Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Sarpele de Mircea ELIADE (Proza)

 

Sarpele - Mircea Eliade



Tu serpe balaur,

Cu solza de aur,

Cu noua limbe impungatoare,

Cu noua cozi izbatoare,

Sa te duci la ea,

Unde-o vei afla

Si tu sa n-o lasi

Pana ce ea,

Mandra mea,

Cu mine s-a intalni

Si imi va vorbi.



Descantec de dragoste



I

Liza se pregatea sa aplaude, presimtind sfarsitul romantei. Nadajduia ca gestul zgomotos, si cuvintele pe care va trebui sa le spuna, si comentariile celorlalti o vor ajuta sa-si retina lacrimile. Caci refrenul o emotiona stupid, aproape salbatec; in special primele randuri:

In parul meu, odata blond,

E o suvita argintie

De unde navaleau deodata atatea amintiri, atatea nostalgii? I se parea ca mai auzise undeva aceleasi cuvinte, de foarte mult timp, cand era mica si matusa Leana ii recita poezii la moda inainte de razboi:

E o suvita argintie

Stiuse parca, inainte ca sa le auda, cuvintele ce trebuiau sa vina.

Astepta sfarsitul, caruia vocea de bariton timid ii da o mirata tristete:

.Eu n-am avut copilarie!

Intocmai cum presimtise ea, fara ca sa-si poata stapani emotia si nelinistea. Cuvintele acestea ii amintira deodata chipul zambitor al Leanei, gradina cu duzi din Bulevardul Pache si tristetile de atunci. I se paru ca e foarte nefericita, ca tineretea ei e un dezastru si ca nu o intelege nimeni, ca nu o va intelege nimeni, niciodata. I se paru atat de desarta casatoria ei cu un functionar superior - dupa atata asteptare!

- atat de triste toate intamplarile I-ar fi placut sa se afle acum undeva singura, ascultand romanta si putand sa planga fara sfiala. ― Sa-mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celalalt capat al mesei. Sunt superbe!




― Cuvintele sunt vechi, raspunse d-l Stamate parca mai timid.

Numai melodia e noua Imi place, pentru ca e o melodie trista Se intoarse catre Liza, fara ca ea sa-l vada.. Parea destul de surprins de succesul pe care il avusese glasul lui. Nu primise sa cante decat dupa multe insistente. Cunostea prea putin pe gazda, pe ceilalti invitati. Si totusi, ce oameni cumsecade; in special gazdele. O primire atat de grandioasa, aici, la Fierbinti, un biet sat la treizeci de kilometri de capitala

― Putin vin cu sifon, daca nu te superi, se ruga Stere, intinzand paharul gol peste masa.

Liza il privi dezgustata. „Sa faci un asemenea gest, dupa o romanta Si asta e barbatul meu"

― De cine sunt cuvintele? intreba din nou Dorina. Nu le-am intalnit pana acum

Vorbea tare, de la capatul mesei, ca sa fie auzita si de capitanul Manuila. Isi dedea foarte bine seama de ce a fost aranjata petrecerea aceasta, cu atatia invitati, aici la tara, in casa cumnatului ei. „Vor sa ma marite" ii venea sa zambeasca. De cate ori se uita la capitanul Manuila si-l vedea mancand corect, controlandu-se neincetat, nu cumva sa-si puna coatele pe masa, i se parea ca se pregateste sa joace o farsa: ea se va preface ca este o tanara care se logodeste, iar capitanul Manuila va juca rolul logodnicului Cum, asa, deodata? cu un om pe care nu-l cunosti?!

― Nu cred ca sunt de Bacovia, adauga ea, tot atat de tare. Si nici de Arghezi

„Numele acestea vor ului putin pe domnul capitan", gandea Dorina. ― N-as putea sa spun de cine sunt, se scuza Stamate. Stiu ca sunt foarte vechi

Capitanul Manuila continua sa asculte pe gazda, fara sa ridice ochii. ― in conditiile astea, n-as putea nici eu inchiria apartamentul, domnule capitan, spuse d-na Solomon. Vedeti d-stra, lumea vorbeste asa si pe dincolo despre proprietari.

D-na Solomon trase un fum din tigara, lung, cu atentie, apropiindu-si genele. Este exasperant baiatul asta cu tacerea lui. Si n-are nici un subiect de conversatie. Oare sa se fi indragostit atat de repede?

Capitanul nici nu indraznea sa-si indrepte privirile spre capatul mesei, de unde Dorina zvarlea intruna intrebari. I se daduse a intelege, inainte de a ajunge la Fierbinti, in timp ce ramasese singur cu Stere in masina, ca hotararea trebuie luata repede. Parintii fetei nu pot astepta prea mult. Dorina si-a trecut licenta in toamna. Nu ca ar avea nevoie sa profeseze - caci el doara stie situatia -, dar asa a voit ea, i-a placut sa-nvete. Si-acum sunt mai multe partide. Si parintii vor sa aranjeze intr-un fel. Dorina spunea ca visul ei este sa petreaca luna de miere ca o vacanta, si in strainatate

― Cine mai vrea o cafea? intreba d-l Solomon, ridicand mana in sus. D-na Solomon tresari, fericita ca are un motiv sa-si paraseasca taciturnul ei tovaras de masa.

― Ma ierti, te rog, un moment! Sa vad de cafele!

Capitanul Manuila rosi, inclinand exagerat capul, ca si cand ar fi vroit sa spuna: „Vai, doamna; desigur! D-stra, ca gazda" Dadu cu ochii de Dorina, care parea ca-l priveste visatoare, si zambi, incepea sa capete curaj.

― Vad ca va place poezia, domnisoara, vorbi el pe neasteptate. Se facu deodata tacere. Dorina se imbujora brusc si incepu sa-si numere margelele din jurul gatului. Auzind ca incepe discutia despre poezie, Stamate se pleca atent deasupra mesei, curios sa asculte. ― Imi plac doar anumiti poeti, vorbi Dorina. Si mai mult moderni ― Am bagat de seama, zambi capitanul Manuila. Versurile de-adineauri nu le-ati recunoscut, desi nu sunt atat de vechi. Sunt din Radu Rosetti

Liza privi cu mirare pe capitan. Asadar, nu e chiar atat de prost

Si are dreptate: sunt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii si cartile acelea si le mai reaminteste si acum, atatia ani dupa moartea Leanei. Le tinea pe policioara din salon, in casa veche din Bulevardul Pache; au ramas acolo pana ce a murit si Leana, tot de tuberculoza, asa cum murisera si celelalte matusi. Liza era pe atunci in cele dintai clase de liceu, isi aminteste cu ce jind privea atunci policioara incarcata cu carti. Era acolo si Ion, aparut de curand, si dupa moartea Leanei se bucurase chiar in ascuns ca va putea lua cele doua volume si le va pastra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gandi sa le ceara inapoi.Si, deodata, poruncitor, glasul mamei: „Sa nu iei nimic, ca au microbi!" Cartile apoi le-au ars, asa i-au spus, impreuna cu cosul de rufe in care se afla colectia Universului literar

― Ce poet, domnule, si Radu Rosetti! exclama Stere. L-am cunoscut in timpul razboiului

Liza pleca fruntea. „Are numai noua ani mai mult ca mine si pare atat de batran, atat de strein"

Si se-mbatraneste singur, fara sa i-o ceara nimeni, parca numai ca sa-i faca ei in necaz, sa-i aminteasca aspru ca el a cunoscut alta viata, ca e dintr-o alta generatie

D-l Solomon, vazand discutia inceputa, se ridica si pleca din odaie. Trecu in salita si, dupa ce inchise usa, privi cu atentie sticlele si sifoanele din caldarile cu gheata. Deschise apoi usa de la dormitor. D-na Solomon era in fata oglinzii, privindu-se fumand. Cu mana stanga isi aranja parul.

― Stii ca am terminat vinul, spuse d-l Solomon.

D-na Solomon ridica din umeri. Se departa de oglinda cu pasi moi si se aseza pe marginea patului.

― Bine ca s-a terminat masa, vorbi ea plictisita.

― Dar a iesit totul excelent, adauga d-l Solomon. Si-a fost berechet. Tu spuneai ca n-are sa ajunga puii Si ai vazut c-a mai ramas A propos, i-ai spus femeii sa-i acopere bine? Cu caldurile astea. Si-au sa trebuiasca diseara.

Isi aprinse si el o tigara si se aseza pe pat, langa nevasta-sa.

― Nu stiu cum a ramas hotarat, mergem si noi la manastire? ― Cum vrei tu, raspunse d-na Solomon. Dar sa stii ca eu nu dorm acolo, cu plosnite si cu tantari

― Nu sunt decat tantari, zambi d-l Solomon.

― Parca tu simti vreodata!

Tacura amandoi, cateva clipe, fumand cu ochii in tavan.

― Tu ce crezi de capitanul asta? intreba d-l Solomon.

― Ma-ntrebam si eu de unde l-ati mai gasit

― Sa stii ca nu-i prost, intrerupse d-l Solomon. Dupa ce-ai plecat tu, a inceput o discutie foarte serioasa Dar am impresia ca s-a intimidat. Ori se pare ca l-a luat Stere cam repede

― Si alalaltul cine e? intreba d-na Solomon ridicandu-se. ― Stamate, un prieten de-al capitanului, mi se pare ca-i inginer agronom

D-l Solomon asculta o clipa incruntat, incercand sa ghiceasca ce se petrece alaturi, apoi intreba cu alt glas:

― S-or fi facut cafelele?

Din sufragerie se auzeau voci, rasete. Cativa pasi greoi, apoi usa se deschise si aparu batrana d-na Solomon. Intra cu multa grija, temandu-se parca sa nu faca zgomot.

― Aicea erati? intreba ea, fara sa se mire.

Se apropie incet de pat, calcand cu aceeasi bagare de seama, si se aseza chinuit, oftand.

― Cum vi se pare? intreba din nou, ridicand privirile.

― Numai de s-o hotari vorbi d-l Solomon.

― Asta ziceam si eu

D-l Solomon se intoarse catre nevasta-sa.

― Aglo, eu as zice sa te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor sa treaca in gradina Nici nu mai e prea cald acum

D-na Solomon se opri in trecat in fata oglinzii, ca sa-si aranjeze din nou coafura.

― Tu ce zici? o intreba batrana.

D-na Solomon ridica din umeri si pleca.

― De, stiu si eu

Dupa ce se inchise usa, batrana privi din nou spre d-l Solomon.

― Ei nu-i prea place

― Asa e ea, n-o stii? Cand stam singuri cuci aici, ofteaza dupa musafiri si cand are musafiri, cade obosita. Dar mie imi place capitanul. Are si scoala

― Si alalaltul e dragut, vorbi d-na Solomon.

De alaturi se auzira zgomote; scaune departate de masa, rasete, multumiri. D-l Solomon se grabi sa iasa din odaie.

― Mama, spuse el din prag, vezi, ocupa-te d-ta pentru diseara. Stii, la manastire trebuie sa venim bine pregatiti



II

In gradina era inca destul de cald si Stere isi scoase haina, agatandu-si-o de ramura unui visin. Ramase in camasa. I se vedea ceafa rotunda, neteda, alba. Riri trecu in acea clipa pe langa el, cu tava incarcata cu pahare aburite. Stere o opri.

― Mie fara dulceata, multumesc, spuse el apucand doua pahare deodata, cu amandoua mainile.

Rezemata de visin, Liza il vazu cum inghite apa, pe nerasuflate, aplecandu-si capul mult pe spate, ca si cum ar fi voit s-o primeasca de-a dreptul in gatlej. Liza il privi aproape fara mirare. Avu din nou, in acea clipa, sentimentul ca si-a ratat viata, ca a fost pacalita - fara voia ei, inainte ca ea sa prinza de veste. Ar fi vrut un singur lucru: sa povesteasca cuiva, sa se imprieteneasca cu cineva, cu cineva necunoscut, caruia sa-i spuna an cu an viata ei intreaga.

Intoarse capul. Alaturi, pe iarba, era Vladimir, fratele Ririei, si cu cei doi musafiri. I se paru ca e ceva schimbat in gesturile lui Vladimir. Vorbea parca altfel, mai solemn, mai responsabil. Il privi cateva clipe fara sa inteleaga. Apoi zari deodata tigara pe care baiatul o tinea atent intre degete. Fumul se inalta albastrui in aerul cald al gradinii, o suvita stinghera, tremurand, pierzandu-se repede in lumina.

― Tu ce ai, te doare capul?

Stere venise langa ea, blajin, si-i apucase bratul.

― N-am nimic, zambi Liza.

― Ei, parca eu nu stiu! exclama Stere destul de tare. Ai auzit romanta aia. Asa ai ramas tu: o sentimentala!

Stamate ridica ochii si se imbujora brusc. Stere il mangaie cu o privire prieteneasca, recunoscatoare.

― N-ai vrea sa ne canti si ceva mai vesel, domnule inginer?! intreba el, apropiindu-se de grup si tragand bratul Lizei.

Stamate voi sa se ridice, dar Stere ii puse mana pe umar.

― Nu te deranja, te rog, doar suntem intre prieteni

― Ma gandeam ca poate doamna, baigui Stamate.

― Ea a ramas ce-a fost: o sentimentala si o romantica, zambi Stere.

D-aia te-ntrebam: poate ne mai cantai ceva, mai vesel

Stamate incerca din nou sa se ridice. Se simtea prost, asa cum statea pe iarba, cu genunchii stransi, apropiati de coate, si privind in sus, silindu-se sa zambeasca, silindu-se sa-si ascunda incurcatura si lipsa de verva printr-o mimica exagerata.

― Lasa, domnule, nu te deranja, vorbi Stere apasandu-i inca o data mana pe umar. Sau poate canti mai bine din picioare.

― Nu cred ca se poate canta in gradina, spuse Liza. Nu e mediul. Vladimir zvarli iritat tigara peste gard. Il intrerupsese tocmai cand se simtea mai incalzit in discutie, cand ii pierise timiditatea din timpul mesei.

― Cum o sa cante cineva in caldura asta? exclama el ironic. Mai bine va asezati si voi pe iarba si mai stam de vorba pana se insereaza Domnul capitan stie o suma de lucruri interesante. Spunea c-a cetit acum de curand o carte

― Vai, lasati! se scuza capitanul.

― Dupa cate vad eu, esti savant, nu gluma! il necaji cu admiratie Stere.

― Sa vezi, Liza, despre existenta lui Isus! exclama Vladimir.

Liza se prefacu mirata si interesata de aceasta veste.

― Cine poate sa stie vreodata ceva sigur despre Isus! spuse Stere placid.

― Sunt documente, indrazni capitanul Manuila.

― Dar parca documentele astea nu le-au facut tot popii? intreba ironic Stere. Eu repet ce-am spus de atatea ori: ca religia e buna pentru tarani, pentru oamenii de jos, care altminteri ar fi niste anarhici Sau mai poti spune si altceva: ca Isus a fost un ideal de moralitate, de abnegatie si asa mai departe. Ca ideal, nimic de spus; dimpotriva, noi ar trebui sa-l luam de model

― Dar ce discutati cu atata aprindere? intreba deodata Dorina apropiindu-se de grup.

Capitanul se ridica politicos in picioare, urmat de Stamate. Stere nu avu timp sa intervina.

― Vorbeam despre existenta lui Isus, spuse Liza. Domnul capitan a citit de curand o carte si tocmai voia sa ne spuna

― Nu e Fiul omului a lui Emil Ludwig? intreba Dorina.

― Care Ludwig e asta? intrerupse Stere. Nu e ala cu viata lui Napoleon? Lizule, avem si noi cartea asta

Capitanul Manuila se intoarse cu delicatete spre Dorina si raspunse, fara ca sa-l poata auzi toti:

― Nu, domnisoara, era vorba de o carte mai putin celebra. De altfel, nici nu e atat de noua; a aparut acum vreo zece ani. ii spune Le Mystère de Jesus de P.I. Couchoud

― Sa mi-o imprumuti si mie, se ruga Vladimir.

― Cu placere, domnule Saveanu, vorbi capitanul corect. Liza incepuse sa-l priveasca cu mai multa simpatie. Nu parea deloc prost. Si apoi, daduse prilej lui Stere sa se reabiliteze. Ceea ce spusese el despre existenta lui Isus parea destul de interesant. Desi s-ar fi putut exprima cu mai multa ingrijire; ar fi putut vorbi si de mistica crestina, de catedrale

Vladimir voia sa se departeze cu capitanul, Stamate si Dorina, sa faca un grup aparte, ca sa poata discuta in voie, dar Riri il apuca de brat si-l lua deoparte.

― Du-te in casa, ii sopti ea, te cheama Aglaia.

Vladimir alerga spre intrarea principala cu pasul lui sportiv, care ii dedea intotdeauna un sentiment stenic, amintindu-i parca inca o data ca nu are decat 19 ani, ca e student la Litere si are toata viata inaintea lui.

Gasi pe d-na Solomon in sufragerie, rascolind sertarele ca sa caute servetele de masa curate.

― M-ai chemat? intreba el rasufland adanc.

― Voiam sa te intreb daca putem lua patefonul la manastire, lamuri d-na Solomon.

Vladimir tacu cateva clipe, ca si cum ar fi incercat sa se gandeasca. Ii venea greu sa raspunda; intrebarea cazuse atat de neasteptata, atat de straina de gandurile pe care i le rascolise discutia de-adineauri ― Nu stiu daca o sa mai fie timp de dansat, vorbi el distrat. O sa ajungem acolo pe seara, o sa trebuiasca sa le aratam lacul, padurea si celelalte Apoi o sa ne asezam la masa

― Atunci ai adus patefonul degeaba, spuse d-na Solomon plictisita.

― Credeam ca o sa se danseze aici, se scuza Vladimir.

― Vad ca acum s-au asezat la vorba, raspunse d-na Solomon, aratand cu capul spre gradina. Nici n-au sa mai vrea sa intre inauntru ― E mult mai comod afara, incerca s-o imbuneze Vladimir. Si cred ca e mai convenabil si pentru voi; scapati mai devreme de musafiri Vladimir rase, ca sa-si sublinieze gluma. Dar se simtea si el putin vinovat. Cand, cu o saptamana inainte, ii telefonase d-na Solomon la Bucuresti, invitandu-l la Fierbinti impreuna cu Riri, el propusese sa vina cu patefonul, ca sa antreneze musafirii. Stia despre ce e vorba si, cunoscand-o bine pe Dorina, ii era teama de o masa glaciala si de o dupa-amiaza plicticoasa. Avand patefonul, tinerii puteau incepe sa danseze imediat dupa dejun - si gheata era rupta. Stia mai ales cata placere face dansul d-nei Solomon, care statea o buna parte din an departe de Bucuresti, singura cu sotul ei, intr-o margine de sat. ― Tie cum ti se pare capitanul? o intreba el dupa cateva clipe, vazand ca Aglaia nu-i raspundea. Stii ca s-a dezghetat acuma, la urma

― Faceti cum vreti, eu nu m-amestec, vorbi taios d-na Solomon. „De ce Dumnezeu o fi atat de imbufnata astazi? se intreba mirat Vladimir. Poate pentru ca nu i-a facut nimeni curte." Isi aminti ca Aglaia nu se amuza decat daca se ocupa cineva de ea, insistent, galant si curtenitor - cineva, dar nu d-l Solomon. Din nefericire, astazi nu era nici un cavaler. Capitanul ar fi trebuit sa se ocupe de Dorina. Iar prietenul lui, inginerul, pare a fi foarte timid. Daca s-ar fi dansat ― Poate ca ar trebui sa aranjam ceva aici, indrazni din nou Vladimir. Acum nu e nici cinci. Noi plecam de-abia pe la sapte jumatate Daca am dansa, poate le dam prilejul sa se cunoasca mai bine ― Pana acum nici n-au avut timp sa-si vorbeasca, spuse d-na Solomon. Stati cu totii pe capul lor

Tacura amandoi. Vladimir cauta un motiv agreabil ca sa se poata intoarce in curte.

― Cine e prietenul lui? vorbi din nou d-na Solomon.

― Astazi l-am cunoscut si eu. Spune ca e inginer agronom. Lui Stere i-a nazarit sa-l puna sa cante in curte

― Asa e el intotdeauna, vorbi d-na Solomon.

Vladimir simti ca trebuie sa abata discutia. Aglaia putea in orice clipa sa alunece in chestiunile familiale si-ar fi fost silit s-o asculte fara sa indrazneasca sa apere pe cineva.

― Ce-ar fi daca le-am propune sa viziteze satul? intreba el brusc.

Aglaia il privi mirata si batjocoritoare.

Era gata sa-i spuna: „Parca ai fi Jorj!" - cand usa se deschise si intra d-l Solomon.

― Intreba Liza de tine, spuse el, facandu-si vant cu batista. Apoi, catre Vladimir: Pacat ca n-ai fost si tu! Sa vezi, domnule, ce frumos explica! Sa stiti ca e baiat cu carte si are viitor Se apropie de nevasta-sa: Mergem si noi la manastire, le-am fagaduit Am uitat sa-ti spun, adauga el dupa cateva clipe, sunt acolo si Zamfirestii. Ei au venit de azi-dimineata direct de la Bucuresti. S-au oprit insa la padure D-na Solomon deveni deodata curioasa.

― De unde stii?

― A venit omul de la judecatorie, il trimisesera in sat dupa sifoane Vladimir profita ca d-na Solomon se antrenase la vorba si se intoarse in curte. Erau toti stransi sub visin. Capitanul Manuila parea acum mult mai familiar, mult mai intim. Vorbea cu Dorina si cu Liza. Riri si cu Stere erau langa Stamate.

― Sa-mi spuneti si mie ce-ati discutat, incepu Vladimir, silindu-se sa-si ascunda necazul.

Simtise, cum se apropiase de grup, ca il uitasera pe el, ca toti acesti oameni vorbisera fara sa tina seama de ideile lui, de acele observatii inteligente pe care le facuse pe cand se afla pe iarba, numai el si cu cei doi musafiri, isi simtea orgoliul ranit; in fond, el adusese discutia asupra unor lucruri serioase, el se sacrificase stand de vorba cu niste necunoscuti, indraznind sa abata conversatia de la subiectele vulgare la probleme si la carti. Daca n-ar fi fost el, capitanul n-ar fi avut curajul sa vorbeasca despre lucruri atat de serioase

― Am vorbit o suma de erezii, tinere, incerca sa-i raspunda capitanul Manuila.

Vladimir ii fu recunoscator si ii zambi, apropiindu-se.

Dar Dorina il intrerupse:

― Vreau sa-mi raspunzi la ce te gandesti de obicei cand te uiti in gol, vorbi ea, reluand conversatia dinainte.

― Eu nu stiu niciodata la ce ma gandesc cand raman cu ochii in gol, spuse Liza.

Capatase si ea verva acum. O interesa discutia.

― De obicei esti atat de obosit, incat nu-ti amintesti nimic, interveni Vladimir.

― Dar d-tale ti se intampla sa ti se para c-ai mai trait o data aceleasi lucruri? intreba cu vioiciune Dorina. Ca, de pilda, tot ce se intampla acum, aici, in gradina, s-a mai petrecut o data, intocmai, cu aceiasi oameni si ca ai spus aceleasi cuvinte?!

Parea ca intrebarea o intereseaza foarte mult, caci nu lasa timp capitanului sa raspunda, ci adauga o suma de amanunte si explicatii. ― Stii, uneori, cand mi se-ntampla sa cred ca am mai trait intocmai aceleasi lucruri, ma cuprinde groaza

I se paru, in acea clipa, ca are sa i se intample acelasi lucru si acum. Dar nu, era peste putinta. „Pe capitanul Manuila nu l-am intalnit niciodata", isi spuse ea linistindu-se. Totusi, simtise o usoara ameteala. ― Daca-mi pare rau ca nu m-am inscris si la Filozofie, vorbi Vladimir, este tocmai din cauza problemelor acestora ale sufletului. La noi, la Istorie, nu se rezolva nimic

D-l Solomon iesise pe veranda.

― Cine vrea ceai, cine vrea cafea si cine vrea placi de patefon! exclama el jovial.

Stamate rase. I se paruse foarte reusita intreruperea aceasta. Stere ii vorbea, de altfel, despre tifosul exantematic de la Iasi, din timpul razboiului si nu putea asculta discutia grupului de alaturi. Auzea la rastimpuri, foarte clare, toate cuvintele Lizei. Cu ce bucurie i-ar fi raspuns. Atatea lucruri de povestit, de comentat. Si chiar cu Riri, care pare o fata foarte de treaba

― Hotarati-va repede! se auzi inca o data glasul d-lui Solomon.

