"Catre cetitorii!
inceputul tarilor acestora si neamului moldovenescu si muntenescu si cati sant si in tarile unguresti cu acest nume, romani si pana astazi, de unde santu si de ce semintie, de cand si cum au descalecat aceste parti de pamantu, a scrie, multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atata veci de la descalecatul tarilor cel dintai de Traian imparatul Ramului, cu cateva sute de ani peste mie trecute, sa sparie gandul. A lasa iaras nescris, cu mare ocara infundat, neamul acesta de o seama de scriitori ieste inimii durere. Biruit-au gandul sa ma apucu de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvorsi semintie santu lacuitorii tarii noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti, cum s-au pomenit mai sus, ca toti un neam si odata discaleeati santu, de unde santu veniti stramosii loru pre aceste locuri, supt ce nume au fostu intai la descalecatul lor si de candu s-au osebit si au luat numele cest de acum, moldovan si muntean, in ce parte de lume ieste Moldova, hotarale ei pan unde au fost intai, ce limba tin si pan acum, cine au lacuit mai nainte de noi pe acestu pamantu si supt ce nume, scot Ia stirea tuturoru, carii voru vrea sa stie neamul tarilor acestora" .
Mai invatat decat
Grigore Ureche, Miron Costin, care de asemenea isi facuse studiile in Polonia, la un colegiu iezuit din localitatea Bar, are aceleasi conceptii filozofice si politice ca si predecesorul sau. in plus, am putea adauga la el o anume nota de scepticism cu privire la posibilitatea scuturarii jugului otoman, lucru ce se explica prin epoca in care a trait cronicarul, cand dominatia turceasca din afara favoriza tot mai mult decaderea dinlauntrul tarii.
Ca scriitor, Miron Costin este mai "cult" decat
Grigore Ureche, si fraza sa, pastrand unele elemente populare, e stilizata in chip constient, pentru urmarirea efectelor. "Miron observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui, mult mai putin spontan, este rodul unei arte" - scrie G. Calinescu in Istoria literaturii romane.
Avand a dezbate o problema foarte importanta, aceea a demonstrarii latinitatii poporului nostru si a inlaturarii asertiunii calomnioase venita din partea lui Simion Dascalul, in De neamul moldovenilor cronicarul cauta, din capul locului, tinuta cea mai demna, intelectuala. Ceea ce impresioneaza in acest inceput al disertatiei sale este stapanirea vibratiei emotive, izvorata din patriotism ardent, dar acoperita intr-o expunere ce cauta a convinge prin justetea si obiectivitatea argumentarii, imprumutand din sintaxa latina punerea verbului din principala la sfarsit si constructia ampla, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce-si propune:
"inceputul tarilor acestora si neamului moldovenescu si muntenescu si cati sant in tarile unguresti cu acest nume, romani si pana astazi/de unde santu si de ce semintie, de cand si cum au dascalecat aceste parti de pamantu/, a scrie,// multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atata veci de la discalecatul tarilor cel dintai de Traian imparatul Ramului,// cu cateva sute de ani peste mie trecute,// sa sparie gandul. A lasa iaras nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori,// ieste inimii durere".
Am marcat, in textul citat mai sus, punctele de cezura spre a se vedea cum frazele si perioadele capata o anume sacadare si cumpaneala, un punct de varf, la care se ajunge treptat, si o scoborare, bine chibzuita in vederea obtinerii efectului. Cu tot rafinamentul ei insa, fraza se constituie din cuvinte si expresii populare care se transforma in adevarate imagini poetice, in cazul de fata personificari ale unor abstractiuni: sufletul sta "la cumpana", gandul "sa sparie", inimii "ieste durere", neamul este "cu mare ocara infundat" etc. (Evident, in cazul lui M. Costin, ca si al tuturor scriitorilor vechi, trebuie sa avem in vedere evolutia semantica a cuvintelor care - asa cum am aratat cand am analizat un fragment din Grigore Ureche - capata incarcatura metaforica datorita patinei timpului, dincolo deci de intentia scriitorului.)
Apare si intrebarea retorica, menita a da vivacitate si diversitate discursului, intarind totodata dcmna-i solemnitate. Istoricul presupune un interlocutor advers: "Dzice-va nestene: prea tarziu este; dupa sutele de ani, cum sa voru putea sti povestile adevarate, de atatea veacuri?" Raspunsul cronicarului cata sa atraga pe presupusul interlocutor spre intelectualitatea sa: "Raspunzu: Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea sti si oblici".
Farmecul relatarii mai sta apoi si in faptul ca ea se face la persoana I si miscarea sufleteasca a cronicarului se dezvaluie numaidecat, desi cu multa decenta. El isi propune sa "scoata la stirea tuturor" originile romanilor. La aceasta a fost indemnat mai mult de "lipsa de stiinta inceputului acestii tari". Relatarea la persoana I trece uneori intr-o adevarata confesiune catre cititor:
"Eu, iubite cctitoriule, naicairea n-am aflat nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, si viiata mea, Dumnezeu stie, cu ce dragoste pururea la istorii, iata si pana la aceasta varsta, acum si slabita".
Probitatea istoricului si raspunderea cuvantului scris sunt afirmate in acelasi stil, de confesiune:
"De aceste basne sa dea seama ei si de aceasta ocara. Nici ieste saga a scrie ocara vecinica unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Candu ocarasc intr-o zi pre cineva, ieste greu a rabda; dara in veci? Eu voi da sama de ale mele, cate scriu".
Cronicarul isi ia toate masurile, folosind ca izvor istorici vestiti, ale caror scrieri "vor trai in veci", ca "sa nu-mi fie grija, de-ar cadea aceasta carte ori pre a cui mana si din streini, carii de-amaruntul cearca zmintelile istoricilor".
Moralist si el, Costin cata a caracteriza lapidar, dar cu patrundere si plasticitate, pe istoricii care s-au ocupat inaintea sa de problema in chestiune. Expresia populara, devenita cu trecerea anilor imagine poetica, se afla la locul sau. Enea Silvie "nu asa nepriietinieste", gresind numai atunci cand deduce cuvantul "vlah" "de pe Fleac hatmanul Ramului". La aceasta greseala "s-au lunecam si saracul Urechi vornicul". Osardia lui Ureche este insa intampinata cu lauda, caci "numai lui de aceasta tara i-au fost mila, sa nu ramaie intru intunericul nestiintei" Chiar daca a gresit intr-un loc, Costin ii gaseste circumstante atenuante: "Credem neputintii omenesti". in schimb, Simion Dascalul, devenit sub pana sa "un Simion Dascal", este privit cu dusmanie, pentru ca a scris nu letopisete, "ce ocari", fiind un "om de putina minte". Pe Simion Dascalul, mai apoi, Istratie logofatul "l-au fatat cu basnele lui". Alt istoric, leah de neamul lui, lane Zamovschi, "orbu navaleste", afirmand ca romanii nu se trag din latini, ci numai "au apucat o sama de dachi limba ramleneasca", odata cu venirea lui Traian pe aceste locuri.
in sfarsit, din straduinta pentru conciziune, lui Miron Costin i se intampla uneori sa spuna cate o vorba memorabila care se constituie in maxima cu caracter inalt moralizator: "sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viiata omului zabava decat cetitul cartilor". Din scripturi "agonisim nemuritoriu nume"; "Cercati scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii nostri ne invata, cu acele trecute vremi sa pricepem cele viitoare".
