiorul liric" al timpului nu este, aici, numai "senzatia de pierdere" ("the sense ofloss") care semnaleaza prezenta emotiei estetice a frumosului, este - mai ales in final - si acea "senzatie de uimire si miracol" ("the sense of wonder") care traduce, in science-nction, emotia estetica a sublimului, si care este de fapt numele adevarat pe care-1 poarta aici sublimul.
Cu toate ca nu exista o automata conditionare reciproca (ar fi prea simplu!), "senzatia de uimire si miracol", specifica si definitorie in science-fiction, isi face de regula aparitia concomitent cu "stiinta din stiintifictiune", cu "explicatia" sau acoperirea "stiintifica", logica, rationala ("the sense of logic"); in lipsa acestora, avem sansa (nu si garantia: ar fi, iarasi, prea simplu!) de a vedea aparand, in loc de "sense of wonder", "sense of loss", "senzatia de pierdere", ilustrata insa major nu in science-fiction, ci in "marea literatura" mainstream, in poezie si in muzica. Altele sunt resursele de care dispun acestea "pe propriul lor teren", astfel incat orice eventuala concurenta pe acest teren venita din partea literaturii sf este aprioric lipsita de sanse, condamnata din capul locului la "locul II", asa cum de fapt este si in nuvela Cosmina de Miron Scorobete; dar un loc II onorabil si onorant, practic un loc I ex aeqno.
In sf-ul pe tema timpului, aceasta implicatie necesara intre "the sense of wonder" si "the sense of logic" este supusa, se pare, unei eroziuni sau unei subminari endemic mai prejudiciabile decat in cazul altor consacrate teme, dar o oarecare recuperare ramane totusi posibila, si anume prin corelare cu "granulatia" temporala, cu ordinul de marime al duratelor parcurse in salturi sau juxtapuse in text; astfel incat renuntarea la suportul "stiintei din stiintifictiune" si-al "acoperirii logice" (precum in cazul acelor nostalgice "timeslip romances", "romane ale alunecarii in timp", ale autorilor anglofoni) nu epuizeaza inca resursele generarii de "sense of wonder": efectul poate fi, in extremis, recuperat prin marirea, in compensatie, a "granulatiei" temporale, prin aruncarea in balanta (si) a unor durate ce depasesc cu mult "scara umana", etalonul unei "vieti de om".
Nuvela Iui Miron Scorobete Cosmina este si ea o astfel de "istorie a unei alunecari in timp", lipsita propriu-zis de un fundament "stiintific", de o explicatie stiintific validabila si logic acreditabila; si totusi, vom gasi in ea, la lectura, alaturi de "senzatia de pierdere", predominanta, si o clar audibila inflexiune de "sense of wonder": aceasta gratie tocmai antrenarii in economia de ansamblu a textului, si in textura figurarii literare, a trei ordine de magnitudini temporale, a trei gradienti de durate, juxtapuse si intretesute in text timpul individual ("uman"), timpul istoric si timpul cosmic.
Practicand sportul sau hobby-ul excursiilor subacvatice in apele unui lac de munte format in urma cu un secol prin surparea unei saline parasite, existente inca de pe vremea imperiului roman, o tanara din zilele noastre, Cosmina, are surpriza de a intalni un inginer de mine ingropat printr-un accident in fundul unor galerii surpate (aceeasi surpare!) in urma cu aproape doua milenii: "uitat de timp" in subteran (in "subpamanta", vorba lui Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu), inginerul roman se "sincronizeaza", se aliniaza la cursul general al timpului atunci cand iese la suprafata, unde vorbese "nativ" latineste cu dezinvoltura, fara inhibitii, in mijlocul "urmasilor Romei" de pe plaiurile Daciei Felix, printre care, poate, se afla si proprii sai descendenti de peste doua mii de ani, dar a caror "latina vulgara" n-o mai cunoaste si n-o mai recunoaste. Atingand doar in treacat resursele de pitoresc si amuzament ale situatiei, scriitorul se concentreaza asupra "lirismului" acesteia, asupra "senzatiei de pierdere" pe care marea diferenta de nivel intre cele doua paliere temporale (doua milenii, mai exact 1825 de ani, precizeaza textul) o lasa intacta: asa imens cum este, "timpul istoric" inca mai este compatibil cu "senzatia de pierdere", potentand vocatia in acest sens a timpului individual, "uman" (o virtuala idila intre cei doi, in planul timpului individual, este dureros resimtita ca imposibila prin interpunerea timpului istoric); alaturi de personajele sale, autorul nu-si refuza placerea de-a savura in voie deliciile acestei "fericiri de a fi trist" care este melancolia, nostalgia (dupa definitia lui Victor Hugo):
"intr-o zi, Cosmina i-a facut o surpriza deosebita: a luat doua locuri la o excursie ce se organiza intr-un oras apropiat. Acolo au vizitat muzeul de istorie. Salile destinate epocii romane l-au tulburat peste masura: se regasea intr-un mediu familiar si simtea totodata, din nou, cat de departe e acum de toate acestea. Privea cu o nesfarsita nostalgie pietrele incizate cu litere sigure, elegante, pline de distinctie, obiectele de podoaba purtate de femei contemporane cu el, din care nu s-au mai ales decat aceste farame de metal, monedele din cele pe care, poate chiar exemplare expuse aici, el le avusese inmana.