― Am putea dansa putin, sopti Riri.

Se indreptara cu totii spre veranda. Stamate ramase putin in urma.

― Ai mult spirit analitic, auzi el glasul Lizei.



III

Cand au plecat masinile din Fierbinti, amurgea. Caldura se risipise cu totul. Cerul incepea sa se inalte.

― Are sa fie o seara superba, spuse Dorina, intorcand capul catre capitanul Manuila.

― Pacat ca n-avem o sosea asfaltata, regreta Vladimir.

Masina lor inainta, e adevarat, cu greutate. Nu plouase de mult si pe alocuri praful era de o palma.

― Dupa ce cotim spre padure, se-ndreapta drumul, spuse soferul. Liza isi rezema ceafa de perna masinii si sorbi cu nesat aerul campului. Ce bine ca Stere a ramas in urma, in cealalta masina, care va sosi de-abia peste o jumatate de ceas

― Ce stea e asta? arata Dorina ridicand brusc bratul.

Luceafarul! exclama Vladimir. Nici atata astronomie nu stii?!

Capitanul Manuila zambi si vorbi galant, fara sa intoarca privirile:

― Domnisoara n-a fost poate niciodata indragostita Luceafarul se invata chiar fara astronomie

― Asa e, intari Liza. Si Eminescu a scris

Dorina incerca in acea clipa sa-si aduca aminte versurile din Luceafarul, dar nu izbuti sa reconstruiasca mental decat cateva fragmente.

― Ce frumos trebuie sa fie sa traiesti afara din oras, intr-o casuta la tara! vorbi din nou Liza.

Atunci, i se parea ca ar fi intr-adevar o fericire sa ai o vila intr-o padure, nu prea departe de Bucuresti, pe marginea unui lac. Cu putine luni inainte vazuse un film american plin de asemenea vile elegante la marginea orasului; casute albe, cu terase largi, ascunse in padure. Si la Snagov sunt vile luxoase, chiar pe tarmul lacului, si o barca cu motor asteapta la debarcader, in fata terasei, si se leagana usor. Ca in strainatate

― Sa scapi odata de lume, de zgomote, de telefoane, adauga ea visatoare, continuand sa priveasca cerul.

Era atat de odihnitoare linistea si lumina amurgului, incat Lizei i-ar fi placut sa fie intr-adevar extenuata, ruinata de viata capitalei, ca sa se poata bucura mai deplin de frumusetile acestea noi. In acea clipa se inchipui o femeie de lume, obosita de nebunesti petreceri nocturne, epuizata de baluri diplomatice si ceaiuri, dezamagita de aventuri - o eroina de film, careia viata nu-i refuzase nimic pana acum si care totusi, in fundul sufletului, continua sa fie nemultumita. Ar fi vrut altceva, mereu altceva

Intoarse capul spre capitanul Manuila si-l privi cu o infinita superioritate, amestecata cu ironie si blandete in acelasi timp. Daca ar sti el

― Astazi o sa avem o luna splendida, spuse Dorina. Ar trebui sa ne grabim, ca sa ne ramana timp de plimbare

Intrasera acum pe soseaua secundara. Departe, se zarea, ca o coama ascunsa in zare, padurea manastirii.

― Ce-or fi facand ceilalti? se intreba Dorina, intorcand capul. O fi pornit masina?

Ceilalti erau sotii Solomon, Stere, Stamate si cu Riri. Ei veneau cu masina unui prieten, silvicultor. Plecasera destul de tarziu, dar masina era mai buna si se apropiau. La marginea cealalta a orizontului aparuse un nor de praf.

― Ei sunt! intari Vladimir, dupa ce privi cu atentie.

― Prietenul d-tale, domnul inginer, e foarte timid, vorbi Liza. ― Pana se obisnuieste, lamuri capitanul. Adevarul este ca nici unul dintre noi nu suntem prea expansivi. D-stra, generatia aceasta mai tanara - se adresa el Dorinei -, aveti o comunicativitate sportiva, va imprieteniti foarte repede. Si bine faceti Mie, bunaoara, mi-e destul de greu sa devin, cum se spune, camarad cu oamenii pe care ii cunosc de curand, desi meseria noastra

In masina cealalta, Riri, langa sofer, incerca sa strabata departarea, cu palma streasina la ochi, sa vada daca se apropie de cei dinainte. ― Eu iti spun ca unui frate, asculta-ma pe mine, vorbea Stere, la varsta d-tale, totul e sa nu scapi trenul

― Dar nici nu sunt atat de batran, rase Stamate, mirandu-se. De-abia am implinit treizeci si trei de ani

― Asta spun si eu, intari Stere. Acum incepe varsta primejdioasa. Daca nu te hotarasti intr-un an, doi, nu te mai hotarasti decat foarte tarziu, si atunci intotdeauna te arzi, asculta ce-ti spun eu Stamate privea imbujorat ceafa lui Riri. Nu indraznea sa miste capul, sa intalneasca ochii sotilor Solomon. Ce gafa facuse, acceptand discutia asupra casatoriei El ar fi trebuit sa se prefaca naiv, ca si cum n-ar fi stiut nimic de planurile familiei Solomon cu capitanul. Ii placuse, totusi, la inceput, sa-i auda vorbind despre casatorie, crezand mai ales ca-i face un serviciu prietenului care plecase inainte, cu Dorina. Poate chiar ca intr-adevar il lasasera pe el la urma, ca sa mai discute cu familia Dar discutia, desi pornita foarte general si impersonal, se abatuse repede asupra sa. Stere il intrebase, aproape fara preliminarii, de ce nu se insoara

― Suntem teribil de indiscreti, vorbi deodata d-na Solomon. In acelasi timp, ea lovi cu varful pantofului, discret, piciorul lui Stere. Cand cumnatu-sau intoarse capul, mirat, d-na Solomon incrunta din sprancene, indignata, aproape schimonosindu-si fata. ― Aglo! Masina celorlalti s-a oprit! exclama Riri, ridicand mana. Privira cu totii; la vreo cinci sute de metri in fata, aproape de marginea padurii, masina se oprise.

Cineva facuse semn, cu amandoua bratele, din mijlocul soselei. Era un tanar inalt, brun, cu capul gol si cu ochelari de soare. Probabil ii uitase la ochi din timpul zilei, caci acum soarele apusese si lumina era stravezie.

― Nu va suparati ca v-am oprit din drum, spuse el foarte corect, apropiindu-se de masina si salutand. Banuiesc ca va duceti la Caldarusani si v-as ruga sa ma luati si pe mine pe scara masinii. Zambea, dar nu era deloc intimidat, isi rezemase mana dreapta de usa automobilului si cu stanga isi scoase incet ochelarii. Dorina tresari. Avea niste ochi foarte ageri, arzatori, cu pupilele neobisnuit de mari. Dupa vorba, dupa gesturi, tanarul parea a fi de familie buna. Liza ii privi cu admiratie hainele perfect taiate, sport, cu buzunare mari in fata.

― M-am ratacit, daca se poate asa ceva! adauga vesel tanarul. Mai bine zis, am adormit in padure, iar prietenii mei au plecat cu masina mai departe. Mergeam si noi la manastire

Capitanul se ridica sa-i dea locul.

― Dar nu vreau sa va deranjati, protesta necunoscutul. Cand spuneam ca merg pe scara masinii, nu exageram deloc Am sa stau si aici foarte bine

― Mai bine ne inghesuim noi un pic, spuse Liza. Sau iau eu pe Dorina in brate

Tanarul trebui sa se supuna. Se sui in masina, continuand sa-si ceara scuze.

― O sa-mi permiteti sa ma prezint, spuse el. Numele meu este Sergiu Andronic, de meserie aviator, sau aproape aviator Rase din nou, descoperindu-si dintii. Intinzandu-i mana, Liza observa ca tanarul e mai mult ars de soare decat brun. Parea un pasionat sportiv, un barbat care traieste o buna parte de zi in plin aer. Domnul Sergiu Andronic saruta mainile cu o perfecta eleganta. Dorina se imbujora. Din parul lui se desprindea un foarte stins parfum de sanatate barbateasca.

― Atunci sa cunosti si pe ceilalti, spuse Vladimir, zarind apropiindu-se masina din urma.

Sergiu Andronic intoarse capul. A doua masina se opri alaturi, pe sosea. Vladimir facu prezentarile.

Stere parea foarte inveselit de intamplarea aceasta.

― Nu te necaji daca nu-ti gasesti prietenii, ii spuse el. Ramai cu noi.

Tanarul inclina capul, multumind. De altfel, nu parea deloc necajit, nici macar ingrijorat; indata ce-si gasi loc in fundul masinii, intre Liza

• care tinea in brate pe Dorina - si capitanul Manuila, incepu sa vorbeasca, destul de volubil, incercand chiar glume. „Ce insemneaza sa ai "usage du monde", gandea Liza, fascinata de acest tanar care trada atata siguranta de sine si atata fantezie.

― Am venit de la Pipera azi-dimineata, ca sa mancam in padure, incepu necunoscutul indata ce porni masina. Au trecut ei sa ma ia; ei, adica prietenii mei. Eu imi fac acolo orele de zbor Sa nu credeti insa ca pot zbura singur. Acum invat

Dorina si Liza il ascultau nesatioase. Ce voluptate, sa poti zbura! ― Trebuie sa fie destul de greu, interveni Vladimir, pasionat deodata.

― Prima data, cand te ridica avionul. Atunci e rau. Ai impresia ca totul e sfarsit, ca n-ai sa te mai intorci niciodata teafar pe pamant Pe urma, te obisnuiesti; si-ti place. Simti ca nu incepi sa traiesti decat sus

Capitanul Manuila zambi pentru sine, cu o usoara tristete. Ce literar vorbeste tanarul acesta si ce impresie extraordinara lasa totusi vorbele lui. Mai ales cucoanelor. Ia te uita

Intr-adevar, Dorina si cu Liza pareau transfigurate. Li se intampla atat de rar sa stea de vorba cu un aviator Si niciodata nu intalnisera unul civil, tanar, elegant, care sa mearga in aceeasi masina cu ele si sa le fie recunoscator ca l-au primit sa stea alaturi

― Sa nu va speriati cand va voi prezenta prietenii mei, continua tanarul. Sunt infioratori. Nici nu va pot spune cu ce au sa semene cand ii voi intalni. Eu i-am lasat treji si decenti; mai exact, ei m-au lasat pe mine

Incepu sa rada din nou. Avea un ras sanatos, masculin, contagios.

Au ras si Liza si Dorina. Capitanul Manuila se multumi sa zambeasca.

Nu te poti supara pe un baiat ca asta. Dar trebuie sa fie o puslama ― Dar ne ingrozesti de-a binelea! exclama Liza, care-si gasise tonul de conversatie pe care il cauta de la urcarea tanarului in masina. ― Cine sunt? intreba, mai sfios, Dorina.

― Cel mai responsabil e un inginer de la Uzinele Resita, explica serios Andronic. Ceilalti sunt de fapt mai mult celelalte; caci este, primo, un arhitect, si apoi prietenele lui, doua preafrumoase streine. Mai mult nu stiu nici eu

Dorina zambi silit. Nu va fi tocmai agreabil; poate fetele acelea nu stiu o boaba romaneasca si se va vorbi frantuzeste, lucru ce nu o incanta deloc.

Liza, dimpotriva, era fericita ca se va putea vorbi frantuzeste. Ea statuse doi ani la Paris; de altfel, incerca intotdeauna sa vorbeasca frantuzeste cu prietenele ei Si apoi, cine stie, streinele acelea au o suma de cunostinte interesante la Bucuresti. Cercuri diplomatice, ceaiuri, serate aristocratice Oricum, intalnirea e admirabila. Se va petrece de minune

― Ce pacat ca n-avem costume de baie, vorbi din nou Andronic cand se apropiara de manastire. Nici nu va dati seama ce placut e sa inoti noaptea, pe luna, in lac

― Dar trebuie sa fie frig, spuse Vladimir. Suntem de-abia in mai

― A! eu as face baie si in februarie, exclama tanarul.

Parea sincer. Vorbea de altfel mult, repede, sigur, dar nu lasa impresia de lauda desarta. Asa cum era, cu umerii lati, cu bratele bine legate, arse de soare, parea firesc sa-l vezi scaldandu-se intr-o dimineata de februarie.― Dar daca iese luna trebuie neaparat sa facem o serenada cu barca, adauga el. Are Arsenic o balalaica.

― Cine are? intreba mirata Liza.

― Arsenic, prietenul de care va vorbeam.

― Dar de ce-i spuneti asa? incepu sa rada Liza.

― Oh! cate femei s-au omorat pentru el pana acum, clatina din cap Sergiu Andronic.

Masina intrase pe alee si se opri lin la poarta manastirii. De-abia aici, intre pomi, isi dara seama ca se-nserase de-a binelea. Cele doua femei simtira un fior umed strangandu-le spatele.

IV

Cand grupul, dupa ce-si lasase valizele si cosurile cu mancare la arhondaric, se pregatea sa coboare spre lac, Sergiu Andronic ii ajunse alergand dinspre chilii.

― Nu-i gasesc nicaieri! exclama el, necajit si parca amuzat de propria sa incurcatura. Au intrat in pamant!

Dorina nu-si putu ascunde un gest de bucurie. O observara, in aceeasi clipa, si Riri, si capitanul Manuila.

― Poate au plecat la Bucuresti, indrazni ea.

― Asta nu, in nici un caz! vorbi Andronic. Banuiesc eu ce-au facut: au nemerit la alta manastire!

Incepu sa rada si-si baga amandoua mainile in buzunare, privind lacul, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

― Nu despera, spuse Stere, te luam cu noi in masina, maine dimineata.

― Va multumesc! dar intrebarea e cu ce am sa dorm eu la noapte si cum am sa ma rad maine dimineata! Se intoarse catre Liza, care il privea zambind.

― Ma iertati, doamna, de asemenea amanunte indiscrete. Dar daca ati sti ce inspaimantator devin peste noapte, daca ati banui ce barba hidoasa imi creste E teribil!

Cucoanele incepura sa rada, indeosebi d-na Solomon.

― E teribil! nu exagerez deloc, intari Andronic. Nici n-o sa aveti curajul sa ma luati in masina. Doar daca aveti vreo lada de bagaje Vorbea atat de sincer, atat de spontan, incat nici capitanul Manuila nu-si putu stapani rasul.

― Credeti ca mai e timp sa ne plimbam cu barca? intreba Vladimir. D-l Solomon se uita la ceas. El continua sa se socoteasca gazda si aici, la manastire. De altfel, el aranjase totul si aici. Arhondaria lui ii fusese incredintata. Cei mai multi dintre calugari il cunosteau. ― Opt fara un sfert! spuse d-l Solomon. Daca nu va este foame

― Lasa, frate, ca o sa tinem masa toata noaptea! spuse Liza. Ea voia cu tot dinadinsul sa se plimbe in barca, alaturi de tanarul necunoscut. D-l Solomon simti dupa tonul Lizei ca facuse o gafa vorbindu-le de masa.

― Cum vreti, spuse el. Numai sa gasim barci.

D-l Andronic coborase foarte aproape de apa; era o minune ca nu se afundase in malul umed, cu luciul stins. Privea parca foarte atent un punct in mijlocul lacului.

― Sa nu aluneci!- ii striga Stere. Apa asta e pacatoasa rau!

Tanarul intoarse capul cu un zambet turbure.

― N-o cunosc eu?! Ma uitam acum sa vad daca-mi mai amintesc exact locul unde s-a scufundat barca acum vreo doi ani si era sa ma inec

― Ce vorbesti? se sperie d-l Solomon.

Andronic urca malul spre ceilalti. Parea schimbat: ganditor, aproape melancolic, isi pusese din nou mainile in buzunare. Avea pasul taraganat. Parca se intorcea de la un mormant.

― Era sa ma-nec asta e prea putin spus, adauga el. Atunci s-a inecat un prieten al meu, avocatul Haralambie

― Cum, domnule, erai si d-ta in barca?! Extraordinar! Cand spusesi de inec, era tocmai sa-ti amintesc de Haralambie Ce coincidenta! Stii ca l-am cunoscut si eu?! Cand am aflat, as fi vrut sa vin si eu, dar nu stiu ce s-a intamplat ca n-am putut

― Aveai proces in ziua aia, ii aminti d-na Solomon.

― Asa e, intari d-l Solomon. Un necaz de-al meu Ce pacat de omul ala!

― Dar cum s-a intamplat? intreba Dorina cu emotie.

Andronic o atragea si mai mult acum, o ametea. A trecut prin atatea primejdii infrunta moartea in fiecare ceas Se lega de el atata mister, atata virilitate, atata aventura, incat Dorina incepu sa-l priveasca ametita. Parca o mare forta o strivea, dupa ce o atragea aproape, foarte aproape de acest frumos necunoscut, de care nu-si putea lega totusi nici o nadejde. Capitanul i se paru, in acele clipe, si mai neutru, si mai indiferent, il zari, cum sta cu mana dreapta agatata de nasturele de la buzunarul de sus al tunicii, ascultand.

― Cum s-a putut intampla o asemenea nenorocire? repeta Dorina. ― Nici eu nu prea inteleg bine ce-a fost, vorbi incet Andronic. Nu era doara pentru prima data cand vasleam pe lacul acesta. Si cu toate acestea, pe acolo, prin mijloc - arata el inaltand bratul - s-a invartit barca de vreo cateva ori in loc si s-a rasturnat

― O fi fost vreun vartej, vorbi Stamate.

― Fara indoiala c-a fost, raspunse Andronic, dupa ce-l privi o clipa lung pe Stamate. Dar nici asta n-ar fi fost prea grav. Stiam sa inotam amandoi tot atat de bine. Si apoi, aveam barca, ne puteam ajuta Dar s-a dus la fund, domnilor, s-a dus la fund, parca ar fi fost fermecata si o tragea plumbul

Tacu, cateva clipe. Toti erau emotionati, nelinistiti. Le trecuse pofta de plimbare cu barca. Parca se intunecase deodata, intunerecul coborandu-se in valuri dinspre padure.

― Era papuris mult sub apa, spuse d-l Solomon. Stiu c-a si fost pe urma vorba la staretie sa-l scoata tot Dar creste la loc ― Asta e blestemul stufarisului, vorbi Andronic, sa nu moara niciodata, sa creasca mereu, pe sub apa

― Si s-a-necat repede? intreba Liza.

― Eu i-am zarit doar capul, cateva secunde si apoi s-a dat la fund

Ma-ntreb cum am putut scapa eu

― Ti-a ajutat Dumnezeu, spuse d-na Solomon.

Andronic nu-si putu ascunde un zambet trist, prelung.

― Poate si asta, raspunse el moale.

Incepura sa paseasca incet, in grup, pe marginea lacului. Vladimir privea cu jind barca pe care o lasara in urma, legata de un tarus. Andronic parca isi aduse aminte de ceva, caci se opri din mers, scoase mainile din buzunare si incepu sa rada.

― Dar asta nu trebuie sa ne intimideze! exclama el deodata. Asta nu inseamna ca noi nu ne mai plimbam cu barca!

Privi vioi spre grup. Ochii ii sticleau, neastamparati, de la o fata la alta. Se opri cu deosebire asupra lui Vladimir si Riri.

― Daca am face o plimbare, acum, pe lac? intreba el brusc, dand sa se intoarca.

Stere ii apuca bratul.

― Nu fi copil! vorbi el. Nu-ti necaji norocul

― Dar daca nu ma lasa-n pace sopti Andronic, mai mult pentru sine, cu privirile furisate spre apa.

Riri incepu sa rada. I se parea atat de comica exclamarea aceasta a lui Andronic

― Mai bine mergem spre padure, propuse d-l Solomon, facand semn sa grabeasca pasul. Grupul porni agale, cu Andronic, Vladimir si Dorina la urma. D-l Solomon apuca bratul nevesti-si si inainta mai repede, ca sa poata vorbi fara teama de a fi auzit.

― Cine o fi asta? spuse el iritat. Stii ca nu-mi prea place il pune-n umbra pe capitan. Si mama spunea ca ar trebui sa aranjam intr-un fel asta-seara Poate ar fi mai bine sa-i lasam singuri, stii, pe ei doi D-na Solomon ascultase fara interes confidentele sotului. Privirile i se odihneau alene pe umbra padurii din fata.

― Ce vrei sa-ti fac eu? intreba ea lenesa. Dupa ce l-ati invitat, nu-i puteti spune ca va plictiseste. Si doar, saracul, n-am deloc impresia ca face curte Dorinei

― Asta nu, se scuza d-l Solomon. Nici n-am vrut sa spun asta Dar stii, tipul asta, Andronic asta, e un om umblat, si te-ameteste cu vorba Capitanul e mai serios, nu se baga in toate, asa, si daca nu e o discutie ca lumea, ai vazut, nu scoate o vorba

Tacu cateva clipe, asteptand sa vada ce raspunde nevasta-sa. Dar d-na Solomon era tot atat de distrata, de neatenta.

― Stii, ar trebui sa luam noi initiativa, adauga d-l Solomon. Sa-i izolam, cumva, sa vedem, poate baiatul are si el de spus un cuvant in orice caz, trebuie s-o cunoasca mai bine Dar daca asta sta mereu pe capul nostru

― Adineaori nu pareai atat de iritat, ii aminti d-na Solomon zambind. Din ce ti-a venit?

D-l Solomon rosi si-i stranse bratul.

― Draga, nu e timp de gluma, vorbi el grabind si mai mult pasul. Trebuie sa aranjam intr-un fel, nu?! Doar suntem in familie si aici si trebuie sa ne dam cu totii concursul

In acea clipa, d-na Solomon il lovi cu cotul, discret, facandu-i semn sa se opreasca. Dinspre padure, inaintand spre ei, venea familia Zamfirescu. Domnisoara Zamfirescu ii recunoscu cea dintai si se grabi sa-i intampine.

― Vai! ce bine imi pare ca sunteti si voi aici! exclama ea. In urma, calcand obosita, venea d-na Zamfirescu si cei doi barbati, sotul si cumnatul.

― Dormiti si voi la noapte aici? intreba doamna bucurandu-se. Era sigura acum ca se va juca pocher. Prudenta, venise cu doua pachete de carti, pe care le ascunsese de la Bucuresti in buzunarul masinii.

― Suntem un grup intreg, spuse d-na Solomon, cu oarecare orgoliu, aratand cu bratul intins pe ceilalti, care paseau incet peste camp. Este si un amic al nostru, un aviator, foarte amuzant

Intr-adevar, Andronic ajunsese cel dintai, insotit de Vladimir, de Stamate si Riri. Dorina ramasese cea din urma, cu Liza si capitanul Manuila. Parca se tinea intr-adins departe de Andronic si se ferea sa-i intalneasca privirile. De altfel, tanarul se simtea bine si avea aceeasi verva cu oricine sta de vorba. Nu cauta tovarasia nimanui din grup. Se distantase impreuna cu Vladimir, Riri si Stamate, pentru ca aveau toti pasul tineresc. Daca n-ar fi fost prudenta lui Vladimir si a lui Riri - care banuiau de ce s-au izolat sotii Solomon inaintea lor -, Andronic i-ar fi ajuns de mult.

― Si domnisoara Zamfirescu, sfarsi d-na Solomon prezentarile, zambind.

Se uita spre Andronic, magulita. Nu poate oricine prezenta un aviator, un sportsman elegant si aristocrat

― Iata o societate intreaga! exclama d-l Zamfirescu, privind apropierea celorlalti.

Se gandi in acea clipa ca ar putea face o gluma cu manastirea. Manastire sau vilegiatura?! - bunaoara - sau, mai bine, o remarca numai pentru barbati: ce pacat ca nu e o manastire de maici ― Dorina, ce-i cu tine aici? intreba d-ra Zamfirescu, imbratisand-o.

― Da-mi voie sa-ti prezint

Capitanul Manuila si Stamate se inclinara, corecti, politicosi. D-na Zamfirescu ii cantari din ochi. Incepea sa-nteleaga; vor s-o marite pe Dorina, vor sa-l ameteasca pe asta Stamate, fireste, pe el au pus ochii. E destul de bleg, o sa-l lege repede la gard

― Venim din padure, lamuri d-ra Zamfirescu. Vai! daca-ai sti ce minune!

Inchise aproape ochii, extatic.

― Si noi tot acolo mergem, spuse Liza, oarecum plictisita ca Zamfirestii fusesera inaintea lor in padure. Avea impresia acum ca Zamfirestii le furasera un bun al lor, ca padurea va fi mai putin frumoasa vazuta dupa altii. O plictiseau exclamatiile si explicatiile d-rei Zamfirescu. Incerca s-o intrerupa.

― Trebuie sa ne grabim, copii, spuse Liza, intorcandu-se catre Vladimir si ceilalti. Pana rasare luna, o sa orbecaim in intunerec ― S-o luati pe drumul cel mare, de la mijloc, se grabi sa-i sfatuiasca d-ra Zamfirescu. Altminteri va rataciti

― Da, da, spuse Liza pornind. Ne vedem dupa aceea, la manastire Pleca, alaturi de sotii Solomon si de Stamate. Capitanul, Dorina si cu Stere ramasera mai la urma. Ceilalti, cu Andronic, paseau in voie, discutand.

― Sa stiti ca are sa-mi fie frica, spuse Riri, razand. Sa nu ma speriati.

― Eu nu fagaduiesc nimic, vorbi Andronic, prefacandu-se serios.

Nici n-are haz o padure, fara sperieturi

Dorina ii auzi ultimele cuvinte si zambi visatoare. Calca privind mai mult in pamant.

― Aici e de prietenul d-tale, vorbi Stere, adresandu-se capitanului, in codru, noaptea, sa-ti zica un cantec

― Da, ar fi frumos, incuviinta capitanul Manuila, absent. Dar cred ca e greu pentru un orasean, adauga el.

― Am putea sa ne jucam de-a hotii si vardistii, auzi din nou Dorina glasul lui Andronic. Daca nu ma luati pe mine capitanul vardistilor, n-o sa prindeti pe nimeni toata noaptea.

Riri incepu sa rada; Dorina continua sa zambeasca silit, incepea s-o irite tovarasia aceasta continua: Riri, Andronic, Vladimir. ― Ia seama, duduie!

Glasul capitanului. Dorina calcase in nestire pe o craca uscata. Trosnetul o sperie mai putin decat strigatul lui Manuila. Cand intoarse capul, intalni ochii capitanului. Luceau prin intunerec ca ai unei pisici. Dorina se cutremura.

― Te-ai zgariat? intreba el din nou, apucandu-i bratul.

Avea acum o voce grava, calda. Si gesturile lui erau mai moi, mangaietoare.

― Ti-ai rupt ciorapul, Dorina? intreba din urma Riri.

Alerga sa vada ce s-a intamplat. Dupa ea, in cativa pasi mari, larg despicati, ajunse si Andronic.

― Nu veneam sa vad daca s-a rupt ciorapul, spuse el razand. Vreau sa va propun un joc Si d-ta, domnule capitan, ai sa ne conduci, adauga el cu multa intimitate, intorcandu-se catre Manuila. ― Bucuros, daca primiti si oameni care au trecut de 30 de ani, spuse capitanul.

― Iata ce e, explica Andronic. Fiecare dintre noi pleaca pe rand Dar avem nevoie de un ceas cu cadran fosforescent pentru asta, adauga el.

― D-l Stamate are un ceas bun si se vede perfect la intunerec, spuse capitanul.

Se uita inainte, spre grupul unde se afla prietenul, ii zarea destul de anevoie.

― Lasa, ca ma duc eu sa-l aduc, se oferi Vladimir, si porni in goana. Sotii Solomon si cu Stamate se rezemasera de trunchiul unui copac cazut.

― Ce frumoasa noapte! exclamase Liza.

Se prefacuse putin obosita de drum; de fapt, astepta sa se apropie ceilalti, in special Andronic. Incepuse s-o plictiseasca tacerea tovarasilor ei. Stamate vorbea rar, controlandu-si fiecare cuvant; parca ar fi indragostit, reflectase d-na Solomon. Cand sosi Vladimir, in goana, Stamate se ridica de pe trunchi.

― S-a intamplat ceva? intreba d-l Solomon.

― Nimic. M-a trimis d-l capitan la d-stra, se adresa el lui Stamate, va roaga sa-i imprumutati ceasul Vrem sa jucam un joc nou, adauga el, stergandu-si fruntea.

― Haidem si noi, copii, spuse Liza, nelinistita brusc.

Porni mai repede decat s-ar fi cuvenit pe aleea care se distingea anevoie in umbra sura. Inima incepuse sa-i bata mai puternic si ii simtea bataia in tot trupul. Parca se pregatea o intamplare grava, parca astepta sa afle ceva urgent si insemnat acolo, in grupul unde se zarea Andronic.

― L-am adus, exclama victorios Vladimir, intrecandu-i pe toti.

Andronic lua ceasul si-l dadu lui Stere.

― D-ta astepti, un minut, dar exact numai un minut, isi sfarsi el explicatia, si apoi dai semnalul de plecare urmatorului. Cine nu se-ntoarce pana ce ajunge celalalt la pom, stie ce-l asteapta! Riri incepu sa rada.

― Dar mie mi-e frica sa alerg singura pana la pom, se planse ea.

― Cui ii e frica nu joaca si sta aici, langa arbitru, vorbi Andronic.

― Bine, atunci joc

Sotii Solomon si cu Liza nu intelegeau nimic.

― Ce e, frate? intreba d-na Solomon.

― Acum dati gajurile, vorbi din nou Andronic fara sa raspunda la intrebare. Le puneti toti intr-o palarie

Se uita repede la toti barbatii din grup. Nu avea palarie decat Stere si capitanul Manuila, chipiu.

― O sa rugam pe d-l capitan sa ne imprumute chipiul, spuse el, politicos.

Capitanul Manuila si-l scoase si i-l dete, zambind.

― Multumesc. Acum cine vine cu mine sa insemnam pomul? intreba din nou Andronic. Dorina ar fi voit sa mearga si ea, dar Riri si Vladimir ii luara inainte.

― Dar explicati-ne si noua cum e jocul asta nou! vorbi Liza, enervata.

― O sa-ntelegi numaidecat, spuse Dorina sfios. Stii, e un fel de cursa prin padure Dar nu trebuie sa-ti fie frica si iarasi trebuie sa nu te impiedici, sa cazi. Altminteri trece minutul

Ramasese cu ochii dusi dupa grupul celor trei, plecati sa insemne copacul.



V

Cel dintai, incepand jocul, fugi Vladimir. Luase gajul Dorinei, o batista legata cu un snur de martisor. Alerga cu emotie, facand salturi mari, ferindu-se de buturugi. Zari copacul de departe. Acolo, in scorbura trunchiului, se aflau gajul lui si bricheta lui Andronic. Vladimir aprinse bricheta, schimba gajurile si o lua la goana inapoi, pe alt drum. Auzise semnalul lui Stere.

― Al doilea!

Numai daca ar tine aprinsa bricheta pana ce ajunge Dorina, gandi Vladimir. Intoarse capul. Printre copaci se zarea bluza alba a fetei. ― Vladimir! striga Dorina. Nu te departa prea mult, ca mi-e frica!

― Pierd gajul! se scuza Vladimir.

Dorina cauta copacul cu lumina aprinsa. Nu se vedea nimic. Daca a batut vantul si s-a stins? Alerga si mai tare, cu palma stransa pe sani. Cate secunde or fi trecut? Privea nelinistita inaintea ei. „Nu cumva am ratacit drumul?" Deodata recunoscu copacul. Se vedea bucata mare de hartie, pe care o pusese Andronic ca semn. Apropiindu-se, Dorina zari in scorbura luminita tremuratoare a brichetei. O lua in mana cu emotie. O stinse, apoi o pastra cateva secunde in palma, fara sa-si dea seama ce face. Schimba repede gajurile. Alerga acum Stamate; gajul lui era un toc rezervor. Se tine atat de usor in mana cand fugi

― Al treilea! auzi ea, departe, glasul lui Stere.

Ii fu deodata teama ca va intarzia si porni la goana inapoi. Parca se facu acum si mai intunerec. Trebuia sa ocoleasca luminisul, ca sa ajunga la grup pe alt drum. Dar ea porni pe aceeasi carare.. Peste cateva clipe zari in fata ei o umbra care alerga cu pasi mari; speriata, ii auzi rasuflarea. Stamate alerga cu barbia in piept, cu pumnii stransi. Voia sa bata un record.

― Ati gresit drumul! striga el deodata, cand se-ntalni cu Dorina pe aceeasi carare, aproape s-o prinda in brate.

― Mi-a fost frica! tipa Dorina, fara sa-nceteze goana.

„Oare insemneaza ca mi-am pierdut gajul daca ma intorc tot pe aici?" Gandul acesta o turbura. S-ar putea ca insusi Andronic, care alerga al cincilea

― Pe aici se vine?! o intreba Stere cand ajunse.

Sta cu ceasul in mana, serios, aproape grav; fusese intr-adevar magulit ca fusese ales arbitru. Numai el avea glasul atat de puternic si vorba atat de clara, sa se auda pana la luminis

― Mi-a fost frica pe dincolo, se scuza Dorina cu mana pe inima. Sa nu intalnesc vreun sarpe

Cucoanele tipara.

― Nu sunt serpi pe aici, spuse Andronic sigur de sine. .

― Al patrulea, striga brusc Stere, care nu-si luase ochii de pe cadranul ceasului. Liza, fugi!

Liza porni aproape smucindu-se. De cand plecase Stamate si fusese anuntata ca-i vine randul, statea cu muschii incordati, cu ochii pironiti in intunerec. Urmarise umbra lui Stamate cum se pierde printre arbori, ii era putin frica de noaptea care o astepta, la cativa pasi inaintea ei, s-o inghita, s-o mistuie in singuratate. Mai ales cand auzise pe Dorina vorbind de serpi, simtise o adiere rece infiorandu-i spatele. Dar o linistisera cuvintele lui Andronic. Era doar numai un joc. Doua minute, singura in padure. Si apoi, in urma ei venea Andronic

Ajunse destul de repede la copacul cu semn alb. Schimba gajurile apoi cauta bricheta. O gasi stinsa. Suflase probabil vantul sau prostul ala de Stamate nu stiuse s-o aprinda bine. Se rezema de pom. Ii batea inima, dar nu de goana, incepuse sa-i fie frig deodata.. Atat de frig incat, la rastimpuri, ii clantaneau dintii.

― Al cincilea! auzi ea glasul sotului, parca mai ragusit. Ramase rezemata de pom, incercand sa-si stapaneasca tremurul trupului. E o prostie ce fac, e o prostie

Andronic pornise cu pasii lui mari, saltati, ritmici, de atlet pasionat de joc. Plecase urmarit de toti ochii. Dorina si cu Riri, mai ales, il privira cu emotie cum se departeaza, usor si zvelt, in intunerec. Dorina intoarse apoi capul spre dreapta, sa vada daca se zareste Liza. Astepta cateva clipe, apoi privind din nou inainte, scrutand intunericul. Ce Dumnezeu face de intarziaza atat? Riri isi misca picioarele, nervoasa. Venea randul ei acum. Cand Stere ridica mana, pregatindu-se sa spuna „urmatorul!" - Riri porni brusc.

― Liza! striga nerabdatoare Dorina. Te-ai ratacit?

― Ce-o fi facand fata aceea? intreba si Stere, cu ochii pe cadran. Au trecut de-atunci doua minute si aproape cincisprezece secunde. Nu cumva s-a intamplat ceva cu ea, o fi alunecat?

― Liza-a-a! striga, hauind, Vladimir. Ai pierdut!

Liza auzi strigatul dar nu se grabi sa raspunda, sa-i linisteasca. Era enervata, dezamagita; aproape ii venea sa planga. Andronic nu se aratase nici surprins, nici bucuros, zarind-o rezemata de pom. O intrebase numai politicos:

― Ati obosit, doamna?

Ea inganase cateva vorbe. Ar fi asteptat sa i se intample ceva, sa auda un cuvant. Andronic se indreptase insa spre scorbura, schimba gajurile, reaprinse bricheta, dupa ce curata in graba fitilul si o intrebase, la urma, indiferent:

― Va dati atat de repede batuta? mai sunt numai vreo treizeci de secunde

Porni apoi, cu pasul lui despicat, spre marginea luminisului. Liza simti o coplesitoare umilinta, ii venea, in acea clipa, sa planga, sa insulte. Umbra lui Andronic se pierduse repede intre pomi. Ea continua sa ramana pe loc. Ar fi fost ridicola acum sa alerge dupa el. Desi i-ar fi atat de rusine sa dea ochii cu ea Riri

Cand o zari apropiindu-se, coti in spatele arborelui si apuca un alt drum. Nu-i mai batea deloc inima. Un gol, o enervare stupida ― Liza-a-a! auzi ea din nou glasul lui Vladimir.

― Am gasit-o rezemata de pom, explica Andronic, intorcandu-se.

Am impresia ca a obosit prea repede.

In clipa cand pornea capitanul Manuila, Liza aparu din dosul copacilor.

― Ce-i, frate, cu tine? o intreba prieteneste Stere.

― Am fugit prea repede, ma doare putin capul, vorbi Liza. I se paru ca Dorina o priveste mirata, banuitoare, si asta o enerva si mai mult. Pana la sfarsitul jocului ramase izolata de grup, fumand plictisita. Si apoi, deodata, glasul lui Andronic, care o facu din nou sa tremure, nelinistind-o.

― Acum incepe partea a doua si cea mai palpitanta. Fara arbitru.

Toata lumea alearga si se ascunde. Singurul arbitru e ceasul

Se apropie si Liza de grup.

― Are toata lumea gajurile in mana? intreba inca o data Andronic.

― Sa alerg si eu? il intrerupse Stere. Are sa fie cam greu ― Nu e nevoie sa alergi prea mult, il linisti Andronic. Pana te ascunzi Apoi, catre ceilalti, ca si cum le-ar fi reamintit o lectie:

Fiecare se reintoarce inainte de un sfert de ceas, cel putin o data aici si ia primul gaj care ii cade in mana. Dar pe cuvant de onoare, se-ntelege

― Cum si sa las ceasul aici? intreba capitanul Manuila.

― Nu suntem decat noi, vorbi din nou Andronic.

― Dar de ce e nevoie de ceas? intreba d-l Solomon.

― Aici e tot misterul jocului, rase Andronic. Controlul, arbitrul Nu intelegea nimeni ce se va intampla, ce urmeaza si asta ii facea nerabdatori, curiosi. Priveau in toate partile, ca si cum si-ar fi cautat de pe acum cararea prin padure si locul unde sa se ascunda. Noaptea era deplina, inspre lac, cerul era putin alburiu; deasupra, prin desisul ramurilor, se zareau cateva stele. O mare tacere se intindea de jur imprejur, fara ca nimeni sa o bage in seama, fara sa inspaimante pe nimeni.

― Si trebuie sa fugiti cate unul singur, in cat mai multe directii, adauga Andronic. Dar nu cumva sa plecati cu totii la manastire si sa ma lasati singur aici

― Dar d-ta unde ramai? il intreba capitanul Manuila.

― Eu plec la urma, spuse Andronic.

Stamate cauta ochii prietenului, parca ar fi vrut sa-l intrebe ceva.

― Cine a pierdut gajul pleaca intai, spuse Andronic.

Liza tresari. Iesi din rand zambind si, vazand ca toti ii fac semn cu mana, porni in fuga.

― Sa nu alergi prea tare, ca iar ti se face rau! ii striga Stere din urma.

Liza nu-i raspunse.



VI

La urma ramasera numai capitanul Manuila si cu Andronic. Se auzeau inca pasii greoi, prudenti ai lui Stere. La rastimpuri, rasete de fata, strigate. Era Vladimir, care hauia mereu, si Riri cu d-na Solomon, care se intelesera sa stea impreuna pe aproape.

― E randul d-voastra, domnule capitan! ii aminti zambind Andronic. ― Dar daca le-am face o farsa si ne-am ascunde pe aici, fara sa plecam? propuse Manuila.

― S-ar strica jocul. De-abia acum incepe partea frumoasa, necunoscuta

― Nu-mi poti spune si mie? se ruga capitanul.

Andronic incepu sa rada si-si rezema o clipa mana de umarul lui Manuila. Fu o sagetare scurta, nervoasa si capitanul tresari. ― Parca eu stiu ce are sa se-ntample? vorbi Andronic. Jocul de-abia acum e frumos, cand nu-l stie inca nimeni.

― Parol, vorbiti serios? intreba mirat capitanul. Dar atunci de ce lasi ceasul aici?

― In nici un caz ca sa-l fure cineva, raspunse in treacat Andronic. Prea am fi naivi, sa colaboram o duzina de oameni in toata firea la inventarea unui joc nou, numai ca sa poata cineva fura un ceas cu cadran fosforescent!

Capitanul se imbujora, dar nu pleca privirile. Continua sa se uite fix, drept in ochii lui Andronic. Tanarul nu parea deloc incurcat de luminile scrutatoare ale lui Manuila.

― Atunci? intreba acesta inca o data.

― Ei, parca e asa de greu de ghicit! exclama Andronic. Ca sa stim cum trece timpul!

Incepu din nou sa rada si facu semn lui Manuila ca trebuie sa plece, sa se ascunda.

― Eu raman la urma de tot, spuse Andronic.

Capitanul clatina neincrezator din cap si porni cu pasi mari, la intamplare. Andronic il lasa sa se departeze, urmarindu-i umbra pana ce se pierdu bine in intuneric. Apoi incepu sa rada.

― In sfarsit, am scapat! sopti el printre dinti.

Se apleca, lua ceasul si privi cadranul fosforescent: noua si cinci minute.

― Ii las sa se joace pana la zece, adauga Andronic pentru sine, tot atat de amuzat. Pe urma copiii cuminti mananca frumos si se pregatesc de culcare

Aseza ceasul la locul stiut, pe trunchi si porni cu pasi repezi in directia lacului. Iesi curand din padure. Se uita in dreapta si in stanga, sa se convinga ca nu l-a vazut nimeni. De altfel, el banuia ca toti s-au ascuns spre miezul padurii. De acolo se auzeau mereu rasete, tipete speriate, crengi rupte sub picioare. Andronic ajunse pe malul lacului si cauta cu ochii o ascunzatoare. Se indrepta catre o capita de fan proaspat cosit si se lungi fara grija, cu palmele adunate sub cap. Ochii intalnira deodata tot cerul inaltat deasupra-i si palpaira inecati in intunerec. De departe, stinse, ajungeau pana la el zvonurile glasurilor din padure. ― Numai de nu s-ar speria de frica lor, sopti incet Andronic, zambind.

Liza, care alergase cea dintai si ajunsese cel mai departe, se opri brusc, cu ochii tinta inainte. I se paruse ca vede o umbra miscandu-se atent, pandindu-i parca apropierea; i se paruse, in acea clipa, ca aude o rasuflare intepenita, ca dintr-un gatlej de fiara, ii fu frica si ramase pironita locului, neindraznind sa priveasca decat inainte. Umbra se misca incet, prudent, temandu-se sa faca zgomot.

Liza ar fi ramas multa vreme cu ochii pironiti, cu rasuflarea sfarsita, daca n-ar fi auzit, pe neasteptate, un glas venind din dreapta. ― Cine e acolo?

Recunoscu pe Stamate, apropiindu-se si el cu oarecare teama, cu bratele incordate.

― Sst! Nu face zgomot! ii sopti Liza. Nu ti se pare ca e ceva inaintea noastra?

Stamate privi cu atentie.

― Nu vad nimic

Poate batea vantul, atat. Era foarte aproape de Liza acum, ii simtea parca rasuflarea, de-a dreptul in trupul lui. Si nici nu mai era atat de intimidat acum de prezenta femeii.

― Nu e nimic, adauga el, linistind-o.

Intr-adevar, parca umbra amutise brusc; nici o miscare, nici un zvon. Doar vantul - lin, pe deasupra ramurilor.

― Ce fac ceilalti? intreba deodata Liza, aprinsa. Ai zarit pe cineva? ― Doar pe duduia Riri, vorbi Stamate, apropiindu-se si mai mult de Liza. Era singura

― Daca ai lasat-o d-ta singura spuse Liza insinuanta.

― N-o cautam pe ea, indrazni Stamate, apucandu-i bratul.

Liza nu si-l retrase. O amuza si o flata in acelasi timp pasiunea aceasta brusca, pe care izbutise s-o aprinda in inima taciturnului inginer, isi dadea seama ca se poate juca fara teama cu el. Era prea timid, prea cuviincios.

― Ce-o fi facand Andronic? intreba ea deodata, ca sa rupa tacerea. Mi se pare un tip foarte suspect, adauga repede. D-ta intelegi ceva din jocul asta?

― Nimic, se grabi sa raspunda, galant, Stamate. Dar imi place cu atat mai mult Altminteri n-as fi fost niciodata singur cu d-ta Simtea cum ii zvacneste inima, ii tinea bratul foarte aproape de pieptul lui. Liza incepu sa rada.

― Dar acum, cel putin esti sigur ca suntem cu adevarat singuri?! spuse ea, privindu-l in ochi.

Stamate tresari. Ma incurajeaza. O prinse in brate si incerca s-o sarute. Liza se smuci fara greutate, razand.

― A! Asa nu! spuse ea fugind.

― Dar d-ta ai fost singura care a pierdut. E joc de gajuri Liza o lua la goana prin padure. Nu-i mai era teama, acum, stiindu-se urmarita de Stamate.

Dar se simtea intinerita, libera si asta ii marea bucuria fugii. ― Sa stii ca am sa ma impiedec si am sa cad din vina d-tale, tipa ea auzind rasuflarea barbatului din spate.

Stamate o prinse din nou in brate; de asta data n-o mai lasa sa scape. Nici Liza nu se mai zbatea.

― N-a fost vorba ca ne jucam gajuri? sopti Stamate..

Incerca s-o sarute. Liza se feri, razand. Nici nu voia, nici nu izbutea s-o supere indrazneala tanarului.

― Daca ne vede cineva? sopti ea tainic.

― Tocmai de aceea, fara zgomot! ii spuse, aproape de ureche, Stamate, atingandu-i parul cu buzele.

Femeia se infiora. El simti sanul zbatandu-se si o pastra mai stransa in brate.

― Cine e? se auzi deodata glasul lui Vladimir.

Perechea ramase neclintita. Liza voise sa rada, dar isi infunda fata la pieptul barbatului.

― Sst! spuse Stamate, tot atat de aproape de ureche. Sa-i facem o farsa

― Cine e? intreba a doua oara, nervos, Vladimir.

Auzise glasuri infundate, rasete, fosnete - si totul ajunsese pana la urechile lui vrajite, intr-un mister erotic, exasperant si senzual. Simtise strabatandu-l prin tot trupul o caldura ciudata, turbure, ca o betie brusca si istovitoare. Alaturi de el, poate la cativa pasi numai, inapoia unuia din arborii acestia inalti si ingandurati, se intampla ceva necunoscut si neingaduit. Dar cine ar putea fi oare? Vladimir facu cativa pasi. Zari, insa in cealalta directie, o umbra care-i facea semn cu amandoua bratele ridicate. Alerga spre ea, prudent, ferindu-se sa calce vreo ramura uscata.

― Tu ai vazut pe cineva pana acum? il intreba d-na Solomon, apucandu-i bratul.

Vladimir simti dupa caldura mainii femeii ca s-a intamplat ceva cu sotia varului Solomon. Era infrigurata, ochii ii sticleau, vocea ii era ingrosata.

― Stii ce frica mi-a fost pana te-am zarit! i se planse ea alintandu-se. Am stat singura aici de cand m-am ratacit Il cuprindea, cu incetul, acelasi tremur si pe Vladimir.

― Dar cum de te-ai putut rataci? o intreba el, mai mult ca sa spuna ceva decat ca sa primeasca un raspuns.

Caci tacerea il ingrozea, tacerea aceea in care nu auzea decat bataile inimii sale si rasuflarea infierbantata a verisoarei.

― Mi s-a parut ca ma urmareste cineva, vorbi d-na Solomon. Tie nu ti-e frica?

― Nu, spuse linistit Vladimir. Dar nu inteleg nimic din jocul acesta.