- Te uiti ca un mos la niste suveniruri din tinerete, i-a spus Cosmina.
- Dar nu sunt un mos? i-a raspuns el. Am o mie opt sute douazeci si cinci de ani //
Umblasera mult, au urcat pe vale pana la chei. Si acolo timpul uitase ceva: o umbra umeda si solemna care te face sa tremuri, nu stii: de racoare sau de fiorul mtalnirii cu maretia.
S-au catarat pe stanci, s-au incoronat cu feriga si s-au culcat pe muschi reci. Prin coroana inalta a fagilor cerul se vedea albastru tare ca de smalt. Erau siguri ca Pan ii priveste de dupa un colt de piatra, curios. In padurea intunecata, razele soarelui pareau alte trunchiuri de copac, netede, viguroase, inclinate, pe care aproape ai fi putut pasi ca pe niste punti. S-au pierdut in zmeurise mai inalte decat un stat de om. Au imitat fluieratul pasarilor si ele au raspuns cu cordialitate. // Au ajuns la camping. Lui i s-a parut o tabara militara si s-a mirat ca oamenii trebaluiesc pe langa corturi si casute de lemn neinarmati.
La intoarcere se insera. Parca un fum vanat se lasa grabit pe vai, in timp ce, sus, varfurile mai pribegeau in soare. S-a intunecat repede si, cand sa treaca o stramtoare unde padurea se inghesuia pana in drum, abia au scapat neatinsi de aripile unei colonii de lilieci ce se zbenguiau ca bezmetici Si acum, noaptea!
Nu facusera nimic deosebit. Recapitulau in gand, pas cu pas, peripetiile zilei si se intrebau a nu stiu cata oara de unde le vine starea aceasta de multumire, ca dupa un lucru implinit. Daca, asa cum arborii se oglindesc in apa unui lac, ar exista si o rasfrangere a cantecului, de asa ceva erau strabatuti: de umbra unui cantec adanc, prelung si sfasietor, care te imprastie confundandu-te cu toata lumea pentru ca sa te adune apoi si sa te intremeze, numai ca e un cantec neauzit, nu-1 distingi decat tu, sau, ca sa-1 simta inca cineva, acelasi cantec trebuie sa-1 viscoleasca si pe el.
- Cred ca starea noastra - incerca el sa raspunda unei intrebari ce se zbatea in piepturile amandurora - nu se poate explica altfel decat ca am facut lucrurile cele mai simple, cele care nu ii separa pe oameni, ci ii apropie. Am trecut desculti prin apa, am privit cerul, am rupt buruieni, am mangaiat niste stanci si niste arbori. Undeva, la o origine indepartata, stramosii fiecaruia au facut la fel si, repetandu-le gesturile, noi, care putem fi foarte diferiti, care putem veni din tinuturi foarte departate, ne intalnim in aceasta albie comuna
- Sau poate pentru ca suntem tineri, spuse Cosmina. iti amintesti de batranul profesor de latina? Dupa explicatia ta, si el ar putea fi cuprins de aceeasi betie, sa sufere acest fermecator blestem ca si noi
- Tineri, spui? Da, suntem amandoi tineri, dar la o distanta de optsprezece secole Cat poate fi de ciudat! Traiesc atatia oameni in acelasi timp, sorb aceeasi clipa deodata, si cati dintre ei ajung sa se cunoasca? Foarte putini, majoritatea zdrobitoare isi duc viata fara sa stie unii de existenta celorlalti. Nu crezi ca e pacat? Nu e revoltator ca milioane de oameni sa traverseze aceeasi perioada de timp fara sa stie unul de altul? Si e nevoie sa venim noi doi, de la extremitatile a doua milenii, ca sa-i compatimim pe cei ce au sansa picata asa din cer, pentru care n-au miscat un deget, sa traiasca deodata si nu stiu sa se cunoasca!