Nici nu stiu cate minute au trecut de cand am plecat

Intoarse capul spre d-na Solomon si-i intalni ochii aprinsi. Rosi brusc.

― Daca am merge sa vedem cat e ceasul? intreba el la intamplare, ca sa-si ascunda nelinistea.

― N-are nici un haz, sopti d-na Solomon. Haide mai bine sa prindem pe careva in flagrant delict de amor, sa le facem o farsa Pornira amandoi, stransi unul in altul, cautand cararea. Vladimir se temea sa treaca pe langa grupul acela de arbori de unde auzise, cu putine clipe in urma, soapte si rasete infundate. Se temea si totusi locul il atragea ca un colt vrajit.

Verisoara ii atarna tot mai greu de brat.

― Liza! se auzi, departe, glasul lui Stere.

D-na Solomon incepu sa rada.

― Fiecare isi cauta nevasta! vorbi ea tare. Poate asta e chiar jocul

Liza, auzind pasi, se zbatu in bratele lui Stamate.

― Da-mi drumul! sopti ea.

D-na Solomon se opri brusc, parca vrajita si ea de acelasi farmec care-l nelinistise pe Vladimir.

― Cineva e aici, spuse ea incet. Hai sa-i prindem

Amandoi se apropiara de copac. Liza le iesi deodata inainte. ― E un faun prin padurea asta! exclama ea, incercand sa-si ascunda emotia.

― Sa speram ca nu e numai unul, rase d-na Solomon.

Ar fi vrut sa apuce din nou bratul lui Vladimir, dar el ramasese cu ochii pironiti in coltul de unde izbucnise Liza. Cine o fi fost acolo? Si ce s-a intamplat in intunerecul acela des, la adapost? ii era rusine de gandurile lui, ii era in acelasi timp ciuda pe trupul lui, exasperat de timiditate. Ar fi vrut sa fuga. Parca intreaga padure respira acum omeneste, cald, carnal. Parca navaleau din toate partile aburi de trup dezvelit si in toate boschetele respirau perechi inlantuite. ― Dar tu ce faceai, Vladimir? il intreba deodata Liza. Tu strigai adineauri pe aici? il intreba ea din nou, zambind.

― Parca n-ai stiut raspunse umilit, posomorandu-se, Vladimir. Ca si cum astazi imi auzi pentru prima oara glasul

D-na Solomon incepu sa rada si il atrase mai aproape de ea.

― Lasa-mi baiatul in pace, nu mi-l necaji! spuse ea protectoare.

Lui Vladimir ii fu sila de el. Trebuia sa schimbe vorba, sa scape. ― Unde-or fi ceilalti? intreba el si apoi isi desprinse repede bratul inlantuit de d-na Solomon, duse amandoua palmele la gura si incepu sa hauie.

Parca il descatusa urletul acela prelung si Vladimir isi simti orgoliul restabilit; i se paru ca padurea intreaga a clocotit si a rasunat la strigatul lui.

― Vla-a-a-d! ii raspunse, chiuind, un glas de fata.. Unde v-ati ascuns?

― Haide s-o speriem! propuse Liza.

― E Riri, vorbi Vladimir. Dac-o speriem, tipa si ne facem de ras Intr-adevar, dinspre luminis se zarea apropiindu-se o umbra, calcand cu teama.

― Sa nu ma speriati! tipa Riri. Stiu unde sunteti!

Inainta totusi cu multa bagare de seama. Din dosul oricarui arbore, cineva ar putea sari pe neasteptate, apucand-o strans in brate, speriind-o

― Am sa va spun ceva amuzant, adauga ea apropiindu-se Dar sa nu ma speriati

Se opri, si astepta cateva clipe, tremurand.

Din intunerec ii iesi inainte Vladimir.

― Unde-ai fost? o intreba el ca s-o linisteasca..

― M-am dus sa vad cat e ceasul si m-am ratacit. Cine mai e acolo? intreba Riri repede, cercetand intunerecul.

― Liza si cu Aglo, spuse Vladimir plictisit. Ai mai vazut pe cineva?

Riri incepu sa rada.

― Am trecut pe la ceas, sopti ea. Sa vezi, Stere si cu Jorj sunt acolo, foarte linistiti, tolaniti pe iarba

Din dosul arborelui veni Liza, curioasa.

― Dar pe Andronic l-a zarit cineva? intreba ea.

― Pe el nu l-am vazut Sa stii ca ne pregateste ceva Dar mai am un secret, adauga Riri, coborand din nou glasul. Dorina si cu capitanul se plimba ca doi amorezati

D-na Solomon se apropie si ea.

― I-ai vazut tu? Era capitanul sau Andronic? intreba Liza. Riri protesta. Era chiar Manuila, pas in pas cu Dorina, vorbind amandoi incet; nu i-a putut auzi ce vorbesc, dar Dorina ridica mereu capul in sus, incercand parca sa strabata desisul, sa intalneasca bolta cerului.

„Erau numai ei singuri? isi repeta intrebarea Liza.. Nu cumva era si Andronic ascuns pe acolo?"

Riri dadu din nou lamuriri. Se surprinse vorbind aprinsa, parca ar fi incercat sa-l apere pe Andronic de o vina neintemeiata, si rosi. ― Ce-or fi vorbind indragostitii? se mira, zambind, Vladimir. Sa-i spunem lui Jorj, ca sa se bucure

Capitanul Manuila intalnise pe Dorina din intamplare, fara s-o caute. Plecase cel din urma si se indreptase, dupa o scurta sovaiala, spre luminis. Cum mergea, cu capul plecat, pe ganduri, il cuprinse deodata o mare sila de slabiciunea lui; sa asculte el, om in toata firea, de porunca unui copilandru. Si daca, cel putin, n-ar fi ceva necurat la mijloc.

I se pareau ciudate multe lucruri in acest Andronic. Dar ceea ce il plictisea indeosebi era ca aparitia lui zgomotoasa si febrila, imaginatia lui de tanar obisnuit sa-si piarda vremea cu sportul, visul si femeile, le stricase, lor, tuturora, placerea de-a amuti naivi in taina nocturna a padurii. Aceasta mare padure adormita nu-l mai emotiona acum pe Manuila. Parca ar fi fost o gradina publica, unde se joaca adolescentii si copiii Imaginatia lui Andronic neutralizase misterul si umbrele arborilor i se pareau acum, capitanului, doar bune de facut dragoste sau de dormit.

Se gandea sa se intoarca la locul de pornire, cand zari, foarte aproape de el, pe Dorina. O ghicise dupa bluza inflorita, dupa mainile ei lungi, nelinistite.

― D-ta esti, domnule capitan? il intreba fata.

― Din intamplare, eu, raspunse Manuila. Asteptati pe cineva? Dorina, intr-adevar, parca statea la panda, isi alesese un loc de unde se putea vedea in mai multe directii, printre trunchiurile arborilor, ea ramanand aproape nevazuta. Cand o intrebase capitanul, Dorina se apara cu prea multa insistenta. Manuila intelesese si sangele ii izbucni brusc in obraji. Ciuda lui impotriva lui Andronic incepu sa creasca. Si, in acelasi timp, orgoliul jignit il facu sa dispretuiasca putin pe aceasta fata proasta, care crede atat de usor ca-l poate pacali cu primul venit. ― Nu prea inteleg ce fel de joc e asta, spuse Manuila, observand ca Dorina tace incurcata. Am impresia ca Andronic are sa fure ceva si are s-o stearga Ce e mai frumos e ca atatia oameni in toata firea s-au lasat pacaliti de el, adauga el repede, vazand ca Dorina vrea sa protesteze.

― Nu cred ca domnul Andronic sa fie chiar un escroc de rand, spuse Dorina, stapanindu-se.

Capitanul incepu sa rada si se apropie mai mult de fata. I se parea acum ca nu are in fata lui pe o eventuala logodnica, o domnisoara binecrescuta, pe care trebuie s-o respecte, ci una din acele fete, nenumarate, intalnite in viata lui de holtei, ii apuca bratul si o trase usor spre el.

― Lasa-l , domnisoara, ca nu merita sa fie aparat de o fata atat de draguta ca d-ta

Dorina ramase surprinsa, impietrita de brusca schimbare a capitanului. „Ce fel de om e asta, care indrazneste asa de mult si cu atata vulgaritate?"

Ii era teama sa strige. Capitanul nu-i spusese inca nici o obraznicie si gestul lui nu ar fi fost prea grav daca n-ar fi fost atat de brusc ― Haide mai bine sa ne plimbam, vorbi din nou Manuila.

Dorina sovai, dar capitanul o trase incet dupa el.

― Procedati destul de ciudat, domnule capitan, indrazni sa spuna Dorina.

― Inchipuiti-va ca jucam gajuri, domnisoara, rase Manuila. Se supara cineva de gajuri?! Si se nemereste uneori sa-ti cada tocmai cavalerul care nu-ti place

Sublinie atat de evident cuvintele, incat Dorina se simti datoare sa se scuze.

― N-am vrut sa spun asta. Dar iti marturisesc ca m-a speriat putin glasul d-tale

― Poate din cauza ecoului Nu-i asa ca nici nu ti se pare ca ne aflam intr-o padure? intreba dupa o pauza capitanul, ocolind cu ochii cat putu cuprinde.

Dorina privi si ea, deasupra, spre cer. intr-adevar, era atata liniste, atata siguranta

― Parca am fi in Cismigiu, adauga Manuila.

― Nu, mai degraba la Sinaia, in parc, dincolo de manastire, preciza Dorina zambind.

― E trist, nu e asa? Cand te gandesti ca am fi putut intra in padure cu teama si am fi putut spune povesti cu draci si strigoi ― Nu, nu! zau ca mi-e frica! exclama Dorina alintandu-se. ― Tot oi fi eu bun la ceva, nu-ti fie teama Oricum, am fi petrecut mult mai bine daca nu intalneam pe tanarul acela.

Dorina se posomori iar. O enerva insistenta lui Manuila. „Cine stie ce poate crede de mine badaranul asta" De fapt, Dorina, zarindu-l, nadajduise o clipa ca e Andronic. Ar fi fost amuzant sa se intalneasca cu Andronic singura. Poate, cine stie intoarse si acum capul. Desi i se paruse ca o urmareste cineva, nu era nimeni. Se departara mult de restul grupului.

― D-ta ce crezi ca fac ceilalti? intreba Dorina ca sa schimbe vorba. ― Ce facem si noi; vorbesc despre dragoste spuse capitanul cu o vulgaritate voita.

Dorina tresari, nelinistita. Daca se apuca acum si-mi face o declaratie? Ar fi ridicol Si totusi, s-ar putea ca omul acesta, intr-o zi Si macar daca ar fi un prost, ca Stere, pe care sa-l poata dispretui

― Eu, cel putin, despre asta vreau sa vorbesc cu d-ta, relua capitanul. Dar serios Nu stiu ce-or face ceilalti; eu insa vreau sa te intreb serios, prieteneste, daca-mi dai voie, se-ntelege

― Vai de mine! se grabi sa-l incuviinteze Dorina, linistita. ― Vreau sa te intreb, d-ta ce crezi: lucrurile astea, dragostea asta este asa, o intamplare, o flacara care se aprinde brusc, cum se spune, sau este ceva care creste anevoie, dupa cativa ani de convietuire si de prietenie Parerea d-tale, fireste, ma intereseaza.

― Vezi, eu ma pricep mai putin in pareri personale, glumi Dorina. Dar poate ca ti-as putea spune despre lucrul asta din alt punct de vedere Poate ca la ceva necunoscut inca, la care m-am gandit, fireste, si eu, ca la un ideal.

Incepu sa vorbeasca mult, cu aprindere. Dar isi dete deodata seama ca nu se mai gandeste la ce spune, ca vorbeste aproape in nestire, cu alte amintiri in minte, aproape obsedata de o sclipire de ochi turburi Se opri si privi din nou cerul, ca sa se reculeaga.

„Se gandeste la celalalt, intelese mahnit Manuila."

Ii simtea cu atata precizie prezenta, incat o exasperata umbra de gelozie ii imbujora obrajii, ii inabusi rasuflarea.

― Da, inteleg, spuse el, controlandu-se.

― Nu e asa? sunt lucruri atat de greu de definit se scuza Dorina. Continuau sa mearga alaturi. Tot la el, mereu la el ii era gandul, intelegea capitanul.

― Dar cat o fi ceasul?! intreba deodata Dorina, ca si cum si-ar fi amintit ceva urgent de facut. Daca ne-am intoarce?

VII

Trecuse ceasul zece si familia Zamfirescu incepea sa-si piarda rabdarea. Ramasesera cu totii in curte, asezati pe banca, in fata arhondariei.

― Sa stiti ca e tot asa cum v-am spus eu, vorbi d-na Zamfirescu.

Vor sa scape de Dorina

Domnisoara Zamfirescu, umilita de intorsatura pe care o lua conversatia, se ridica de pe banca si se indrepta spre lac. ― Ma duc sa vad daca nu vin, spuse ea.

― Si eu banuiesc cine a aranjat lucrurile, continua d-na Zamfirescu. Astea s-au facut la Bucuresti, in taina, fara sa stim noi nimic Ca si cum le-ar fi fost frica sa nu le furam ginerele Incerca sa rada, dar nu-si putea stapani enervarea. Cel putin daca s-ar intoarce mai curand Liza, sa afle ceva de la ea

― Tie ti-e foame? intreba d-l Zamfirescu. Daca nu i-am mai astepta si ne-am aseza la masa?

D-na Zamfirescu prinse prilejul de a-si rabufni enervarea. ― Ce Dumnezeu, frate, ca doar am stat la masa pana la patru! Si ai mancat, slava Domnului

D-l Zamfirescu se intoarse brusc catre nevasta-sa, gata de cearta. Dar chiar in acea clipa d-ra Zamfirescu alerga spre ei, facandu-le semn cu mana.

― S-au intors, exclama ea vesela. Le-am auzit glasurile, langa lac..

Ce companie simpatica au!

Regreta acum ca nu s-a intors si ea cu ei in padure. Poate au jucat jocuri de societate sau au facut coruri. Daca au ramas atat ― Bine ca s-au intors, vorbi d-l Zamfirescu inviorat. Sper ca n-o sa v-apucati indata dupa masa la joc de carti

D-na Zamfirescu, imbufnata, se ridica de pe banca si se apropie de fiica-sa.

― Vezi, sa nu le spui ca i-am asteptat pe ei la masa, sopti. Sa nu creada ca murim de dorul lor Sa vedem mai intai daca ne invita Glasurile se auzeau acum destul de limpede. Dar grupul parea ca inainteaza incet, caci catava vreme nu se zari nimeni. Radeau mereu. D-na Zamfirescu isi pregatise si ea zambetul. Se intoarse din nou la banca si vorbea tare, silindu-se sa invioreze micul sau grup. „Sa nu creada ca ne-am plictisit, singuri aici, si ca-i asteptam pe ei ca sa ne amuzam"

― Si cand iese luna, Horica?! intreba ea dragastos pe d-l Zamfirescu.

― Pe la miezul noptii, raspunse barbatul, cu ochii pe cer. ― Pe mine nu m-ati pacalit, se auzi glasul lui Stere, caci eu am stat cu Jorj la adapost, n-am batut padurea ca voi

― Ei, dar spuneti daca n-a fost frumos?! intreba razand Andronic. Era un ras care nu te putea supara. Tineresc, sincer, clocotind parca de orgolioasa virilitate. D-ra Zamfirescu incepu sa zambeasca, desi ceilalti erau inca la cativa metri in fata sa.

― Mai pacalit am fost eu, adauga Andronic, caci nu mi-a izbutit planul

― Dar de ce nu vrei sa ne spui ce plan aveai? intreba Liza.

― Nu pot, se scuza Andronic, pentru ca n-am renuntat inca la el

M-am ratacit putin prin padure si n-am ajuns la timp; asta a fost tot

Altminteri, erati si acum in padure

― Mor de curiozitate! spuse Liza.

― Fiti fara grija, doamna, o asigura Andronic. Jocul continua, chiar fara stirea noastra

Grupurile se intalnira si d-na Solomon explica celorlalti alergarile prin padure.

― A fost sublim! exclama ea. Era atata liniste si un aer curat

― Nu v-am spus eu? interveni d-ra Zamfirescu.

Vorbeau toti deodata, insufletiti. Chiar Stamate era acum mai dezghetat, indraznind la rastimpuri cate o gluma. Sarutarile Lizei ii dadusera mult curaj.

― Sa stiti ca dupa ce-o iesi luna mai mergem o data in padure, spuse el.

― Eu nu, se apara Stere. Sa mearga tineretul.

D-na Zamfirescu incepu sa rada zgomotos. Pe Stere se poate conta, deci; si, probabil, pe Solomon. Un pocher, dupa masa, izolati intr-o odaie la arhondaric

― Cine pregateste masa? intreba d-l Solomon. S-au adus cosurile din masina?

Riri, Liza si d-na Solomon plecara sa aseze masa.

D-ra Zamfirescu ar fi vrut, in cea dintai clipa, sa le dea si ea ajutor, dar vazu ca Dorina ramane. E mai bine atunci sa stea si ea. Sunt atatia tineri - spun glume, rad -, e mai bine aici

― Cine vine cu mine in pivnita, sa cumparam vin? intreba din nou d-l Solomon.

Aproape toti barbatii doreau sa vada pivnitele manastirii, in special Andronic si Vladimir erau nerabdatori.

― Dar sa stiti ca aducem vinul in caldare, ii lamuri d-l Solomon, magulit de atentia pe care o destepta fiecare dintre invitatiile sale. ― In oale si in caldari, preciza d-l Zamfirescu. Si sa cereti sa va dea din cel rubiniu, ca e teribil Are si un tamaios, dar ti se suie prea repede la cap

― E prea tare, interveni d-na Zamfirescu. Sterica, noi de care avem in masina?

― Tot din ala.

― Pai nici nu trebuie sa le amestecam, vorbi Stere.. Sa nu uiti insa sa ceri si branza. Fac astia o branza de te minunezi, nu altceva! Grupul porni sa caute pe calugarul pivnicer. Mai zarisera, cand incepusera cu totii sa vorbeasca, umbre de calugari prin fata chiliilor, iesiti sa vada de unde vin atatea glasuri, dar nu era pivnicerul; pe asta il stia d-l Solomon. E un calugar uscativ si inalt, cu o barba rara;

„roasa de molii, adauga d-l Solomon, si vorbeste pe nas", incepu sa vorbeasca pe nas ca pivnicerul.

Stamate si capitanul Manuila rasera.

― Dar unde e Andronic? intreba deodata d-l Solomon, observand ca tanarul disparuse.

― S-o fi dus sa-si caute prietenii, spuse Vladimir.

― As! crezi d-ta ca e adevarata povestea aia cu prietenii?! vorbi in soapta, ironic, capitanul.

― Sst! nu vorbi, ar putea sa ne auda, interveni Stamate.. Nu e frumos sa-l barfim cand nu e de fata

― Asta spuneam si eu, vorbi d-l Solomon. Mie mi se pare baiat de familie buna, dar pacat ca e un zurbagiu, un exaltat, adauga el incercand sa-i impace pe toti.

Gasira pe pivnicer si cerura douazeci de kilograme de vin rubiniu.

Calugarul lua doua oale mari si o caldare si le arata drumul. ― Numai de l-oti putea bea pe tot, sopti el fara sa-si intoarca privirile.

Ajuns in fata usii de lemn batut cu fiare, pivnicerul se opri, cauta cheia si deschise incet, cu grija. Aprinse apoi o lumanare de ceara si lua caldarea in mana stanga. Oalele le lasa in seama lui Vladimir. ― Sa nu calcati gresit, ca treptele sunt cam tocite, ii povatui el. Inaintau cu atentie si cu oarecare emotie. Bolta pivnitei era adanca si se largea cu cat patrundeau in ea. Vladimir era inviorat; de frigul si de umezeala de aici, de misterul acestor ziduri invechite, de jocul umbrelor la flacara lumanarilor.

― Cine stie cate s-or fi intamplat pe aici, spuse el, ametit. ― La asta ma gandeam si eu, adauga capitanul. Parca te apasa ceva Si acuma se adapostesc aici doar butoaiele cu vin ale manastirii

Stamate privea peretii manastirii, minunandu-se.

― Sa ne dai, te rog, si niste branza buna, vorbi d-l Solomon. Calugarul dadu drumul vinului in oala. Clocotea raspandind un miros imbalsamat si tare. Lui Vladimir ii ramasesera ochii pironiti asupra involburarii rubinii de la gura oalei. Vinul se revarsa putin pe dinafara, risipindu-se in caldare.

― Asta e cel mai bun vin din partea locului, vorbi Andronic.

Toti tresarira si se intoarsera speriati.

― Dar cum venisi, nenisorule, de nu te-am simtit nici unul? intreba vesel d-l Solomon.

Andronic arata drumul pivnitei.

― Pe acolo, spuse el linistit. V-am pierdut in curte si am venit atunci direct la pivnita. Nu e intaia data cand cobor aici, adauga el zambind. Cate caldari din vinul asta n-am baut eu pana acum

Calugarul ridica ochii sa-i vada mai bine chipul.. La umbra lumanarii toti aveau fetele palide, cojite, cu umbre adanci. ― Asa-i ca ma recunosti, parinte? il intreba Andronic trecandu-si mana prin par.

― Vin multi domni pe la manastire, vorbi calugarul coborand privirile. Nu-i prea tin minte.

― Dar pe mine ma stii, adauga Andronic mai incet, ca si cum nu ar fi vrut sa-l auda decat calugarul.

Se intoarse brusc spre ceilalti si le arata cu mana bolta.

― Eu cunosc toate zidurile astea, ca si cum as fi stat aici de la inceputul inceputurilor Cateodata mi se pare ca visez, atat de multe lucruri imi aduc aminte. Cine mi le-o fi spus, cine mi le-o fi aratat? Parca m-as fi nascut o data cu inaltarea manastirii

D-l Solomon incepu sa rada. Ridica una din oalele pline si o cantari in maini, multumit.

― Vorbesti ca din carti d-ta, spuse el lui Andronic. Ca in povestirile acelea cu oameni care se inchipuiesc ca au mai trait o data, o alta viata

― Nu, il intrerupse simplu Andronic. Mie nu mi se pare ca am mai trait o data, demult, o alta viata. Eu simt ca am trait aici incontinuu, de la inceputul manastirii

― Pai e mai mult de o suta de ani, vorbi calugarul fara o prea vie mirare.

― E chiar mai mult decat socoteste cuviosia ta, il corecta zambind Andronic.

Vladimir privea cu oarecare sfiala chipul intunecat al lui Andronic. Poate raceala pivnitei sau aburul vinului varsat sau poate umbrele ametitoare pe care le risipea falfaiala lumanarii pe pereti schimbasera in ultimele clipe purtarea lui launtrica. I se parea ca Andronic ranjeste batandu-si joc de toti cu povestea lui. Parca ii vedea ochii scaparandu-i de la unul la altul, cu fata posomorata, dar gata in orice clipa sa izbucneasca in ras. Cum de nu observa ceilalti ca Andronic glumeste sau viseaza de-a binelea, ca un om imbatat cu altfel de vin? ― Platim cinstit, boiereste si mergem, spuse d-l Solomon asezand banii.

Capitanul Manuila amutise si el, aproape pierdut in intunerec. Il inviora Andronic, aratandu-i din nou zidurile.

― Cred ca nimeni nu mai stie astazi, spuse el, ca pe locul acesta a pierit adevarata fata a Moruzestilor, fata lui de sange, iar nu cealalta, adoptata dupa a doua casatorie

Calugarul ridicase ochii speriat si-si facu repede o cruce pitita. Andronic se prefacu ca nu-l vede si continua, cu privirile atintite asupra lui Manuila.

― Nici eu nu ti-as putea spune de unde stiu, dar asa s-a intamplat. Aici a murit ea, Arghira, „frumoasa din lapte", cum i se spunea pe atunci, in batjocura

― De ce a murit? intreba Vladimir cu jumatate de glas.

― Fusese adusa aici cu sila si fara sa stie batranul Unii au spus chiar ca fara stirea staretului. Pe atunci nu prea intrau femeile in manastirile de calugari. Au adus-o noaptea si, dupa cum nu prea se stie de ce a murit pe neasteptate, tot asa nu prea se stie cum a murit. Voiau sa scape de ea, caci se planuia din acel an a doua casatorie a batranului si cealalta fata astepta Si a murit Arghira, a treia noapte. Aici, pe locul asta

Andronic intoarse capul si arata cu mana de jur imprejur. ― O pomeniti cateodata la slujba, parinte? intreba el brusc pe calugar.

Pivnicerul scutura din cap. Auzea acum pentru intaia oara o asemenea poveste si i se parea mincinoasa si paganeasca. O fata de boier moarta chiar in pivnita manastirii - i se parea de necrezut. ― Haide sa mergem, ca parca se face frig, spuse d-l Solomon. Pornira. Toti infrigurati si de raceala boltii si de amintirea aceea lugubra pe care o evocase, pe neasteptate, Andronic.

― Ce ti-a venit sa ne sperii cu fata aceea? il intreba d-l Solomon o data ajuns afara.

Andronic incepu sa rada.

― Asa glumesc eu cateodata, ca sa-mi necajesc oamenii care-mi sunt simpatici, spuse el cu alt glas. Dar nu e asa ca e o poveste trista? Noaptea parea calda acum, dupa racoarea din pivnita. Se vedea o bucata buna de cer, cuprinsa intre arbori si chilii. Curtea parea luminata usor de o lumina ascunsa undeva pe aproape.

― Ce splendoare! exclama d-l Solomon, privind in sus si minunandu-se de atatea stele. Se oprise in mijlocul curtii, cu oala de vin in mana. Andronic profita de prilej, se apropie de el si-i sopti, sa nu-l auza ceilalti:

― Te rog, nu spune cucoanelor de povestea aia cu fata. Le strici cheful

D-l Solomon clipi siret din ochi. Dar, parca dupa o clipa, privindu-l adanc pe Andronic, nu mai era atat de pus pe gluma. Aveau ochii lui o stralucire metalica, posomorata, ametitoare.

― Dracos mai esti! exclama el cu mare efort.

Intr-adevar, se simtise vlaguit deodata in apropierea tanarului, ii trecu atunci prin minte o suma de prostii. Daca Andronic asta nu e cumva vreun fermecator oarecare, unul din aceia care pun buruieni somnoroase in vin si apoi jefuiesc oamenii

Porni dupa ceilalti, dar cu o indoiala in suflet..

― Ti-e sete? intreba el dupa un rastimp oprindu-se din drum. Hai sa bem din oala

Andronic clipi, la randul lui, siret, si apucand oala din mainile lui Solomon, o apropie atent de gura. incepu sa bea cu sete, lacom, inghitind parca in somn. D-lui Solomon nu-i venea a crede. Dar gestul acesta de viteaz il linisti. Atinse incet umarul lui Andronic. ― Stai, bre, omule, mai lasa si celorlalti cate o inghititura ― Mai ales! spuse Andronic in gluma, tainic, dupa ce departa oala de buze.

Pornira cu pas repede, sa-si ajunga tovarasii.



VIII

Masa era pe sfarsite. Se apropia miezul noptii si tineretul era nerabdator sa se ridice si sa treaca in alta odaie. Acolo s-ar fi putut vorbi mai in voie, s-ar fi putut aranja alte jocuri sau chiar s-ar fi putut dansa. D-na Solomon amintise in treacat ca a avut grija sa aduca patefonul lui Vladimir. Poate ca infundand cu o batista cutia de rezonanta, nu s-ar auzi de afara. De altfel, adaugase ea, toti calugarii dorm la ora asta.

Masa fusese frugala numai in aparenta; farfurii putine, servetele de hartie, pahare desperecheate, incolo, atat d-na Solomon, cat si d-na Zamfirescu acoperisera masa cu fripturi reci, mezeluri, sardele, branzeturi, fructe. Alesesera aceasta odaie anume pentru sufragerie, ca sa lase libere pentru jocuri si dans celelalte incaperi - mai mari si mai curate. Stiau cu totii ca acest „bufet rece" - cum spunea d-na Zamfirescu - nu va dura prea mult si nu voiau sa risipeasca farfuriile si paharele prin celelalte odai. In doua din ele aveau sa doarma, tarziu, cucoanele, isi adusesera acolo trusele de calatorie, hainele, pachetele. Paturile vor fi alaturate, ca sa poata incapea mai comod. Anuntase si d-na Solomon ca ramane, desi simtise tantarii de la inceput. Vladimir daduse cel dintai semnalul ridicarii. Bause destul de mult si avea acum curaj si neistovita verva. La masa statuse intre d-na Solomon si d-ra Zamfirescu si se simtise solicitat de amandoua; fiecare din ele dorea sa-i spuna o taina la ureche, apropiindu-si mult pieptul de umarul lui. De altfel, masa fusese cat se poate de dezlantuita. Vinul manastiresc ii incalzise pe toti, chiar pe cei din grupul Zamfirescu, mai putin intimi.

― Sa vedem daca n-a iesit luna, spuse Vladimir ridicandu-se de pe scaun si apucand bratul d-rei Zamfirescu.

― Daca am face acum o plimbare spre lac? intreba cineva. Zgomotele scaunelor departate de masa, cuvintele de multumire adresate gazdei, rasetele si vorbele tuturora inecara raspunsul. Se indreptau cu totii spre odaia cea mare de la mijloc. D-nul Solomon incerca sa numere amatorii unui alt rand de cafele, cand observa pe Andronic palid, cu ochii atintiti spre usa. De cand se ridicase de la masa, Andronic nu mai scosese un cuvant. Parea preocupat, nervos, cautand cu ochii in toate partile.

― Nu te simti bine? il intreba d-l Solomon.

Liza si Riri se apropiara in acea clipa de Andronic, ingrijate. Auzisera intrebarea d-lui Solomon; era un bun prilej sa-si arate grija fata de acest tanar fermecator, care stralucise cu atata spontaneitate in timpul mesei.

― Daca ai mai bea o cafea, ii spuse Liza, fericita ca il poate avea din nou sub paza.

La masa sezuse langa el. Incepea iar sa nadajduiasca, desi Andronic nu incercase nici un gest de nepermisa familiaritate.

― Nu am nimic, zambi rece Andronic. Sunt turburat din alt motiv.

Daca am sa vi-l spun, veti rade de mine

― Iti jur! incepu patimas Liza.

Andronic o intrerupse corect, ridicand mana.

― Sa nu exageram, spuse el. E aproape un fleac Dar un fleac care ar putea sa plictiseasca pe careva dintre d-voastra.

― Ce s-a intamplat? intreba si d-na Zamfirescu, apropiindu-se odata cu d-na Solomon si Vladimir.

― Deocamdata nimic, explica Andronic. Dar se va intampla curand

S-ar putea face pentru cateva clipe liniste? intreba el.

In sufragerie, Stere vorbea tare cu d-l Zamfirescu si cu capitanul Manuila. Langa usa, alt grup zgomotos: Stamate si ceilalti. ― Ce e? ce e? intreba cineva.

Se adunau cu totii in jurul lui Andronic. Incepuse sa se faca tacere. ― E mai bine sa va spun cinstit, murmura Andronic. E un sarpe prin apropiere

Cucoanele tipara toate deodata.

― De ce le sperii cu glume din astea? intreba putin iritat capitanul Manuila.

― Nu le sperii deloc, vorbi, din nou, calm, Andronic. Este un sarpe, foarte aproape de noi

Se auzira iarasi tipete, rasete speriate. Dar Andronic continua, fara sa tina seama de ele:

― Va veni aici, dupa plecarea noastra in gradina sau poate mai tarziu, dupa ce ne vom culca

― Doamne fereste! exclama d-na Zamfirescu, inchinandu-se.

Andronic incrunta din sprancene si pleca fruntea..

― Va intreb, adauga el dupa o clipa, nu e mai bine sa-l prindem de-acum?

Taceau toti, parca amutiti deodata de cuvintele neasteptate ale lui Andronic. Era o gluma? Tanarul acesta nazdravan le va face din nou o farsa?

― Dar cum sa-l prinzi? intreba capitanul dupa o lunga asteptare, silindu-se sa zambeasca.

― Ma insarcinez eu cu asta, vorbi Andronic. Dar trebuie sa procedam repede

Un fior de panica si curiozitate ii strabatu pe toti.

― Mai intai, va rog sa faceti liniste, porunci Andronic. Si sa va lipiti cu totii de perete Asa

Se apropie de d-l Solomon si-l impinse usor spre usa, cautandu-i parca un loc nimerit, cat mai lipit de perete. D-l Solomon se lasa dus, fara nici o impotrivire. Simtise un val fierbinte de sange navalindu-i spre inima indata ce Andronic isi puse mainile pe umerii lui. Ramase pe locul fixat, fara putere, fara macar sa poata zambi, asteptand. ― Va rog, lipiti-va cu totii, porunci din nou Andronic cu un glas ferm, puternic. Cat mai aproape de perete Si nu va miscati deloc, orice s-ar intampla, accentua el mutandu-si privirile de la unul la altul. Nu se va intampla nimic grav pentru nici unul dintre d-stra. Dar daca va miscati si tipati, ma incurcati pe mine si-mi dati prea mult de lucru




Unul cate unul, privindu-se turburati si nauci, musafirii se asezara lipiti de perete. Numai capitanul Manuila continua sa zambeasca, sceptic.

― Parca ne-am pregati pentru o scamatorie, spuse el destul de tare. ― Scamatorie, intr-un fel, tot este, ii raspunse Andronic fara sa se supere. Dar e mai bine s-o facem cat mai e timp

― Dar unde e, domnule, sarpele? izbucni capitanul. Daca stii unde e, haide mai bine sa-l ucidem acum si sa scapam.

― E aici? intreba infiorata Liza.

― Nu stiu unde e acum, spuse incruntat Andronic. Dar daca nu vreti

Isi puse mainile in buzunarele hainei si ii privi pe toti pe rand.

― Eu nu va pot face binele cu sila, adauga el zambind. ― Dar de ce trebuie sa stam nemiscati langa zid? intreba Stamate, ca sa arate celorlalti ca lui nu ii e frica.

― Pentru ca sa nu-l speriem, explica Andronic. Eu am sa-l chem si el are sa vina, linistit

― Sa-l chemi aici, in casa? exclama d-na Solomon.

― Stii d-ta vreun farmec? intreba, in gluma, capitanul. Sau poate ne faci iar festa, ca in padure

Femeile celelalte erau totusi dornice sa-l vada pe Andronic la lucru. Orice ar fi fost, chiar o gluma, daca e un prilej pentru Andronic sa faca ceva interesant, sa inceapa acum

― Si-o sa stam mult, domnule, asa, nemiscati? intreba Stere. Parca incepuse sa se rupa farmecul celor dintai porunci ale lui Andronic. Toti se miscau, isi vorbeau, desi nu indrazneau sa se departeze de perete, isi priveau deseori picioarele, ca si cum s-ar fi temut sa nu vada rasarind sarpele pe neasteptate chiar sub ochii lor. Andronic isi puse iarasi mainile in buzunar, enervat, incerca pentru ultima data sa obtina deplina ascultare..

― Nu e timp acum sa va povestesc cum am aflat de sarpe si cum am invatat sa-l chem Am sa va spun pe urma. V-am anuntat de la inceput c-o sa radeti de mine, adauga el plictisit.

― N-o sa radem! fagadui Liza aproape vesela.

Privi spre coltul unde statea d-l Solomon si o cuprinse deodata o subita neliniste. I se parea ca d-l Solomon nu mai aude nimic din tot ce se spune acum in camera. Parca ramasese neclintit, asa cum il asezase Andronic, asteptand. Liza cauta repede privirile d-nei Solomon. Ea nu observase nimic. „Poate mi se pare mie", incerca sa se linisteasca Liza.

Andronic se uita, calm, la ceas.

― Daca nu va linistiti intr-un minut, vorbi el, imi voi cere iertare ca v-am deranjat si voi pleca Asta e tot ce vream sa va spun Cuvintele acestea ale lui Andronic ii buimacira pe toti. Atunci vorbeste serios Cateva clipe, nu stiu nimeni ce trebuie sa faca; daca se cuvine sa-l linisteasca, asigurandu-l ca vor fi linistiti sau daca trebuie sa-si faca semn unul altuia sa nu spuna nimic.

― Bine, murmura Andronic. Va rog sa ramaneti asa

Se incrunta din nou si parca deveni mai palid. Facu un pas in odaie, sovaind, apoi se indrepta repede spre fund si stinse o lampa, coborand fitilul celeilalte.

― Era prea multa lumina, sopti el. Sa nu se sperie

Se intoarse apoi spre usa si o deschise larg. Facea toate acestea fara sa mai priveasca pe ceilalti; parca ar fi fost singur si s-ar fi pregatit sa primeasca pe cineva. Se auzea rasuflarea celorlalti, grea, anevoie stapanita.

― Inca o data va rog, nu va miscati, orice s-ar intampla Spre binele d-voastra

Le vorbise ca unor oameni din alta odaie, caci nici nu ridicase ochii spre cineva. Continua sa se plimbe, cu pasi mari, parca nemultumit de cum stau lucrurile in camera. Un scaun, prea in drum, il duse in sufragerie. Apoi se opri brusc chiar in mijlocul odaii; isi freca fruntea, privind in jos, si se hotari; lipi un genunchi de podea, asezandu-si amandoua mainile pe genunchiul celalalt.

„Acum incepe farsa!" isi spuse in gand capitanul, iritat de toate aceste pregatiri cabotine.

Nu indrazni, totusi, sa spuna vreun cuvant tare. Privi spre tovarasii lui. Stamate astepta mirat, ca un om dispus sa creada orice s-ar intampla atunci in fata lui. Fetele pareau mai mult speriate si curioase in acelasi timp. Numai d-na Zamfirescu era ingrozita si d-l Solomon nemiscat. „Cat are sa dureze comedia aceasta? se intreba iarasi capitanul. Numai dac-ar fi vreo farsa buna, sa rada lumea din inima" Isi dadu in acea clipa seama ca Andronic murmura ceva, in pozitia aceea caraghioasa pe care si-o alesese. Capitanul se stradui sa prinda intelesul vreunui cuvant. Se auzeau silabe stranii. Parca nu vorbea romaneste. Cuvinte cu vocale multe, lungi, taraganate, Si totusi, spunea ceva Andronic; caci de mai multe ori auzi cuvantul sarpa. Vreo vraja Sau, mai degraba, vreo gluma O usoara ameteala il cuprinse si pe capitanul Manuila, cand, rotindu-si ochii, vazu pe toti ceilalti amutiti, somnorosi, ca niste capete de ceara.



IX

Trecusera numai cateva minute, dar lui Manuila i se paru ca a trecut infinit mai mult. incerca sa-si pastreze starea de veghe, caci parca si pe el il strabatea la rastimpuri o necunoscuta oboseala si pleoapele ii atarnau si lui grele. Brusc, i se paru ca se schimba ceva in odaie, isi stranse pumnii. Semiintunerecul parea ca se desparte in doua mari fasii, lasand la mijloc un covor argintiu. Ascunsa poate sub un nour, multa vreme, luna cobora atunci in odaie, fara nici o mirare. .„Ca o suvita argintie!" isi aminti, somnoroasa, Liza. Cuvintele acelea ii venira deodata in minte privind si ea fasiile de lumina care se innadeau alene pe jos. I se pareau atat de apropiate gandurile si melancoliile ei de atunci, din copilaria de pe Bulevardul Pache, incat parca in acea clipa se despartise de ele. „Ce-am facut oare tot timpul asta? Cand am crescut atat de mare, fara sa stiu, fara sa-mi spuna nimeni?"

Andronic nu mai murmura nici un cuvant. Astepta si el. Lumina lunii se apropia de talpi. Daca incepe vreo vraja? Dorina ramasese cu ochii la el, ca si cum nu si-ar fi dat seama ca e treaza. Orice s-ar fi intamplat acum n-ar mai fi mirat-o. Ca in vis, orice intalnire, orice absurditate, toate i se pareau firesti. Pe ea nu o va atinge nimeni, nu-i va putea face nimeni nici un rau - ca in vis

Si atat de firesc intrase sarpele in odaie, strecurandu-se printre picioarele lor, incat nimeni nu se sperie. Un gol adanc, in cosul pieptului, atat.

Era un sarpe mare si sur, care inainta cu grija, parca dezmortindu-si inelele. Se tara greoi, ridicand foarte usor capul si plecandu-si-l repede pe podea, ca si cum ar fi cautat o urma.

Cand se apropie de lacul de lumina, se opri o clipa ametit. Apoi se indrepta leganat spre Andronic. Parca lumina lunii il vrajise si pe el, caci se tara acum cu o gratie somnoroasa si fiecare noua impletitura ii infiora solzii intunecati. Dorinei i se paru ca sarpele vine de-a dreptul spre ea si o subita teroare lua locul vrajei dinainte. Ca si cum s-ar fi trezit deodata in fata unui lucru peste putinta de privit cu ochii, a unui lucru groaznic si primejdios, neingaduit vreunei fete sa-l vada. Apropierea sarpelui ii sugea parca rasuflarea, risipindu-i sangele din vine, topindu-i carnea intreaga intr-o groaza impletita cu fiori necunoscuti, de dragoste bolnava. Era un amestec straniu de moarte si respiratie erotica in leganarea aceea hidoasa, in lumina rece, a reptilei. ― Haide, mai repede! auzi Dorina, ca venind de foarte departe, cuvintele lui Andronic.

„Pe cine cheama atat de poruncitor?" Sangele navali din nou in obrajii fetei, ca si cum ar fi ascultat un cuvant prea tainic, interzis. Groaza si dezgustul o ameteau cu aceeasi tarie cu care se lupta in sangele ei pudoarea si dorul neingaduit.

― Unde ai intarziat atata? se auzira din nou, sugrumate, cuvintele lui Andronic.

Sarpele se apropiase mult de Andronic si parca se lupta acum cu propria lui sfiala, neindraznind sa-si puna capul in palma deschisa pe care i-o intindea tanarul. Ramasese infiorat, asteptand; doar capul si-l misca necontenit, ca si cum ar fi incercat sa se rupa dintr-o vraja. ― Haide, vino aici! ii porunci Andronic.

Liza inchise ochii si-si lipi coatele de perete; in orice clipa ar fi putut aluneca, lesinata. Vazuse cum sarpele se suie in palma lui Andronic si parca simtise ea insasi raceala si groaza atingerii, parca ar fi patruns-o pe ea prea adanc sageata aceea de carne nefireasca. ― Asa, mai aproape! exclama Andronic.

Dorina privea din nou ametita, si palida; nici o putere omeneasca n-o mai putea smulge din acel cerc nevazut care o lega, acum, de Andronic. Sarpele se suise moale pe mana, pe brat, pana ce atinse cu capul lui infiorat gatul lui Andronic. Tanarul il cuprinse atunci cu mana dreapta si-l tinu strans in pumn, privindu-l in ochi. ― De ce esti asa de abatut? il intreba, el, zambind.

Manuila incepu sa se trezeasca; vazu sarpele in mana lui Andronic, dar intamplarea semana atat de mult cu visul din care se desteptase chiar atunci, incat aproape nu-l mira. Privea cu ochii deschisi in camera. Nu-l nelinisti nici una din fetele palide pe care le zari alaturi; si in fata lui, intocmai ca pana acum, intocmai ca in visul acela ametit, bolnav, cu plimbarea pe lac, cu Le Mysetre de Jesus, pe care-l citea tare, ridicand mana dreapta in sus, Vladimir. Si deodata barca se cufundase, intocmai asa cum povestise Andronic pe marginea lacului, se cufundase in mijlocul apei, fara nici o zvacnitura, alunecand la fund, ca si cum ar fi fost smolita cu plumb

― Ti-a omorat cineva soata si ai ramas singur-singurel! vorbi Andronic, parca ar fi ascultat soaptele sarpelui.

Liza deschise ochii si avu din nou tresarirea adanca de la inceput. Sarpele se misca aproape de obrazul lui Andronic si toate zvacniturile lui tremurate aveau in simtirea Lizei un alt inteles, naprasnic. O vraja innebunitoare pornea din cuvintele lui Andronic, din jocul sarpelui. ― Voiai sa musti pe cineva de aici? isi intreba Andronic tovarasul. Voiai sa te razbuni? Dar nu vezi ca sunt toti oameni de treaba si sunt atatea dudui frumoase, adauga el zambind, fara sa-si ridice privirile din ochii sarpelui.

Dorina rosi din nou si inima incepu sa-i bata puternic. Gandurile ii navaleau acum fara sfiala, gandurile si dorintele ei. Despre ea vorbise Andronic, desigur: „dudui frumoase". Pe ea o alesese Andronic ― Ai venit la nunta? intreba cu mirare Andronic. Simteai ca aici e o nunta?!

Capitanul Manuila rosi brusc; desi era intocmai ca in vis, lucrurile acestea nu se pot spune de fata cu toata lumea, intoarse ochii spre Dorina, privind-o pe furis. Fata ramasese pironita, palida, cu buzele tremurand, in acea clipa incepuse pentru ea calatoria. Barca ii astepta in acelasi loc, pe ei amandoi, sa porneasca in largul apei. Cu Andronic langa ea, agatata aproape de bratul lui, nu mai simtea nimic, nici macar bucurie. Acum se vor desprinde de tarm si vor ramane inlantuiti in barca, poate stransi unul langa altul, in fundul barcii, ca intr-un cuib. „Al doilea!" auzi ea atunci glasul lui Stere si voi sa porneasca. Dar o greutate nevazuta o tintuia pe loc, atarnata de bratul lui Andronic. „Haide! Alearga!" auzi din nou glasul lui Stere, parca mai poruncitor. „Pierzi gajul!" ii spuse cineva de alaturi, glumind. Dar Dorina stia acum ce inseamna lucrul acesta si pleca ochii in jos. E nunta doar, stie la ce se asteapta De ce totusi nu se putea desprinde de pe marginea lacului si nu se putea misca, nu putea alerga? „Alearga! Alearga!" auzi ea inca o data mai multe glasuri strigandu-i din spate. Nu voia Andronic sa se hotarasca, nu-i placea gajul ei?

― Si cine, ma rog, au sa fie mireasa si mirele? intreba din nou Andronic in gluma. Ce duduie ai alege tu, dobitoc blestemat, ramas fara soata?!

„Desigur, intelese Liza, Andronic intreaba doar in gluma pe sarpe. La ea se gandeste, cand spune ca atatea dudui frumoase sunt aici, si din toate trebuie sa aleaga una. Sa aleaga numai una, asta are sa faca Andronic acum. De aceea a asezat toate femeile in cerc, lipite de pereti. Ca sa le vada mai bine, sa le cantareasca pe toate si sa-si aleaga numai una. El singur e doar mirele. Si m-a ales pe mine, numai pe mine", intelegea Liza, fascinata de jocul obraznic, barbatesc al sarpelui. ― Haide, spune, cine iti place tie mai mult de aici? sopti Andronic in urma.

D-ra Zamfirescu incepu sa tremure. Daca o alege pe ea? Sa se apropie sarpele, sa-l simta urcandu-i-se pe sani, coborand indraznet, cu lunecarea lui noua si ingrozitoare?! Nu, nu, asta nu se poate; de ce tocmai pe ea, de ce asa?!

― Bine! exclama incepand sa rada Andronic. Esti un mare blestemat! Dar acum du-te de aici, te-asteapta moarta Intocmai asa cum gandise d-na Zamfirescu, ingrozita; sarpele asta necurat e doara un suflet si el, venind din cine stie ce mormant. Si are o soata moarta, intocmai ca toti ceilalti; intocmai ca toti oamenii care au morti, pusi in pamant, de demult. De acolo vin ei, cateodata, ascunsi sub chipul unui sarpe - vin in casele viilor si beau lapte lasat pentru ei, vin amestecat cu miere Groaza d-nei Zamfirescu era foarte aproape de veneratie. Numai daca ar mai avea putere sa faca o cruce, sa se roage pentru sufletele mortilor. Cine stie cine n-are odihna pe lumea cealalta, si a trimis sarpele asta necurat, atat de departe, tocmai in casa Numai sa nu mai ceara si pe altcineva.. Sa nu mai ceara vreun mormant, ca sunt si semne din astea

― Ai sa te duci departe, sopti Andronic, ai sa inoti pana in insula din mijlocul lacului si ai sa ramai acolo, ascuns. Nu care cumva sa aud ca mi-ai iesit din cuvant. Si sa nu musti vreun om. N-are sa ti se intample nimic, fii fara grija Haide, acuma du-te!