Ea tacea. Fagii masivi din spatele lor se infiorara, cum s-ar misca in somn."
Concomitent cu dominanta "senzatiei de pierdere", subtonurile sau supratonurile ("overtones") venite dinspre "sense of wonder" se fac si ele auzite, dar numai in surdina, in subsidiar, ca "armonice superioare", mentinute in aceasta subsidiaritate sau secundaritate pe tot registrul "timpului istoric":
"Avura de rezolvat o socoteala complicata: sa puna de acord anii de la
intemeierea Romei cu numarartoarea anilor nostri. Rezultatul ii ului pe
amandoi.
-Asta inseamna ca tu ai intrat in salina acum o mie opt sute de ani
- Da, zise el, inca tulburat de nefirescul situatiei. In acel an imparatul Marcus Aurelius a semnat decretul de ridicare a cetatii Apulum la rang de municipiu, imi amintesc exact peste doua luni urmau sa se desfasoare mari festivitati la Apulum, la care eram invitat sa iau parte Toata vremea arn fost convins ca ele inca n-au avut loc si ma grabeam sa termin operatia de salvare, sa ma duc la serbari.
- Trebuia sa mai treaca o suta de ani pana cand Aurelian a dat ordinul de parasire a provinciei.
Si Cosmina ii rezuma, cum se pricepu, cele doua milenii de istorie. El o urmarea tot mai nedumerit. Cel mai mult il impresiona retragerea de la 271 si destramarea Imperiului.
- Prin urmare, au trecut peste Dunare si noi aici am continuat sa bubuim cu rangile in stanci?! spuse el cu amaraciune, realizand un fapt ce pana in aceasta clipa ii paruse incredibil. Noi nu ne induram sa parasim cateva suflete blocate intre pietre, si imparatul ordona evacuarea unei provincii?!


- N-ati ramas numai voi, au ramas destui
- Si Imperiul nu mai este? Nici Roma?
- Cetatea Eterna exista. Si Imperiul, prin ceea ce a avut nemuritor Si totusi, nu inteleg Europa a fost cotropita de migratii, s-au descoperit continente noi, nenumarate razboaie au pustiit lumea, oamenii au ajuns in Luna, si in toata aceasta groaza de vreme tu continui sa lovesti cu un ciocan niste pereti de sare! Ai fost uitat de timp! sopti ea ca fulgerata de o revelatie.
- Da, abia acum incep sa ma clarific, spuse el tot in soapta. Am fost uitat de timp, am ramas in afara lui Si se simti cuprins de o alta singuratate, mult mai mare, mai adanca si decat cea care il incercase cand a aflat de retragerea lui Aurelian, si decat cea pe care o stia din galeriile de sare - o singuratate cosmica.
Fata ii intinse mana, dar el nu mai indrazni sa i-o atinga. //
- I-am promis profesorului ca o sa-i scriu cand ma voi intoarce la Roma, sari el la o alta idee. Se vedea bine ca trecerea noptii il precipita de parca acum avea de rezolvat toate problemele. Cum sa-i scriu? Ce scrisoare poate infrunta o mie opt sute de ani? Cate generatii de postasi vor muri predand unii altora scrisoarea mea ca sa ajunga pana la el?"
Pentru ca subsidiarele inflexiuni de "sense of wonder" din Cosmina lui Miron Scorobete sa ajunga la paritate cu cele de "sense of loss", pentru ca din accesorii si auxiliare sa devina paritare si, in finalul nuvelei, chiar dominante, este necesara introducerea in ecuatie a "timpului cosmic", fie si printr-un artificiu mai putin firesc, mai putin motivat, mai putin necesar in logica "motivarii realiste"; dar acest nou palier temporal, creat prin interventia in text a unor durate inca si mai imense decat cele de ordin istoric, palier dispensabil poate sub aspectul "motivarii realiste", cum spuneam, este net indispensabil pentru a accede la efectul specific si suprem in science-fiction, la "sense of wonder", la "fiorul intalnirii cu maretia", cum il numeste in text scriitorul:
"Era o noapte profunda, deplina. Parca anotimpul, pentru ca nu dispunea decat de un interval foarte scurt destinat noptii, concentrase in ea toata frumusetea lumilor.
- Nu mai stiu unde sfarseste pamantul si unde incepe cerul, spuse Cosmina.
- Poate suntem in cer raspunse el.
Se oprisera pe o culme de deal, era un intuneric bun, puternic dar bland, care te umple de liniste si de impacare, prin el stelele se vedeau umede, neobisnuit de mari, de parca le-ai fi privit cu ochi de copil, jos, aproape, incat te puteai crede in vazduh.
Linistea netarmurita ca o fata sesizabila a eternitatii era subliniata de vuietul apei din vale. Prin aerul proaspat, odihnit, raul, cu toate ca valea era departe, se auzea clar, ca la o aruncatura de bat si zgomotul te facea sa simti limpezimea apei trecand peste pietre mari, rotunjite, spaland in testuri
radacinile rosii ale arinilor, cazand de pe praguri in valtori.
Departe, probabil in poiene unde se face fan, palpaiau focuri singuratice. Le
priveau tacuti si li se parea ca, daca apa ar inceta o clipa, ar auzi de acolo
trosnetul vreascurilor ce ard. Nu misca nici o adiere. Desi peste zi fusese
foarte cald, aerul nu era uscat, il simteau reavan ca o rasuflare a pamantului. Ii
impresura molcom, incarcat de mirosul florilor de padure adormite, al taranii
si al scoartei de copac.
Era o noapte care cobora parca din veacuri.
- Tot asa era si atunci murmura el. Toate s-au schimbat, locurile, oamenii, nici zilele nu mai sunt cum au fost Noaptea, insa, da! Parca nimic nu s-a clintit de la loc. Se vede ca timpul, cine stie!, va fi uitat de nopti, ca de mine, si au ramas ca la inceput //
Si parca aducandu-si aminte de ceva, grabit ca pentru a nu uita din nou si sa-i ramana intentia neimplinita, ii puse Cosminei in palma o brosa. Ea se tulbura.
- Nu e cine stie ce, zise el. E de arama, n-am altceva mai de pret. Cand va rasari luna, o vei putea vedea.
-Dar
- Trebuie sa fie ceva care sa ne lege, sa ramana o marturie ca, si la o asa distanta in timp, am existat amandoi.
- Tu vrei sa pleci? Vocea Cosminei suna sugrumata, ca din pamant. //
- Trebuie, Cosmina, am datoria sa repar greseala Timpului. Voi cobori in galeriile de sare, ii voi cauta pe cei patru contemporani ai mei si, impreuna, sunt convins ca vom gasi drumul pe unde am patruns prima data acolo si de unde lucrurile s-au incalcit Vom iesi la suprafata, in epoca noastra, dupa numai o luna si ceva de viata subpamanteana. Voi ajunge la timp si la serbarile de la Apulum. Voi trai cat zeii imi vor ingadui, dupa care iubitoarea mea familie ma va invrednici cu un sarcofag lucrat artistic, demn sa stea candva la loc de cinste intr-un muzeu. Vizitatorii, printre care poate si o fata care se va chema Cosmina, se vor opri in fata lui si-i vor admira basoreliefurile, vor citi sapat pe frontispiciu si numele unui inginer militar, nume care nu le va spune absolut nimic.Va trece o suta de ani, si Aurelian va ordona retragerea. Se vor napusti migratiile, asta cam o mie de ani. Razboaiele vor pustii lumea, se vor descoperi continente noi, omul va zbura in Luna. Si exact dupa o mie opt sute de ani de la accidentul din salina, care n-au insemnat altceva decat cinci sau sase saptamani de lupta a patru soldati si un inginer cu blocurile de sare, pe aceleasi locuri, unde intre timp a aparut un lac, tu iti vei petrece o vacanta frumoasa. Vor fi zile senine, vei nimeri o vara calduroasa si toata ziua te vei scufunda in lac, te vei mira de stancile de pe fund. Ziua la promenada, seara la restaurant, pe pieptul unicei tale rochii vei purta o brosa de arama. Nu vei mai sti nici de unde o ai: ai primit-o cand erai mica de la bunica? ai gasit-o intr-una din scufundarile tale?