Sarpele ramase cateva clipe in bataia lunii, alintandu-se parca fata de ochi nevazuti. Andronic inalta incet bratul si-l intinse catre usa. Ca si cum s-ar fi temut de amenintarea lui, sarpele se-ntoarse, sovai cautandu-si drumul, ridicand si aplecand necontenit capul. Vladimir il vedea foarte bine acum, de-abia acum - caci alergarea lui prin padure, singur, gonit din urma de un duh nevazut, de-abia acum lua sfarsit. Nici nu si-a dat bine seama cum a inceput goana. Un cadran de ceas fosforescent, care se facea tot mai mare si tot mai mare, pana ce-l orbi cu luminile lui, verzi, lunare; si, in mijloc, sarpele. Cum de nu a prins de veste ca ceasul lui Stamate, pe care el l-a purtat in mana, alergand prin padure, ascunde intr-insul un sarpe? Pe nesimtite, limba ceasului incepuse sa creasca, inviorata, pana ce Vladimir zari inspaimantat cum mijesc inelele sarpelui, cum sclipesc si se infioara ele sub lumina aceea fosforescenta. Sa-i dea drumul numaidecat din mana, sa zvarle ceasul! Dar oare mai avea acum ceasul in maini? Era in urma lui. „Al doilea!" auzise Vladimir strigatul lui Stere. Ce bucurie ca poti fugi, sa alergi in padure, in noapte, unde sunt atatia arbori mari si buni, care te pot ascunde! Ce bun a fost Stere sa-i dea lui plecarea tocmai acum, ca sa poata scapa de rasuflarea necurata dinapoia lui, sa iasa din lumina aceea fermecata a cadranului fosforescent Si deodata, in fata lui, ridicandu-se din covorul de lumina, sarpele. Nu-l mai speria acum. Era la picioarele lui si nu venea din spate, inalt si nevazut. ― Mai repede, mai repede! ii porunci Andronic, facand si el un pas spre usa.

Asadar, Andronic fusese acela care le povestise basmul cu Arghira, „frumoasa din lapte", prefacuta in sarpe, intelese Stamate. Se mira acum ca se dumirise atat de greu. De-abia cand recunoscu glasul lui Andronic si-l vazu, atat de aproape de el, indreptandu-se spre usa, isi dete seama cine vorbeste. Stamate crezuse tot timpul ca povesteste calugarul. Dar i s-a parut, fireste; caci calugarul pivnicer nu se mai vedea nicaieri. Si nici macar nu se aflau in pivnita manastirii. Iata, sunt toti ceilalti de fata

.Andronic ramase cateva clipe cu privirile pierdute in noapte, afara. Apoi se intoarse iarasi la locul lui, in mijlocul camerei, isi duse mana la frunte si incepu sa murmure. Capitanul Manuila il auzea acum atat de clar, incat parca i-ar fi soptit chiar lui toate cuvintele, aproape de ureche. Aceleasi farmece, desigur; caci revenea mereu cuvantul sarpa, pe care Andronic il rostea in nenumarate feluri, suierandu-l sau taraganandu-l. Manuila incepu sa zambeasca; tot ce povestise pana acum, toata copilaria lui fantastica, petrecuta printre tigani, nu fusese oare o nascocire de-a lui Andronic, ca sa-i mai pacaleasca inca o data? Dar atunci cum de facuse puiul acesta de tigan de adusese intr-adevar un sarpe aici, in mijlocul odaii? Capitanul Manuila il vazuse; de asta era sigur. Un sarpe mare si sur, care aproape dansase in bataia lunii si se urcase pe mainile lui Andronic O fi invatat Andronic asta farmece de la tigani Si cine stie ce alte lucruri necurate; un asemenea vrajitor adoarme o casa intreaga, fura ce poate si apoi se face nevazut Mariuila privi spre ceilalti; cel putin sa-si dea seama de pe acum daca Andronic i-a ametit cumva cu vreo buruiana adormitoare si i-a furat ceasul lui Stamate, de pilda Dar capitanul nu ghicea nimic de pe fetele supte si palide ale celorlalti. Ramasesera lipiti de pereti, ca la inceput, cu aceleasi chipuri de ceara. Simti din nou ca i se face frica Si parca pleoapele ii atarnara si lui grele.. Daca ar urla Peste putinta de miscat un deget; nici macar un geamat nu putea scoate, intocmai ca in acel ceas de spaima, neuitat, din copilaria lui, cand intrase brusc in odaia mamei, la tara, si o gasise amutita, cu priviri oarbe, pleostita la pamant, fara sa stie ce s-a intamplat. Doar mai tarziu i s-a spus; venise o tiganca cu ghiocul si, dupa ce s-a asezat sa-i ghiceasca, pe podea, a scos o mana de mort din traista si a tras cu ea un cerc de jur imprejur. Numai atat isi amintea Dar acum Manuila intelegea bine ce se petrece langa el. isi dadea seama ca Andronic isi sfarseste vraja, dupa ce isi incheiase povestirea lui neverosimila, de copil de boier furat, crescut atata vreme intre tigani

Cel dintai care se smulse din ameteala a fost Stere. El vazuse cum Andronic intoarce capul spre fereastra, stia ca acum sarpele, e de mult plecat si facu un pas in odaie, la inceput cu oarecare sfiala; apoi, repede, se indrepta spre usa. Aerul noptii il intampina mai rece, mai curat, trezindu-l. Stere ofta obosit si isi freca fruntea, incercand sa-si dea seama ce se petrece cu el. Toate amintirile se incurcau in minte, incepu sa simta oboseala; il dureau mai ales picioarele si incheieturile, tepene. Se aseza pe marginea scarii, rasufland adanc.



X

― Doamnelor si domnilor, se auzi glasul lui Andronic, petrecerea poate sa reinceapa! Sarpele, animal necurat, teluric, unealta a Diavolului pe pamant, a fost izgonit din mijlocul nostru! Zadarnic incerca Andronic sa glumeasca. Toti se trezeau anevoie, desprinzandu-se sfiosi de perete, cautandu-si unul altuia privirile. Andronic se apropie de d-l Solomon si ii puse mainile pe umeri. Omul se clatina somnoros.

― Gata, domnule Solomon! exclama Andronic. L-am gonit! S-a dus!

D-l Solomon parea ca nu intelege. Tanarul il privi amenintator in adancul ochilor si-l zgudui, soptindu-i:

― Trezeste-te! N-a fost nimic!

In acea clipa, se auzi un tipat ascutit de femeie bolnava si d-na Solomon incepu sa planga cu spasme. Toti se cutremurara. Stere aparu nehotarat in prag. D-na Solomon plangea sugrumata, parca in orice clipa ar fi fost gata sa se prabuseasca lesinata. Andronic alerga langa ea si-i stranse bratul.

― Doamna! Doamna! striga el puternic, dominand urletul isteric al femeii. N-a fost decat o gluma, treziti-va!

D-na Solomon isi inghiti o clipa plansul, speriata, apoi incepu din nou, tremurand din tot trupul.

― Trebuia sa ne asteptam si la asta! spuse Andronic, ca si cum s-ar fi adresat unuia dintre barbatii de-alaturi.

Dar parca toti erau inca somnorosi, uluiti de propria lor intamplare, mirati de tipetele acestea pe care nu stiau unde sa le caute. Andronic se apropie mai mult de d-na Solomon si-i puse mana dreapta pe frunte. ― Gata acum, ii sopti el, a trecut, nu e asa?

Femeia incepu sa suspine, supusa. Criza o trezise putin, caci ii fu repede rusine de slabiciunea ei si se indrepta sovaitoare spre odaia de alaturi.

― Ce s-a intamplat? intreba buimacit Stere, din prag. Cine tipa asa?

― Aglo, sopti d-l Solomon cuminte, cerandu-si parca scuze. E nervoasa Nu rezista, adauga el, ca si cum ar fi vorbit pentru sine. Se dezmortise si capitanul Manuila, care se indrepta spre Stamate si-l intreba, dornic sa priveasca cu ochii lui cadranul fosforescent:

― Cat e ceasul?

Stamate cerceta cu mare bagare de seama minutarele.

― Douasprezece si unsprezece minute, spuse el.

Andronic incepu sa rada.

― Puteai sa ma intrebi direct pe mine, vorbi el, apropiindu-se de capitan. Totul n-a durat decat trei minute, poate nici atat ― A fost mai mult, spuse ganditor capitanul, silindu-se sa-si lege firul amintirilor, sa le afle capatul.

― Vi s-a parut, lamuri Andronic. Asta se intampla intotdeauna; timpul trece mai incet in asemenea imprejurari

Vorbea clar, tare, cu mainile in buzunarele hainei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, incerca prin toate mijloacele sa indeparteze raceala si jena bolnavicioasa care parea ca pusese stapanire pe toti. Aproape ca nimeni nu se misca fara sa priveasca in toate partile, atent, ca si cum s-ar fi temut sa nu se loveasca de ceva, ramas nevazut acum, dar in orice clipa gata sa le iasa in fata.. Spatiul se modificase: era incoherent, prea plin in unele locuri, gol si primejdios in altele. ― Ce-a fost asta? auzi Andronic glasul lui Vladimir.

― Nimic altceva decat o vraja, scumpul meu amic, vorbi Andronic surazator.

Nu-i lasa sa-i scape prilejul de a-i lamuri, de a-i rechema la viata. ― D-ta, care studiezi istoria si literatura, adauga Andronic, trebuie s-o stii mai bine ca mine. Eu ma pricep numai s-o fac cateodata, si mai mult in gluma

Andronic vorbea, dar in acelasi timp isi rotea ochii prin camera, silindu-se sa aprinda curiozitatea celorlalti, sa-i atraga langa el. ― D-ta stii cate simboluri se leaga de sarpe in credintele tuturor popoarelor, continua el, vorbind din ce in ce mai tare. Adu-ti aminte de sarpele

― Doamne fereste! Doamne fereste! tipa atunci d-na Zamfirescu, crucindu-se fricoasa.

Auzise cuvantul sarpe si parca toata spaima de la inceput ii zgudui din nou fiinta. Andronic tacu brusc, departandu-se de Vladimir. ― Acum inteleg eu ce s-a intamplat, vorbi Andronic, cautand pe masa cutia de chibrituri. Nu e decat o lampa aprinsa in camera si prea multa lumina de luna

De acea lumina de luna nu-si putuse nici pana acum dezlipi ochii Dorina. Parca numai de acolo nadajduia vreo dezlegare, numai din apele argintii i-ar fi putut veni intelegerea tuturor celor intamplate. Firul faptelor se rupsese de mai multe ori pana acum.

Fata se trezise, la rastimpuri turburi, in felurite imprejurari, de a caror inlantuire nu-si putea da, acum, in nici un chip seama. Dar tot ce se intamplase, pe malul acelei ape lunare se petrecuse, din lumina aceea rece pornise. Si nunta, si mirele, si barca leganata atata timp, singura, la mal, si atat de anevoie de urnit

― Acum, fireste, e mai bine! exclama Andronic aprinzand cealalta lampa si ridicand fitilul celei dintai.

Lumina lunii se sterse, prelingandu-se murdara sub boarea cea noua a sticlelor. Odaia isi recapata decorul ei mohorat, bine inchis intre pereti, in intervalele de tacere se auzeau de afara greierii, tiuituri venind parca de foarte departe.― Doamnelor si domnilor! incerca inca o data Andronic sa-si insufleteasca tovarasii. Totul e acum exact ca la inceput! Am putea sa ne gandim la un joc nou pana se fac cafelele!

D-l Solomon isi aminti cu groaza, ca intrebase, cu putin inainte, cine mai bea o cafea. Oare ce s-a intamplat de atunci? Am pus cafelele sa fiarba, le-am servit, le-au baut poate?! Si totusi, Andronic astepta sa se faca din nou cafele. Altele? D-l Solomon isi freca fruntea speriat; incepuse sa creada ca i se nazaresc ganduri si chipuri pe care numai buimaceala lui le aduna laolalta. Si totusi, camera este intocmai ca mai inainte. Si au ramas aceiasi oameni. Doar Aglo este in odaia cealalta; i s-a facut rau. Ar trebui sa vad si eu ce face.

D-l Solomon isi facu loc, hotarat, pana in odaia vecina, isi gasi sotia intinsa pe pat, cu fata abatuta, fara ganduri.

― Tu crezi ca are sa se faca? il intreba ea cu o voce ragusita, zarindu-l aproape de pat.

D-l Solomon ridica din umeri, intrebarea nu-l nedumerise, dar nu gasise nimic de raspuns si se multumi sa dea din umeri.

― Ma gandeam la Dorina, de ea iti vorbeam, adauga d-na Solomon cu acelasi glas ostenit si gros.

― Asa e, ai dreptate, aproape uitasem, facu d-l Solomon.. Te pomenesti ca s-or schimba lucrurile acum .

― De ce?

― Nu stiu, ziceam si eu asa. Mai stii?

D-na Solomon intoarse incet capul. Rasufla greu si fiecare miscare o ametea parca mai greu.

― Dar tu ce ai? intreba ea.

― Nimic, sunt bine. Ma gandeam ca ar trebui sa bem cate o cafea

Isi privi cateva clipe nevasta cu atentie, apoi ramase cu ochii in gol. Peste putinta de inteles ce s-a petrecut dupa intrebarea lui; si parca adineauri ridicase mana in sus, intreband: „cine mai vrea o cafea?" Sau poate asta a fost azi la pranz, in curte, cand iesise in prag si ridicase tot asa mana?

― Vasazica, se auzi din nou glasul lui Andronic de alaturi, d-stra va pregateati de nunta si mie nu-mi spuneati nimic! Acum inteleg eu de ce erati atat de veseli cu totii

― Vezi, spuse d-na Solomon, insufletindu-se deodata, e adevarat! A inteles si el!

― Dar capitanul nu spune nimic, adauga posomorat d-l Solomon. Intr-adevar, capitanul Manuila fusese atat de surprins de indrazneala lui Andronic, incat rosi si pleca ochii in podea, amutind. Venise prost cuvantul lui Andronic. Capitanul era inca mirat de tacerea aceea penibila, neinteleasa a celorlalti. „Ce s-o fi intamplat cu ei de se privesc atat de buimaciti? Si nimeni nu vorbeste tocmai de ce-a fost mai curios, de sarpele acela iesit ca din pamant din mijlocul casei" ― De unde stii ca e vorba de nunta? intreba d-na Zamfirescu. Parca incepeau sa se lamureasca lucrurile acum, intelese d-na Zamfirescu. Dar Andronic o privi zambitor si inalta din umeri. Nu cu ea voia sa inceapa vorba

― Cine o fi fericita logodnica? intreba el din nou, silindu-se sa rada si sa dea cuvintelor sale un ton de gluma.

Capitanul Manuila intoarse brusc ochii catre Dorina si o zari cum roseste, plecand fruntea. Asta il incuraja in hotararea lui. ― Sunteti indiscret, domnule Andronic! exclama el, mirandu-se totusi de slabiciunea glasului, de moliciunea cuvintelor.

― Va cer atunci iertare, domnule capitan, spuse repede Andronic. Dar nu ma gandeam sa fac o indiscretie; voiam numai sa va spun ca e un semn bun tot ce s-a intamplat O asemenea noapte la manastire si semnul care s-a ivit deodata in mijlocul nostru

Incepu sa rada si mai tare, dar hohotele lui nu inviorau deloc odaia. Ceilalti se miscau tot atat de anevoie, tot atat de buimaciti, tinandu-se unii de altii cu privirile, cautandu-si apropierea, neindraznind sa se dezlipeasca prea mult de ziduri. Parca s-ar fi temut sa alunece in gol, sa ameteasca. Numai Stere, care sta in prag, in bataia aerului de afara, parea mai treaz. Lui ii facura intr-adevar bine hohotele iui Andronic. Poate ca baiatul asta i-a ametit pe toti si-acum isi da gluma pe fata ― Oricine ar fi fericita logodnica, vorbi Andronic, eu ma simt dator sa beau pentru norocul ei!

Intr-adevar, se duse in odaia de alaturi si se intoarse repede cu un pahar de vin rubiniu in mana.

Toti il urmarira cu ochii, curiosi parca ar fi asteptat sa se intample un lucru neobisnuit.

Tanarul goli paharul dintr-o sorbitura.

― Astept acum si pe ceilalti, adauga el.

Dar nimeni nu indrazni sa bea. Domnisoara Zamfirescu privea uimita pe Andronic. Nu intelegea nimic din tot ce se petrecea, ii era somn; un somn coplesit de oboseala, de moleseala bolnavicioasa. ― Cine vrea sa facem o plimbare, sa respiram putin aer curat? intreba din nou Andronic.

Cativa intoarsera capetele spre usa, dar noaptea de afara ii intimida. Doar Vladimir si cu Stamate facura un pas spre usa.. Nu strica. E aer curat afara. Si nu mergem in padure, nu coboram nici macar in curte. Stam doar afara, aproape de casa, si respiram aer curat

― Aer curat, spuse si capitanul Manuila. Asta e o idee minunata.

Dar ce fac cucoanele?

Se uita spre Dorina. Fata ii intalni privirile si se imbujora. Stie acum toata lumea. Stie si el, capitanul, ce a vazut ea, lucrul acela inspaimantator

― Mie mi-e somn, spuse cu oarecare greutate Dorina.

Dar capitanul Manuila tresari. Glasul fetei era schimbat si poate nu s-ar fi cuvenit s-o lase singura tocmai acum.

― Nu cred ca e bine sa va culcati asa de repede, domnisoara, spuse el bland. Sa nu visati urat la noapte!

Andronic ii apuca bratul, intrerupandu-l.

― Nu-i spune nimic, c-o sperii! sopti. Sa-i lasam mai bine pe toti cateva minute singuri Asta trece de la sine.

Vladimir, Stamate si cu Riri iesira in curte. Luna se inaltase aproape in mijlocul cerului. Noaptea era senina, tacuta, fara nici un mister.

― Eu nici acuma nu inteleg prea bine ce s-a intamplat, spuse Vladimir. A fost sau n-a fost un sarpe?

― L-am vazut cu ochii mei, vorbi Manuila. Era un sarpe mare, de apa Ma intreb de unde l-a scos d-l Andronic

Andronic parea destul de plictisit. Dadea din umeri.

― Nu l-am scos de nicaieri, facu el. L-am chemat, ca sa-l gonesc departe de noi, sa nu ni se intample cumva vreo nenorocire. Si m-a ascultat; acum probabil ca inoata in mijlocul lacului, ca sa ajunga mai repede la insula, acolo.

Ridicase bratul si arata, peste ziduri, catre lac.

― Unde? intreba Dorina.

Atunci isi dadura toti seama ca fata venise in prag si ascultase. Riri se apropie de ea, fara sa spuna vreun cuvant. Andronic o privi calm, apoi, preciza inca o data, ridicand bratul.

― In insula din mijlocul lacului, domnisoara. Acolo n-are sa mai muste pe nimeni

Dorina il ascultase nepasatoare. Asigurarea lui Andronic ca sarpele nu va musca pe nimeni nu o intrista, nici nu o bucura..

― Dar tie nu ti-e frig? o intreba Stere.

― E mai bine asa, vorbi fata. M-am speriat asa de rau

― Nu, o linisti Andronic, vi se pare. Nu v-ati speriat. Lucrurile astea tot trebuia sa se intample.

― E adevarat, spuse Dorina visatoare.

― Ce trebuia neaparat sa se intample? intreba Manuila, nelinistit. ― Povestea asta cu sarpele, raspunse Andronic. Tot venea. Am simtit de la inceput ca vrea sa intre in odaie Dar n-am vrut sa va stric cheful la masa. Cand v-am spus, eram putin grabit

Incepu sa rada si privi pe rand pe toti.

― Se apropia miezul noptii, adauga el sfios, parca si-ar fi dat seama de falsul mister al marturisirii. Si dupa miezul noptii nu mai aveam nici o putere asupra lui

Tacu brusc, incruntat. Taceau si ceilalti, incurcati, privindu-se. ― Trebuie ca v-a fost greu sa invatati mestesugul acesta, spuse tarziu Manuila.

― Ce mestesug? intreba Stere, nedumerit.

― Vrajitoria asta cu sarpele, lamuri Manuila. Nu e lucru usor, se intelege

Andronic sovai; nu vorbea bucuros despre taina aceasta. ― Nici nu mai mi-aduc aminte cum am invatat-o, spuse el codindu-se. Asta a fost demult. Sunt atatea lucruri pe care le stiu fara ca sa-mi amintesc cand si cum le-am invatat. Bunaoara, povestea Arghirei, pe care v-am mai spus-o, poveste pe care nu o mai stie nimeni aici, la manastire

Nici Stere, nici Dorina nu auzisera povestea Arghirei, dar nu erau curiosi sa o afle. Se multumira cu vorbele lui Andronic; nimic nu li se parea acum curios, tainic, indescifrabil, vrednic de a fi dezlegat si lamurit.

― Dar eu tot nu inteleg cum de-ati stiut ca este prin apropiere, spuse Riri.

Vorbise deodata, pe nerasuflate, sfiindu-se totusi sa pronunte cuvantul sarpe.

― Astea am sa vi le spun eu maine dimineata, zambi Andronic. Nu pot fi spuse pe intunerec

Dorina incepu sa tremure. Riri ii lua bratul, fara s-o priveasca. ― Nu pot fi spuse, continua Andronic, pentru ca mi-e teama de d-stra. Ati vazut cat de sensibili sunteti

Intoarse incet capul si privi in ochii Dorinei cu inteles. Fata se facu palida.

― Nici nu e atat de greu de inteles, sopti Andronic. Cand se pregateste un lucru atat de insemnat

Atunci aparu in prag d-l Solomon. Parea ca incepe sa se dezmorteasca.

― Cine vrea sa se culce, spuse el, sa pofteasca sa-si faca patul. Iar cine vrea cafea sa ridice mana in sus!

Zambi cu oarecare greutate. Numai Andronic, Stere si capitanul Manuila cerura cafele. Toti ceilalti erau somnorosi, obositi. ― Am impresia ca am stricat petrecerea, spuse Andronic, privind in ochii capitanului.



XI

Un ceas mai tarziu, erau toti culcati, incercarile lui Andronic de a-i scoate din casa si a face impreuna o plimbare prin parc nu izbandira.

Nimeni n-avea cfhef de vorba. Sorbisera cafelele mai mult in sila si aceeasi turbure ameteala staruia in picioarele tuturora. Nici macar n-au mai avut putere sa aranjeze cum se cuvine odaile de dormit. Doar au apropiat paturile si au ridicat perdelele la ferestre. Pentru domni, in alta odaie, s-au pus saltelele de-a dreptul pe podea si cei mai multi au adormit pe jumatate imbracati. Andronic renunta la gandul lui de a cere o pijama, isi alesese doua scaune, pe care pretindea ca va dormi mai bine decat pe scandura.― Dar mie nu mi-e somn, spuse el vazand ca ceilalti fac lampa mica, pregatindu-se de culcare. Cine vrea sa vina cu mine afara? De data aceasta nu l-a intovarasit decat capitanul Manuila. Desi se simtea si el obosit, cu gandurile risipite, cu vointa istovita. Dar nu-l putea lasa singur, invingator pe Andronic. Iesira amandoi in curte. ― D-tale pot sa-ti spun, incepu Andronic. Imi pare rau ca din cauza mea s-au stricat toate lucrurile Daca n-ar fi fost blestematul acela, acum ne-am fi plimbat, poate, pe lac, cu barca

― Pe lac in nici un caz, spuse Manuila. Nici nu e inca timpul Nu vezi ce racoare s-a lasat?

― Nu simt nimic, spuse Andronic ridicand privirile spre cer. Simt numai o teribila pofta de nebunii Sa ne suim prin copaci, sa ne zvarlim din creanga-n creanga, sa inotam prin lacul acesta miraculos Cu mirare si cu oarecare invidie, Manuila il asculta vorbind. Fara indoiala ca e un mare blestemat, daca nu un vrajitor in adevaratul sens al cuvantului. De unde izvoraste in el atata forta, atata vitalitate si fantezie?

― Dupa ce trece miezul noptii, continua Andronic, nu mai stiu ce se intampla cu mine Uneori mi se pare ca sunt o pasare, alteori ma cred un viezure, o maimuta Poate iti vine sa razi, nu? isi intreba el tovarasul.

― Nu, deloc, raspunse grav capitanul.

― Si aproape intotdeauna uit ce-am facut, nu mai mi-aduc aminte unde am petrecut noptile

― Acuma as putea cu drept cuvant rade, spuse Manuila cu seriozitate.

Andronic zambi, trist.

― Te inseli daca te gandesti la femei, la dragoste, cum se spune. Noaptea are pentru mine cu totul alta vraja Uite, arata el cu bratul cerul, padurea, astea sunt mult mai puternice decat dragostea. Si mult mai grave.. .. Tacu brusc, ca si cum ar fi spus un lucru de taina.Cateva clipe ramase incruntat, cu privirile oprite in gol.

― Mai grave, pentru ca nu stii niciodata de unde vin, unde le e inceputul si sfarsitul O dragoste, o femeie, o vezi in fata ta, in patul tau, chiar si dragostea o simti cum se naste si cum moare Dar lucrurile astea?

Arata din nou noaptea, marii arbori adormiti si parca ii fu si lui frica. Manuila simtise foarte precis turburarea lui Andronic. Intr-adevar, acum toate lucrurile pareau altfel

― Si daca macar s-ar multumi sa te copleseasca sub puterea lor, adauga Andronic. Dar nu fac asta niciodata Te schimba, te intuneca si uneori iti iau mintile D-aia iti spuneam

― Inteleg, vorbi ostenit Manuila. E ca un fel de otrava ― Nu, nu e asta, il intrerupse vioi Andronic. E in sangele tau si nici macar parintii tai nu sunt de vina ca e acolo Dar vad ca nu ma asculti, adauga el zambind ingaduitor.

Capitanul privea in gol, infrant de somn. Si parca fiecare cuvant al tanarului aduna mai multa oboseala, chema mai mult somn in fiinta lui. ― Da, marturisi el, tocmai voiam sa te rog sa ma scuzi. De-abia mai ma tiu pe picioare A fost o zi grea pentru mine. Si atatea lucruri ciudate

Andronic ii stranse mana si-l privi zambind cum urca scarile. Parea un om beat, impleticindu-se la fiecare pas. Manuila intra in odaie, aproape fara sa-si dea seama unde calca, isi gasi locul lui pe saltea si se tranti imbracat. Toti ceilalti dormeau truditi.

Ramas singur, Andronic incepu sa se plimbe ganditor, trecand incet prin fata chiliilor calugarilor. Nu se auzea de nicaieri nici un zgomot. O nefireasca pace se asezase parca in toata padurea. Andronic porni agale pe aleea din fata manastirii. Erau arbori inalti, de amandoua partile. Si salcami pitici, trandafiri salbateci, crescuti la intamplare. Totul dormea, adanc, sub lumina irizata a lunii. Andronic auzi un ciripit gros intr-un tufis si se opri brusc.

― Ce, ma, nu te-ai culcat inca?! Ia vino incoace!

Inalta mana si astepta cateva clipe. Un zbor scurt, impiedicat de ramuri si o pasare marunta i se aseza sfioasa in palma. Andronic trase cu bagare de seama mana aproape de obraz. Pasarica tremura, dar nu-si lua zborul.

― Ce-i cu tine? intreba, prefacandujse suparat, Andronic. Acu se face ziua

Cu cealalta mana cuprinse pasarea, incet, bland si-i mangaie capul.

Pasarica se zgribuli, apoi isi scutura penele, bucuroasa.

― Ia sa faci bine sa te culci indata, ca doar n-oi fi si tu indragostit! Intinse bratul si pasarea isi lua zborul cuminte, fara spaima, fara sa ciripeasca macar. Tanarul pandi cateva clipe fosnetul frunzelor, ca si cum ar fi vrut sa se convinga ca intr-adevar e ascultat.

Apoi sovai, nehotarat unde ar fi mai bine sa mearga, inainta la intamplare pe alee, dar repede isi schimba gandul si se indrepta spre lac.

Trecand prin fata chiliilor, mai asculta o data, sa vada daca nu se trezeste nimeni. Aceeasi tacere, de cetate vrajita.. De-abia cand iesi de sub zidurile manastirii si pogori spre lac isi dete seama ca aici zgomotele erau in toi. Greieri, cosasi, broaste, paseri mari care se trezeau la luna si tipau scurt - aici parea intr-adevar ca viata se prelungeste intreaga chiar si in somn.

„Taci! Nu mai plange! N-a fost nimic!" ii spunea Andronic foarte aproape de ureche. D-na Solomon plangea mai mult sa simta apropierea lui calda, barbateasca, sa auda mereu cuvintele lui cu atata patima soptite. „Te rog eu mult!" continua Andronic si-i atinse cu buzele sfarcul urechii. Niciodata nu simtise d-na Solomon o astfel de mangaiere. Trupul intreg i se topi sub atingerea aceea de foc. Voi sa se apere, dar bratele lui Andronic o cuprinsera puternic. „Sper ca nu e numai un satir in toata padurea asta!" ii sopti el patimas. D-na Solomon zambi: „De unde imi cunosti gandurile?" intreba ea, ca sa se apere si sa-l necajeasca totodata. „Haide sa vedem mai bine ce fac ceilalti!" adauga ea repede. „Toti dorm, sopti Andronic, n-avea nici o grija. Si apoi, nu vezi? s-a stins bricheta; asta e semnalul, asta e gajul" D-na Solomon incerca sa se rupa din bratele lui, dar caldura tanarului o ametea, o vrajea. „Cel putin daca n-ar aprinde cineva bricheta, sa ne vaza", ofta ea

Liza auzi din nou glasul lui Stere: „Al cincilea!" de asta data atat de departe, atat de stins, incat ghici mai mult cuvintele, pentru ca le cunostea. Acum e randul lui, isi spuse, silindu-se sa ramana calma. Dar tremura. Daca vine intai sarpele? Se temuse degeaba. Andronic aparu linistit dintre pomi. „Ma asteptai?" o intreba el zambind. „Da. Voiam sa-ti spun ca s-a stins bricheta" I-o arata, in scorbura copacului, dar Andronic nici nu-i urmari gestul cu ochii. Se apropie de ea, fara sfiala si o cuprinse in brate. Liza tremura, dar trupul barbatului era atat de puternic, atat de imbietor, incat nu indrazni sa se zbata. „Trebuie sa-mi dai gajul!" ii sopti Andronic. Liza incerca sa se rupa din imbratisarea lui; parca si mai mare era voluptatea, daca ar fi urmarit-o prin padure si-ar fi prins-o apoi salbatec in bratele lui de fier, fierbinti. Dar nu izbuti sa scape. Andronic o tintuia pe loc, soptindu-i la ureche: „L-ai vazut?" o intreba el. Liza simti cum i se urca sangele in obraz, dar placerea de a-i asculta cuvintele indraznete era prea mare. „Nu ti-e frica de el?" intreba din nou Andronic. Liza clatina rusinoasa din cap si vru sa-si ascunda fata pe umarul tanarului, dar el ii prinse gura si o tinu asa, fara sa-i ingaduie sa rasufle incet-incet, cu infinita voluptate amestecata cu teroarea mortii, Liza simti cum isi pierde cunostinta si lesina, in clipa in care vazuse rasarind capul inspaimantator al sarpelui dintre pumnii stransi ai lui Andronic

Dand intamplator cu mana prin intunerec, Vladimir descoperi alaturi de el pe Liza. Ramase buimacit, neindraznind sa o intrebe ce cauta acolo, in patul lui. „Dar nici macar nu e patul tau!" exclama Liza, raspunzandu-i parca la intrebarea lui nerostita, intr-adevar, Vladimir observa cu tacuta mirare ca nu se afla in camera lui. O odaie lunga, necunoscuta, plina cu glastre de flori. „Cine a aprins lumina?" intreba el deodata. „Nu e nici o lumina, ti se pare tie! ii raspunse zambind Liza. E doar luna!" Si il privi staruitor drept in ochi, provocandu-l. „E pacat, isi spuse Vladimir. Ce are sa spuna Stere?" Liza se apropie mai mult de el si-i sopti: „Ce faceai tu in padure? Adunai serpi, hai?!" Vladimir se cutremura, speriat. Dar in acea clipa observa cu teama cum se schimba capul Lizei, cum se urateste hidos si dezgustator, ranjind cu o gura enorma, vanata, isi acoperi ochii cu palma. Respira speriat, tremurand, cu o groaza stupida, amestecata cu scarba, in tot timpul. „Haide, nu-ti fie teama, auzi el din nou glasul femeii, haide mai bine sa-i prindem pe ceilalti!" Deschizand ochii, Vladimir zari in fata lui pe Aglo. „L-au omorat, vorbi ea zambind, au tabarat toti pe el si l-au omorat!" Vorbea de sarpe, se intelege. Vladimir rasufla usurat. „Nu era mare lucru de el, continua d-na Solomon. Iata, asta e tot ce-a ramas!" Si-i arata ceasul. Cadranul era acum presarat cu margele sclipitoare.

„Sa nu fie prea tarziu, spuse Vladimir. Stii ca vine randul meu." Asteptara amandoi, ascultand semnalul. Dar d-na Solomon se apropia tot mai mult de el, strangandu-i mijlocul, apasandu-i pieptul. Vladimir simti cum il cuprinde o dulce ameteala, o caldura aromitoare si incepu sa tremure. „Asta nu se poate, isi spunea el, asta nu!" Auzi atunci strigatul lui Stere: „Al doilea!" si se smulse din bratele femeii, pornind salbatec in noapte, in inima calda si primitoare a padurii.



XII

Cateva minute dupa ce Dorina adormi, cineva se apropie de ea si ii spuse, batand-o pe umar:

― Haide! Se face in curand ziua!

Fata sari din pat, speriata. Asa de repede? Si ceilalti cum raman, aici, singuri la manastire?

― Asta a fost demult si-a fost numai in vis Cum de-ti mai amintesti de ele?

Dorina incepu sa zambeasca. Adevarat. Toate au fost in vis; si petrecerea aceea amara la Solomon, si jocurile lor in padure, si sarpele

― Dar sa nu rostesti niciodata cuvantul acesta, o povatui ghicindu-i parca gandurile. Sa nu-l rostesti, ca n-ai voie ― Bine, am sa tin minte Dar daca totusi

Fata de langa ea, care o trezise, se incrunta, posomorandu-se.. ― Nu-l mai vezi atunci noua ani de-a randul Sa-l cauti in lumea toata si nu-l mai intalnesti

― Pe cine? se cutremura Dorina.

― Pe mirele tau. Sau poate ai uitat si asta, ca astazi e nunta ― Asa de repede? intreba sfioasa Dorina. Si nici macar nu s-a facut ziua

― Acuma este el barbat, numai pana rasare soarele Apoi s-ascunde iar si nu-l mai vezi

Dorina privi in toate partile. Ce odaie mare si bogata, cu pereti zugraviti in aur, cu tavanul rotunjit ca o bolta

A dormit aici aproape toata noaptea si nici macar nu si-a dat seama

― Haide! haide mai repede, o zori femeia. Te-asteapta celelalte, cu rochia de mireasa

― Dar trebuie sa spui intai mamei, se impotrivi Dorina.

Femeia zambi ingaduitoare. O lua de mana si-i arata fundul odaii. Parca se deschidea o alta incapere acolo si la capatul ei alta, la nesfarsit, ca intre oglinzi.

― Mai ai tu timp sa te intorci acum? astea au fost demult Nici nu stii ce mult a fost de-atunci

Dorina privi sirul acela de odai, care parca o desparteau de un alt taram, fara tristete, incet, i se stergeau din minte ultimele amintiri, intr-adevar, acum intelegea si ea ca a trecut vreme multa de atunci si nimic nu se mai poate intoarce, nimic nu mai poate fi cum a fost odata

― la-ti inelul! ii aminti femeia. Sa nu-l scoti din deget decat cand vei fi in fata lui

― A lui Andronic, sopti sfioasa, cutremurandu-se de emotie, Dorina.

― Asa ii spuneti voi

Femeia privi in ochii Dorinei si zambi trist.

― Tu il cunosti?

― Il vad si eu, numai noaptea, raspunse femeia. Atunci cand e barbat frumos

― Si tu cum ii spui? intreba din nou Dorina.

― Cum nu trebuie sa-i spui tu

Dorinei ii fu teama de privirile acelea straine, de figura aceasta pe care nu o mai intalnise niciodata pana acum.

― Haide! Ne-asteapta

O lua de mana, aproape fara voia ei, si o trase spre usa. Dar ajunsa in fata pragului, Dorina se opri, tremurand. I se parea ca dincolo, peste prag, este apa. O apa ascunsa, dar adanca, neagra, rece, pe care un ochi nedibaci ar fi luat-o drept covor.

― Mi-e frica, sopti ea.

― Nu te teme, nu te-neci, o linisti femeia. Cand esti cu mine, nu te-neci

O trase de brat; Dorina inchise ochii, dar piciorul nu se scufunda. Calca parca pe sticla. Racoarea apei ii patrundea talpile; atat. Dar rasuflarea aproape i se oprise pe loc, in piept.

― Rasufla adanc, ii mai spuse femeia. Fii fara grija. Ai sa te inveti apoi si aici, sub apa

― Dar unde suntem? intreba speriata Dorina.

― In palatul lui

― Dar cum se vede atunci soarele pana aici? intreba Dorina privind cu grija imprejur.

― Daca palatul este cu totul si cu totul de sticla. Ia uita-te Femeia ii arata cu mana in sus. Se vedea cerul. Departe, sticlos, argintiu. Acolo, sus, nu era decat o lumina sfioasa imprumutata parca de altundeva. Lumini mari, stralucitoare se zareau in fata. ― Ne-asteapta Sa nu se supere ca am intarziat

O tinu tare de mana si grabi pasul. Dorina privea ametita stralucirea din fata ochilor. Se auzeau glasuri multe si sunete ciudate, moi, de viori foarte usor atinse, incepeau niste trepte albe, ca de marmura. Cand fu sa atinga prima treapta, Dorina sovai. Dar tovarasa o trase puternic dupa ea.

― Urca! Urca! ii porunci.

Ce greu ii era! Parca o apasau puteri nevazute si o osteneau la fiecare pas.

― Urca! Urca! se auzira alte glasuri de sus.

Si simti din nou bratul femeii care o trage, inchise ochii, cu lacrimi, si facu inca un pas. Parca o ametea durerea acestei munci neintelese. ― De ce e atat de greu? sopti ea.

― Si lui i-a fost greu pana la tine. Ai uitat ca nu putea urni barca din loc? Cat timp ati asteptat acolo, pe marginea lacului si barca nu se putea dezlipi de tarm

― Da, asa e, isi aminti Dorina.

Isi aminti si privirile de foc ale lui Andronic. Bratul lui cald si puternic, de care se agatase atunci, demult, in vis

― Urca! Urca! auzi din nou glasurile de sus.

― Cine sunt? intreba Dorina.

― Ceilalti. Sunt multi. Toti vin aici Dar e greu, nu e asa?

Parca zambetul ei era si mai trist acum, cand privea munca Dorinei!

― Mai e mult? intreba inca o data Dorina..

― Daca il iubesti, mai e putin

Fata stranse pleoapele, isi musca buza si se opinti, inca o treapta, inca una

― El nu ma poate ajuta, nu e asa?

― Pe scara asta, nu. Nu e scara lui

Glasurile de deasupra pareau ca se pierd, laolalta cu zvonul de viori. Unde au pierit deodata toti oamenii aceia care o asteptau, cu privirile atintite asupra ei? se intreba Dorina.

― N-au pierit, ii raspunse femeia. Te-asteapta.. Uite-i

Intr-adevar, Dorina se afla deodata in mijlocul unei sali nesfarsite, bogata in lumini si oglinzi. O lume de basm se deschidea in fata ochilor ei. Femeile erau imbracate ca in celelalte vremuri, iar barbatii aveau haine cu fireturi, palose lungi, coifuri.

― Sa nu cumva sa le vorbesti! ii sopti repede femeia.

Dorina inainta sfioasa, orbita, in sala inalta, fara sfarsit. Oamenii o tintuiau cu privirile lor streine, reci si parca se trudeau s-o opreasca intre ei, caci cercul se strangea necontenit. Si fiecare ii facea un semn cu mana, fiecare ii arata vreun lucru minunat: o pasere nemaivazuta, de aur, sau un pahar de nestemata sau vreun pantof stralucitor. Fata ameti si-si puse palmele la ochi.

― Sa nu le raspunzi orice ti-ar spune, auzi ea din nou soapta tovarasei.

In acea clipa, simti bratul femeii mai poruncitor, tragand-o. ― Uite-o si pe Arghira, frumoasa din lapte! striga un tanar, iesindu-i in cale si aratandu-i un tron ascuns.

Dorina intoarse fara vrerea ei privirile. Departe, zdrobita de lumina, sta o fata palida, cu plete negre, cu ochii larg deschisi.

― Si ea a fost mireasa! adauga tanarul zambind. Tot de-acolo a venit si ea, ca si tine. Uite-o!

Dorina incepu sa tremure. Fata aceea parca ar fi fost moarta; statea neclintita, cu obrazul alb si teapan si ochii ei nu clipeau.

― Trei zile, atata a cunoscut-o el! striga din nou tanarul, aproape tinandu-i drumul. Acum e moarta, e de mult moarta. Priveste-o bine! Chiar fara porunca tanarului necunoscut, Dorina tot nu-si putea desprinde privirile de chipul fetei de pe tron. O turbura tot mai puternic taina chipului inclestat, tristetea aceea rece, ingandurata. ― Haide! ii sopti tovarasa, incercand sa-i traga bratul.

― Cine este? intreba Dorina. A fost si ea mireasa si a murit? Femeia sovai, fara sa-i raspunda. Voia s-o traga mai aproape de ea, s-o scoata mai repede din cercul acela de oameni care continuau s-o priveasca ametitor.

― Priveste-o bine si-ai sa intelegi cine este, vorbi din nou tanarul. Si ea se opri deodata, tremurand. Fata din tron i se paru atunci cunoscuta; si ochii aceia larg deschisi, si buzele stranse ― Nu vezi ca esti tu acolo?! exclama biruitor tanarul.

Toate viorile tacura, oprite parca la un semn nevazut.. O mare tacere impietri sala. Dorina ramase o clipa cu ochii cascati, apoi gemu ranita si se pravali.

.incepea sa-si dea seama unde se afla. Odaia intreaga era muiata intr-o lumina vrajita, lunara. Dorina se trezi tremurand, inspaimantata. Auzea un sforait gros, intrerupt de sufocari scurte. Din alta parte se strecurau pana la ea zvonuri nedeslusite; un geamat prelung, soapte neintelese si tiuituri de ganganii nevazute. Fata isi mangaie fruntea cu palma, incercand sa inteleaga ce s-a petrecut cu ea. Asculta rasuflarile inecate de langa ea. Intoarse incet capul si zari alaturi, cu capul atarnand greu, pe Liza. In cealalta parte, dormea cu pumnii stransi aproape de gura Riri. Odaia era luminata pana in cele mai ascunse unghere, dar luna nu se zarea prin fereastra. Se ghicea numai un colt de cer albastru, straveziu.

― Am visat, sopti Dorina ca sa se linisteasca..

Ii era totusi frica, singura treaza in mijlocul atator femei cuprinse de somn. Fiecare zgomot care il auzea i se parea incarcat de taina, vrajit, neinteles. Tarziu isi dete seama ca se aude de departe oracait de broaste. Se gandi cateva clipe. Suntem la manastire. Am visat. Tot ce s-a intamplat pana acum a fost in vis

Dar isi aminti brusc de Andronic si rasuflarea i se aprinse din nou.

Oare si el a fost numai o nalucire? Si sarpele?

Ramase cu ochii deschisi, incruntata, incercand sa-si aduca aminte de toate cate s-au intamplat. Nu intelegea nimic limpede. Doar ochii lui Andronic staruiau asupra ei, de undeva din boarea luminoasa a odaii. Si parca il simtea foarte aproape, ii simtea mai ales parfumul acela nelamurit de trup curat si barbatesc, laolalta cu caldura ucigatoare care izvora din ochii lui, din mainile lui Dar sarpele!? Dorina rosi, inchizand pleoapele si strangandu-le pana la durere. Acelasi coplesitor dezgust, aceeasi mare spaima si dorinta bolnava staruiau in amintirea ei turbure. Faptele se desprindeau anevoie in minte si toate gandurile ii rasareau vlaguite, nesigure, nestiind cum sa le lege intre ele. Totul era bolnav, istovit, cuprins de ceata. Dar vraja sarpelui staruia; vraja lui si a lui Andronic. Numai chipul lui Andronic o linistea, cand il chema in minte, il vedea intreg, viu, naprasnic in barbatia lui neasemuita

Dorina lupta multa vreme cu somnul, cu amintirile. Sforaiturile din celelalte odai le auzea uneori cu o exasperanta precizie; in incapere, lumina lunii staruia. Fereastra era deschisa, dar inca nu se facuse prea frig. Rasuflarea femeilor era adanca si greoaie. Toate dormeau cu gura cascata, cu gatul incovoiat si bratele rasucite. Zarea piepturile cum se inalta si scoboara, zgomotos, in voie, cum se intind muschii si obrazul transpira uleios. Niciodata Dorina nu vazuse atatea femei dormind obosite. Niciodata luciditatea ei nu fusese atat de ascutita si totusi atat de bolnava, gata sa se topeasca in nalucire la orice spaima. Le privi cateva clipe, apoi inchise ochii si adormi dintr-o data, ca si cum s-ar fi cufundat lin intr-un lac fara fund.



XIII

Andronic strabatuse o buna parte din padure inainte ca sa se intoarca din nou pe marginea lacului. Ajuns intre arbori - acolo unde, cu cateva ceasuri mai inainte se desfasurasera jocurile - porni sa cante, incetinind pasul. Glasul se desprinse la inceput sfios si melancolic, rotunjindu-se si crescand apoi, ca intr-o chemare prelunga, deopotriva de duioasa si inflacarata. Canta fara cuvinte; doar daca la rastimpuri rostea vreun nume de fata. Padurea parea ca-l asculta somnoroasa, tresarind usor, nelinistita si apoi repede impacata. Sus, pe deasupra arborilor, se pornea cateodata un val nesfarsit de fosnete speriate, frunzele apropiindu-se unele de altele si tremurand ca atinse de o mana nevazuta si nepotolita. Glasul lui Andronic ajungea pana foarte departe, despicat de trunchiuri si rasfirat printre frunze.

A-o-oooo-hau-u-uuu! Ana-a-aaaa!

Lumina lunii patrundea coroanele si se astenea de-a dreptul pe iarba, rasarind pretutindeni flori nefiresti, cu sclipiri umede, sfioase. Andronic parca se ferea sa le calce, privind cu bagare de seama unde isi pune pasul. Atunci glasul lui se pierdea inghitit de pamant si numai soapte neintelese tremurau in padure. Parca frunzele se intorceau incet dupa el, intr-atat de turburatoare ii era trecerea si de cald glasul cand incepea sa cante. Uneori paseri nevazute se trezeau prin cuiburi, si se auzeau ciripituri infundate, chemari scurte, speriate. Andronic se oprea zambind, si le facea semn cu mana, ridicand fruntea.

― Nu v-astamparati, frumoaselor?!

Ciripitul se topea brusc, in zvonul nelamurit al crengilor inalte. Cate un fluture mare de noapte isi lua zborul, clatinat parca de o aripa de vant, gata sa-l rastoarne si se aseza lenes pe coaja trunchiului, lipindu-si aripile. Ochii lui Andronic il urmareau cateodata sclipind in intunerec ca doi carbuni aprinsi. Omul zambea, strabatut de bucurii nestiute si pornea mai departe, cantand.

In fata unui arbore batran si incovoiat, Andronic se opri cu bagare de seama si-l masura de sus pana jos, ca si cum ar fi vrut sa-si dea seama daca e ceva schimbat in trunchiul si ramurile lui. Apoi isi scoase haina, o zvarli pe iarba si incepu sa se catere vioi, fara nici o greutate. Ajuns in furca cea mai de sus, Andronic isi facu loc cu mainile printre frunze si incerca sa priveasca pe deasupra padurii. Dar inca nu se urcase pana in varf; inca nu-si putea roti ochii deasupra tuturor arborilor, isi trase atunci capul si se catara pe crengile cele mai inalte. Ramurile fragede tremurau sub apasarea lui, dar nu trosneau. Parea ca se tine mai mult cu mainile, fara sa-si lase tot trupul pe crengi. Parca ar fi plutit intre frunze si trupul lui ar fi fost usor ca al unei paseri. Cand isi inalta capul, cerul intreg il acoperi. Un cer impietrit, alb, scaldat in luna.