- Esti crud, tipa fata infundat.
- Timpul, Cosmina! Toata vina e a lui. Stiu ca si tu ai accepta sa traiesti in anul o suta saptezeci si cinci, dupa cum eu, cu toata oroarea ce mi-a provocat-o la inceput epoca voastra, as fi fericit sa ma fi nascut pe vremea ta. Asa insa Eu nu stiu nici macar ce sotie voi avea, cati copii, ce fel de nepoti, darmite sa banuiesc ce curs va cunoaste viata mea dupa atatea secole Tu poti fi foarte bine o descendenta a mea si incep sa-mi reprosez porniri incestuoase ca stau atat de aproape de tine, ca-ti simt viata frematand.
Cei doi stateau cu umarul rezemat unul de celalalt. Noaptea se racorise, parca simteau cum in iarba, in corole plapande, pe panzele de paianjen se formeaza roua.
Era prima noapte pe care el o petrecea afara si parca sorbea din ea cu nesat, isi umplea fiinta de ea. Asculta linistea. Din cand in cand, cate o pasare tresarea in somn, visa ceva sau i se parea ca ar cadea de pe ramura si se aseza mai bine falfaind din aripi. Cadea in rastimpuri jirul pe cararea ingusta, neteda, curata, ca maturata de spiridusii padurii. Privea cu patima stelele si le recunostea.
- O vezi pe aceea de colo? - ii arata el un astru. E Vega din constelatia Lirei. Uita-te bine la ea. Si eu ma voi uita, in prima seara dupa ce voi ajunge in epoca mea. Pe urma, mult mai tarziu, si dupa o mie opt sute de ani, ea va fi in acelasi loc unde o vedem noi in noaptea aceasta. Sa o privesti si tu si, asa cum ne uitam acum unul in ochii celuilalt, privirile noastre, peste timp, se vor intalni in ea.
Rasari luna. Lumina ei izbucni ca un gong urias si se revarsa pe fetele dealurilor pana in vai. Padurile primira o lucire stinsa, de arama. Atinse de umbra, in jgheaburile paraielor parca se oxidau. Cosmina isi intoarse brosa spre lumina lunii si o privi mult, ca o mioapa, spre a si-o intipari in minte. //
Acum era cu totul sigura ca nu se mai intoarce. Cat mai tinusera zilele calde, isi reluase scufundarile spre bucuria copiilor si indispozitia mamelor lor, ce, cata vreme ea lipsise, ba o credeau plecata, ba o banuiau ca a pus mana pe vreun strain caruia-i face zambre si-1 stoarce de bani. De cum se arunca in apa, se indrepta spre stancile ale caror neregularitati le cunostea de-acum pe de rost si asculta. Nu se auzea nimic, nici bule de aer nu mai ieseau. Namol si liniste, ca intr-un fund neexplorat de mare. S-a urcat apoi in varful muntelui de sare si a asteptat, si-a varat capul in crapatura stancii si a strigat. Tacere si aici, ca si cum rumeni n-ar fi calcat in acest loc de la inceputul lumii. Pe usa cantinei continua sa ramana un anunt pe care-1 citea in fiecare zi la intrare si la iesirea de la masa: "Cine a uitat niste obiecte de imbracaminte langa Muntele de Sare le poate ridica de la administratie". Nu s-a dus nici macar sa intrebe ce sunt acele obiecte: se temea sa nu afle ca nu e decat o bluza, niste pantaloni si o pereche de pantofi, isi prinse brosa la decolteul rochiei. La masa, vecinele i-o admirau:
- Ce interesanta e! De la Fondul Plastic, desigur Asa s-au invatat sa le faca de parca-s antice. Uite, gandesti ca e chiar ruginita.
Seara, inainte de-a se fi pornit ploile, se uita pierduta la o stea stralucitoare din constelatia Lirei si i se parea ca in ea vibreaza ceva cunoscut.

Iar acum, in timp ce privea apa nemiscata, grea a lacului, simtea cum Soarele cu intregul sau sistem, cu Pamantul, cu lacul acesta si cu ea cu tot se apropie, secunda cu secunda, cu o viteza fantastica de Vega."
Acesta este finalul nuvelei Cosmirta de Miron Scorobete, incheiata pe o neta nota de "sense of wonder", desi pana atunci, pe tot parcursul textului, dominase "senzatia de pierdere", "the sense of loss". Cum se explica aceasta comutare, aceasta [inversare a preponderentei, cum de minoritarul "sense of wonder" castiga in final ascendenta asupra "senzatiei de pierdere" in umbra careia statuse pana atunci? Factorii care au operat aceasta schimbare pot fi identificati chiar in text durata individuala (co-prezenta celor doua personaje) este juxtapusa in text nu numai cu durata istorica (echivalata complexional, printre altele, printr-un obiect care dureaza tot atat, "cat istoria", o brosa antica), dar si cu durata cosmica (echivalata complexional cu o stea, Vega, care dureaza "etern", comensurat cu acest ordin de magnitudini, cosmice, astronomice, caruia ii apartine); alaturi de "timpul istoric" este introdus, mai intai in subsidiar, apoi in prim-plan, "timpul cosmic"; duratele de ordin istoric (doua mii de ani) apar mai intai acompaniate, secondate de durate de ordin cosmic (neevaluate in ani terestri, necomensurarea sugerand prin ea insasi incomensurabilitatea), aceste incomensurabile durate cosmice presupuse de ipotetica deriva a constelatiilor surclasand de departe duratele istorice, mileniile terestre cu istoria lor, cu inaltarea si prabusirea imperiilor, pe care le reduc, alaturi de duratele individuale, alaturi de "o viata de om", la proportii infime, insignifiante. Timpul cosmic "desfiinteaza", odata cu timpul indiviual, si timpul istoric. Odata cu viata omului, si istoria omului apare astfel strivita, "desfiintata", covarsita in fata timpului perceput la scara marilor durate cosmice ale Universului; si, din momentul in care aceasta "covarsire" s-a produs si a fost perceputa intuitiv de simturi, prin juxtapunerea in text a celor trei ordine de magnitudini temporale, - dialectica generarii placerii prin neplacere, specifica emotiei estetice a sublimului, a fost declansata; aceasta va fi resimtita la lectura, fiind vorba de o scriere de sdence-fiction, ca "senzatie de uimire si miracol", ca fascinatie si veneratie in fata nemarginirii, ca "sense of wonder".
Tot o unda de poezie a trecutului capteaza si povestirea care da titlul volumului Trofeul (1980), a carei declarata descendenta din povestirile fantastice ale lui V.Voiculescu implica un ambitios pariu artistic, castigat (si desigur ca, necastigat, ar fi ramas si nedivulgat!). Inedite nu sunt aici nici cadrul, nici atmosfera - familiare prozei noastre fantastice si voit colorate foarte "voiculescian" -, inedita si functionala este ideea stiintifico-fantastica prin care "se dezleaga", in final, tensiunea acumulata pe parcurs prin strategie naratoriala: o operatie de inginerie genetica efectuata "protocronic"de nestiutii nostri inaintasi, pentru a suplini documentele scrise ce lipsesc, vai!, din istoria straveche a romanilor:
"La ce credeti ca au recurs ingeniosii nostri inaintasi pentru a-si eterniza istoria? Nu la placute de lut, nici la metalele cele mai inoxidabile. Nu, ci la ceva mult mai neperisabiL la ceva viu. Printr-o operatie genetica, au «altoit» pe o speta de cerb semnele cuprinzand cronica lor. Acest text, vizibil pe coarnele cerbului, urma sa fie transmis din tata in fiu, asa cum s-a si intamplat."

In acest al treilea volum al sau de sdence-fiction, Miron Scorobete a preluat, de altfel ca prezumabil semn personal de predilectie, si cea mai buna contributie a sa in domeniu, nuvela Cosmina, reluata acolo din volumul anterior, Crancena lupta dintre "ate" si "abile" (1976), unde aparuse pentru prima data.
(Text datand, intr-o prima forma, din anul 1982, cand a fost inclus in sumarul unui volum, «Sub semnul acoladei», care n-a avut atunci sansa sa apara. Fragmentar, comentariul insotea nuvela Cosmina, inclusa in: Timpul este umbra noastra. Science-fiction romanesc din ultimele doua decenii. Antologie comentata de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp.178-205; tot fragmentar, aparuse in revista Echinox, anul XVI, nr.5-6, 1984; in revista Tribuna, anul XXXII, nr.32 (1651), 11 august 1988; alte fragmente aveau sa fie incluse in voi. O cheie pentru science-fiction, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2004, pp.340-345.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Miron Scorobete

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Miron Scorobete




Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text