― Doara n-oi fi singur! spuse Andronic si incepu sa chiuie. Glasul lui ajunse foarte departe, pe deasupra padurii si-l auzi cum se pierde, ca un ecou. Dar nu-i raspunse nimeni. Numai o pasere mare isi lua zborul cu aripele intinse si falfai lin peste arbori.

― Huuuu! chiui inca o data Andronic.

Aceeasi tacere mirata a padurii. Acelasi cer senin si mort deasupra. Ingandurat, Andronic incepu sa coboare, isi dedea drumul cu usurinta, parca jucandu-se, din ramura in ramura, fara sa sovaie, fara sa priveasca unde se lasa. Ajunse repede pe pamant, isi scutura parul de frunze, isi imbraca haina si porni indarat, pe alt drum. Cand strabatu luminisul, cauta cateva clipe cu ochii o tufa si se indrepta aproape alergand spre ea. Se tranti pe iarba, puse urechea la pamant si asculta. ― Nimeni! exclama el zambind. Unde or fi plecat toti in noaptea asta?!

Se ridica, dupa ce mangaie usor, cu palma, firele de iarba, cerandu-le parca iertare ca le-a strivit sub trupul lui.

― S-au dus poate pe lac, sa inoate, adauga Andronic.

Grabi pasul. Cand iesi din padure, incepuse sa adie bland vantul. Se clatinau spicele pe marginea cararii. Andronic mergea fluierand, pana se apropie de lac. Aici se opri din nou, ascultand. De undeva, de departe, se auzea tremurul uscat al papurisului. Tipetele somnoroase, oracaitul broastelor, tiuitul cosasilor pareau ca se sting in infiorata tacere a lacului. Nici paserile nu se mai trezeau speriate din stufaris acum. Andronic incerca sa patrunda zarea cu ochii. Nu se lamurea nimic pe lac. Doar o boare usoara leganandu-se in vant. Tanarul facu cativa pasi, cautand parca un loc mai potrivit si incepu sa se dezbrace, nerabdator.

Dorina sovai multa vreme inainte de a se hotari sa-i iasa inainte. El stie doar ca a venit si totusi nu o cauta, nu o cheama, il vede foarte bine, cum sta aproape gol, cu fasia de matase grea, batuta cu fir, prinsa in jurul coapselor. Si totusi ar fi trebuit sa-l gaseasca gata de plecare, imbracat. Sau poate nu a ales-o pe ea Dar din hora acelor fete necunoscute, dupa ce le-a cantarit pe toate cu privirea, ei i-a aruncat gajul, un mar de aur. Acesta a fost semnul; pe ea a ales-o de mireasa ― Dorina! exclama Andronic mirat cand o zari inaintand. Ce frumoasa te-ai facut!

― Te-am asteptat, sopti fata. Nu mergem?

Ii vazu in acea clipa umerii lui goi si pleca ochii.

― De ce ti-e teama? o intreba el. Stii ca altfel nu se poate, ci numai gol. Asa sta scris

― Si eu?

― Si tu Mai tarziu, se-ntelege, adauga el zambind, apucandu-i mana.

Fata simti din nou tresarirea de foc pe care i-o dadea intotdeauna atingerea trupului lui Andronic. Aceeasi cutremurare brusca, aceeasi stranie placere, necunoscuta.

― Tu stii sa-noti? o intreba incet Andronic. Daca se scufunda barca, tu ai sa stii sa-noti?

Dorina se agata de bratul lui, speriata.

― Daca ma lasi tu, ma-nec! exclama ea.

― Atunci sa nu-ti fie teama, orice s-ar intampla sa nu-ti fie teama, o incuraja Andronic. Asta e o luntre fara moarte. Daca ai sti de cate ori am strabatut eu apele pana m-am dus si m-am intors de-acolo Uite! Ii arata cu bratul intins departarile. Dorina nu zari nimic, decat aceeasi intindere nesfarsita de ape, limpezi, nemiscate.

― E departe? intreba ea supusa.

Andronic incepu sa rada si o stranse mai aproape de el.

― Nu e nimic departe cand iubesti, sopti. Tu ai sa te asezi in fundul barcii, linistita. O sa trecem noua mari si noua tari. Si pe urma incepe nunta

― Atat de tarziu, spuse Dorina, intristandu-se. Cate nu se mai pot intampla pana atunci, adauga ea ganditoare.

― De ce te grabesti? intreba bland Andronic. Aici, la noi, zilele trec repede, ca si clipele. Daca ai ajuns aici, nu te mai poti intoarce. Si e mai frumos aici, nu e asa?

― Oriunde esti tu, raspunse fata.

Tacu brusc, privindu-l. Ce frumos este, si ce inalt, ce mare! Parca nu mai e om, ci zeu, fiul zmeului din povesti.

― De ce-ai plecat din palat? il intreba ea. De ce-ai venit din nou aici, langa apa?

― Tu n-ai putut ramane acolo, ti-a fost frica. De ce ti-a fost frica? Toti oamenii aceia erau morti demult, nu-ti puteau face nimic, n-ai vazut?

― Eram si eu acolo, sopti fata cu spaima. Eram pe un tron, ascunsa de ceilalti

― Da, vorbi Andronic senin, asa se intampla intotdeauna Dorina simti din nou aceeasi spaima si se stranse mai aproape de el. Parca ar fi vrut s-o linisteasca, s-o mangaie.

― Fii fara nici o teama, vorbi el, si eu sunt aici. Nu ne despartim Privi atunci spre ape. Barca astepta acolo, langa ei, de foarte multa vreme. Dorinei i se pareau cunoscute toate lucrurile acestea; si pregatirea aceasta de calatorie i se parea c-o mai traise odata, demult. ― Unde e nunta? intreba ea inca o data.

― La capatul celalalt

Ii cuprinse mijlocul si o duse incet aproape de apa.

― Nu se poate altfel, o linisti Andronic.

El facu un pas si barca se clatina. Apoi, purtand-o aproape in brate, o sui si pe Dorina. Leganarea a fost atat de neinchipuit de dulce, incat fata ameti si-si prinse capul in maini. Andronic era langa ea. Inainte de a apuca vaslele, ii arata cu bratul intins inainte.

― Acolo, la mijloc, e o insula. Acolo am stat eu

Deodata, fara sa stie cum, Dorina isi aminti de sarpe si se cutremura, il va vedea din nou, gol si neobosit, zvacnind sub lumina lunii, asa cum il vazuse de la inceput. Si de data aceasta, pe neasteptate, din intunerec, ar putea s-o muste

― Dar in insula e sarpele! exclama ea turburata. Tu l-ai gonit acolo, chiar tu!

Vazu in acea clipa cum Andronic se ridica in barca, palid si maniat. Privirile lui scaparau si mai inflacarate acum si ii strapungeau luminitele ochilor, orbind-o.

― De ce-ai spus asta, iubita mea?! vorbi Andronic trist.

Dar cuvintele lui zvacneau in urechi, parca ar fi fost fulgerate din gura unui zmeu.

― De ce n-ai ascultat porunca? repeta el tremurand.

Dorina isi aduse aminte: „Sa nu cumva sa rostesti cuvantul acesta in fata lui!" Uitase. E prea tarziu acum. Uitase il privea inmarmurita, strivita de puterea lui, asteptand blestemul, isi acoperi ochii cu palma. ― Noua ani ai sa ma cauti si numai atunci ai sa ma gasesti! auzi ea cuvintele lui Andronic.

Dar cand vru sa-l priveasca din nou si sa-i cerseasca indurarea, vazu barca goala. Andronic pierise. Nu era in fata ei decat intinderea nesfarsita de ape. Ramase muta, istovita, nestiind ce are sa faca. In acea clipa, auzi cum se clatina frunzele pe mal si intoarse capul. Nu era nimeni. Numai vantul, intetindu-se, infiora crengile inalte ale arborilor

Se trezi cu acest zgomot amar in urechi. Odaia era pe jumatate in intunerec. Lumina de luna se trasese langa fereastra. Dorina intelesese ca vantul intra acum tremurator in odaie. Se ridica din pat si se apropie de fereastra. Departe, spre stanga, se zarea lacul. Fata zambi. Se intoarse spre pat, fara sa recunoasca unde se afla. Privi mirata femeile care dormeau langa ea. Incet, dar cu gesturi sigure, ca prin somn, isi facu loc printre paturi. Gasi de-a dreptul usa, fara s-o caute. Auzi zgomote ciudate dincolo de pereti, care o infricosara.. Rasuflari adanci si inecate, ca ale unor oameni chinuiti. Dar nu-si pierdu curajul, ci, cu ochii inchisi, strabatu sala pana la usa de-afara. Era pe jumatate deschisa. Iesi in curte. Nu simti frigul sub picioarele goale, nici vantul rece pe deasupra umerilor ei aproape dezgoliti. Porni cu aceeasi hotarare spre lac.

Cand cobori dambul si ajunse pe mal, gasi barca asteptand-o, intocmai asa cum o lasase.

Intrase acum adanc cu picioarele in malul umed si rece, fara sa simta ceva. Grabita, dar cu luare-aminte, desprinse franghia din jurul parului, o zvarli in barca, apoi se sui. Hotarata, cauta cu ochii insula - si incepu sa vasleasca lin, duios, ca cineva care pleaca numai cu nadejdea



XIV

Liza se destepta cuprinsa de frig, tremurand. Fereastra era larg deschisa si apropierea zorilor se presimtea in bataia vantului umed, in mirosul schimbat al vazduhului. Luna palise. Dar intunerecul incepea sa se destrame si parca se zareau aburi turburi peste fereastra, departe. Liza se destepta ametita, ca dupa o lunga petrecere. Anevoie intelegea unde se afla si in ce imprejurari adormise pe jumatate imbracata, laolalta cu atata lume. Ramase multa vreme cu ochii deschisi, fara sa izbuteasca sa se inveleasca bine, tremurand. I se paruse ca, in clipa cand se trezise, sunase undeva, pe aproape, o toaca de lemn. Un sentiment neconfortabil de desteptare intr-o incapere streina, incomoda; se simtea in acelasi timp dezgustata, obosita, pacalita de viata. Nimic n-avea nici un sens, de nicaieri nu nadajduia nici o bucurie. Un ciripit scurt, ragusit, venit parca de-a dreptul de pe stinghia ferestrei. Poate ca ar trebui inchisa fereastra. Dar e atat de greu, si e atat de zadarnic

Incerca atunci sa se inveleasca mai bine, tragand plapuma cu putere. Baga de seama ca locul din stanga ei e gol. Riri isi cufundase capul in somn in acest loc gol si-si aduna acum genunchii. Liza intoarse capul, cercetand cu mirare celelalte femei. Le zarea mai mult si-si freca de mai multe ori ochii, ca sa le poata ghici. Intamplarile ii rasareau izolate in minte, isi amintise brusc de Sergiu Andronic, de alergarile prin padure. Apoi, un lapsus turbure, un sentiment de umilitoare ratacire. S-a intamplat un joc O farsa Apoi inca ceva Capitanul Manuila Dorina sarpele Dadu din nou cu ochii de Riri, care dormea cu pumnii stransi la gura si tresari. Dorina?

Avu atunci senzatia precisa ca a asistat, cu putine minute in urma, la plecarea Dorinei din odaie. Fara indoiala ca s-a dus la Andronic, in camera cealalta. Gandul acesta o emotiona brusc; pudoare umilita, spaima, gelozie, curiozitate. Uitase ca Andronic nu doarme singur. De-abia cand se ridica pe jumatate din pat sa cerceteze inca o data trupurile adormite de alaturi, sa-si dea seama daca nu cumva se insala, isi aminti de Stere si de ceilalti. Fireste ca toti dorm la un loc. Atunci poate ca Dorina Dar isi amintea precis, fara sa poata fixa in timp amintirea aceasta, ca Dorina se desteptase pe furis, cand toate celelalte dormeau adanc, si plecase din odaie ca sa se intalneasca, afara in curte, poate, cu Andronic

Asculta cateva clipe, daca nu cumva se aud zgomote, soapte. Numai rasuflarile inecate ale femeilor si sunete grele, horcaite, din cealalta odaie. Liza se hotari brusc, emotionata. Se dadu jos din pat, ferindu-se sa atinga trupul incolacit al Ririei, si se repezi la fereastra. Se pleca adanc in afara. O lovi un miros proaspat de frunze rupte, de trunchi crapat. Cerul era inca albastru, palid catre margeni. Inspre stanga, aburind, se zarea lacul. Liza asculta cateva clipe, apoi se intoarse in odaie si se indrepta spre usa. Era intredeschisa. Oricine ar fi putut intra Un geamat. Tresari. Dar isi dete seama ca se speriase degeaba; d-na Zamfirescu oftase prin somn. Dormea acoperita cu paltonul. Liza o privi scurt, cu dezgust. Din odaia alaturata veneau acum, mai dense, mai grotesti, horcaiturile barbatilor. Sa fie oare acolo Andronic? Se reintoarse langa pat, nehotarata, emotionata, „in parul meu odata blond" Refrenul staruia absurd in minte fara sa-l poata alunga: „Eu n-am avut copilarie" Din nou chipul capitanului, al lui Stamate. Sarutarile din padure, ii fu rusine, sila de ea, de toti si de tot ce s-a intamplat. „Eu n-am avut copilarie" Ii reveneau in minte, fara nici o noima scene si vorbe de la masa din Fierbinti, din gradina. Stere scotandu-si haina, mergand agale sa si-o atarne de craca unui visin Solomon intreband cu mana ridicata: „Cine mai vrea o cafea?" Si apoi, deodata, fara nici un inteles, glasul lui Andronic: „Daca nu va linistiti intr-un minut" Cuvintele lui, de mai inainte: „Sunt turburat din alt motiv. Daca am sa vi-l spun, veti rade de mine" A vrut sa-i apuce mana, atunci, si i-a soptit: „iti jur!" Amanuntele se insira precis in amintire. Cu ce raceala i-a primit el exclamatia aceasta patimasa. Acum ii e rusine si in acelasi timp ciuda pe Andronic, un necaz indarjit pe tot ce-a facut el, pe toata frumusetea lui cutezatoare. Dorina nu s-a intors. A plecat cu el, fireste, intelege tot ce s-a intamplat: ei doi, noaptea, dupa ce ceilalti au adormit, s-au intalnit in curte, au plecat apoi singuri in padure, in padure, noaptea. S-a culcat cu Dorina. O furie abjecta, o pofta de scandal ii coplesise simtirea; incepe sa tremure. Se apropie rasufland grabita de d-na Solomon si incepe s-o scuture. Femeia se impotriveste, geme. Liza se intoarce spre Riri si o desteapta brusc, scuturandu-i plapuma. Apoi din nou catre d-na Solomon.

― Scoala-te, nu stiu ce s-a intamplat cu Dorina! sopteste ea.

D-na Solomon se trezeste anevoie, isi freaca necontenit ochii. ― Nu stiu unde a plecat Dorina, repeta mai tare Liza, apropiindu-si mult fata.

Nici Riri nu intelege nimic din ce aude. Si-i e somn, si-i e greata; o durere seaca in moalele capului, isi tine tamplele intre maini, silindu-se sa priceapa unde se afla. Zareste, langa ea, pe d-ra Zamfirescu. Ii e deodata teama, o teama stupida ca fata de alaturi aude tot ce vorbeste, ca e de mult treaza, si ea intelege tot, prefacandu-se ca doarme.

― Mai incet, sa nu ne auda, sopteste Riri catre Liza.

― Mai bine imbraca-te, sa nu se fi intamplat ceva, spuse Liza, cautandu-si pantofii.

― Dar de ce, draga? se mira d-na Solomon.

Se trezeste si d-na Zamfirescu. Ridica fruntea si incearca sa-si aranjeze parul, care-i cazuse in ochi.

― Ce s-a intamplat? intreba ea mirata.

― Cred ca i s-a facut rau Dorinei, spuse plictisita Liza si a iesit din odaie. Vreau sa vad ce e cu ea

Riri se imbraca tacuta, sufland adanc, ca sa se trezeasca, i se pare ca se pregateste sa intervina hotarator intr-o imprejurare stranie si primejdioasa. I se pare ca viata Dorinei atarna de vointa si de curajul ei si asta o face sa-i fie mila de biata Dorina, sa-i fie deodata infinit de draga

― Haide! ii spuse Liza d-nei Solomon. Sa vedem, poate e in curte. D-na Zamfirescu ramane mirata, uluita, in pat. Priveste inspaimantata catre fiica-sa. O zareste la celalalt capat, dormind adanc, si se linisteste.

In odaie s-a facut frig. Zorii stau sa rasara. D-na Zamfirescu isi aduce deodata aminte de sarpele de azi-noapte. Nu-i mai este frica. Dar isi face cruce pe furis si se pregateste sa asculte, curioasa. In odaia barbatilor a intrat numai Liza. A bagat doar capul, deschizand usa cu multa luare-aminte. O loveste un miros greu, apasator, de rasuflari incarcate cu aburi de vin si striveste pleoapele, dezgustata, isi striga sotul de mai multe ori. Nu distinge bine trupurile barbatilor. Parca e mai intunerec in aceasta odaie, caci ferestrele dau spre curte. Catva timp, nu-i raspund decat horcaiturile indesate de pe saltele. Apoi, glasul lui Stamate, gros:

― Cine e?

― Trezeste-l te rog pe Stere, sopteste Liza din prag. Am putina treaba cu el

Stamate intelese si el greu. O clipa, nu stie cine ar putea fi Stere. Numele nu-i spune nimic. Se credea in alt loc, cu alti oameni, in alta varsta, isi desteapta, fara sa vrea, prietenul. Capitanul casca zgomotos, nestiind ca Liza il priveste din prag.

― Scoala-l te rog pe Stere, spuse din nou, mai tare, Liza. Manuila ii aude glasul si se ridica brusc, rusinat. Se trezeste si d-l Solomon.

― S-a intamplat ceva, doamna? intreba capitanul.

― Cred ca i s-a facut rau Dorinei, sopteste Liza, retragandu-se. incearca, te rog, si trezeste-l pe Stere

Apoi isi aduce aminte ca n-a intrebat de Andronic. Nici nu stie daca macar e acolo, in odaie, daca a dormit de la inceput acolo ii e rusine, totusi, sa mai deschida o data usa si sa intrebe. Poate ar da loc la banuieli.

― Ce s-a intamplat? intreba d-l Solomon, iesind pe jumatate imbracat in sala.

― Nu stiu unde e Dorina

D-l Solomon ramase cateva clipe uluit, neintelegand sensul cuvintelor.

― Haide s-o cautam, poate i s-o fi facut rau si-a iesit in curte, sopti Riri.

In clipa aceea usa se deschise din nou si aparu capitanul, incercase, in graba, sa-si aseze parul, dar capul ii era ravasit.

― Ceea ce e mai ciudat, vorbi el, este ca nici d-l Andronic nu e aici

Privi semnificativ catre d-l Solomon. Riri se indrepta spre usa de la intrare. O gasi deschisa. Ajunse cea dintai in curte. Vazduhul era cu totul altul aici. Se vedeau inca foarte bine stelele, dar toata linistea aceasta avea alt sens acum; parea o suprema inclestare, ultimele clipe de asteptare: in curand totul se va sterge, se va intampla un lucru nou, care nu mai era al noptii.

― Nici nu stim cat e ceasul, sopti buimacit d-l Solomon, coborand in curte.

― Trei si douazeci si cinci, spuse Stamate, care-si luase ceasul cu cadran fosforescent.

D-na Solomon si cu Liza strabatura repede cu privirile curtea manastirii.

― Nu e aici, spuse sigura Liza.

― Poate s-o fi dus prin parc, sa se plimbe, sovai Riri.

Capitanul Manuila privea calm, colt dupa colt, fara sa se miste din loc. Parea ca se gandeste atent la toate ungherele unde s-ar fi putut ascunde Dorina. I se paru, o clipa, ca nu face altceva decat sa continue jocul din padure si amintirile il umilira, intoarse brusc capul spre lac. ― Ar trebui sa cautam intai acolo, spuse el tare, aratand cu mana.

Riri se cutremura. Nu, asta nu se poate, asta ar fi peste putinta

― Doamne fereste! facu d-l Solomon.

Liza nu mai astepta sa se hotarasca, ci porni cea dintai spre lac, urmata de Stamate si Riri.

Dupa ce iesi din curtea manastirii, incepu sa alerge. I se parea ca orice clipa pierduta este o grava greseala. Oricand, Dorina poate gasi timp sa se ascunda

― Eu nici nu stiu daca Andronic asta s-a culcat sau nu cu noi, auzi ea glasul lui Manuila din urma.

Cobori dambul si ajunse la marginea lacului, isi dete repede seama ca lipseste barca. Se indrepta spre tarusul stramb, care o tinuse legata de tarm.

― E nebuna! exclama Liza. A luat barca

Fireste, s-au dus sa se plimbe numai ei doi. S-au plimbat toata noaptea, s-au leganat si el i-a soptit cuvinte de amor: „Eu n-am avut copilarie!" Palida, Liza alerga pe mal, incercand sa ghiceasca forma barcii.

― Uite-o! striga Riri de pe damb.

Toti se intorc spre locul unde arata bratul fetei. Acum se vede bine barca si Dorina, pe jumatate imbracata, singura, vaslind incet, ostenit. ― E singura! striga Liza inmarmurita.

O vede si ea foarte bine si nu-i vine a crede. Cateva clipe ii e teama sa inteleaga. Dorina asta e nebuna! Doamne! Daca cumva? Nu are curajul sa-si duca gandul pana la capat. Alerga din nou sus pe damb. Ceilalti privesc uluiti, urmarind cu ochii dara usoara pe care o lasa lopetile barcii.

― Dar e nebuna! exclama din nou Liza.

― Se duce spre insula, spune calm Stamate.

D-l Solomon se trudeste sa ia o hotarare. Priveste buimacit in toate partile.

― Trebuie sa cautam inca o barca! sopteste el, muscandu-si buzele.

Trebuie sa mai fie o barca pe undeva

Isi aminteste: Haralambie, barca cealalta a staretiei, cu care au pornit sa-l caute. Simte o sudoare rece pe frunte, pe ceafa. Si deodata, salbatec, incepe sa strige:

― Dorina! Dorina!

Stamate pune amandoua palmele la gura si striga:

― Do-ri-naaa!

Ii trec prin minte, atunci, strigatele lui Vladimir de la joc:

Liza-a-aaa! I se par toate lucrurile acestea intamplate demult, cu alti oameni. Acum ii e frig si tremura. Strigatele lui poate nu sunt auzite de pe lac, caci fata nici nu intoarce capul.

― Ia te uita acolo! arata deodata Liza.

In cealalta parte a lacului se zarea un barbat inotand. Se vedeau bratele vanjoase lovind ritmic si rar apa.

― El e, Andronic! exclama Manuila.

Cateva clipe, tacura cu totii, impietriti. Andronic inota si el, poate fara sa stie de Dorina, spre insula.



XV

Ajuns pe mal, Andronic isi scutura apa de pe trup si porni agale spre inima insulei. Pasii lui lasara cateva urme moi pe deasupra malului batut cu nisip, apoi iarba ii inghiti cu totul. Andronic inainta incet, fara graba, rotindu-si privirile pe deasupra arborilor, incercand parca sa ghiceasca dupa tremurul frunzelor apropierea zorilor. Batea usor vantul aici, in mijlocul apei, dar tanarul parea ca nu simte adierea rece pe umerii lui goi. Paserile incepeau sa se destepte prin tufisuri, si ciripitul lor singur insufletea insula. Andronic calca vrajit de singuratate, de vazduhul turburat parca in asteptarea unui mare miracol. Patrunse adanc printre arbori, acolo unde tufele cresteau umede, cu frunzele mari, nedespicate. Mirosea a muschi si a scoarta putreda, in inima insulei. Crengile erau acum mai grele si parca boabele de roua le indemnau spre pamant. Andronic trecea printre ele nepasator la scuturarea rouai, nesimtind mangaierile aspre ale frunzelor, inainta tot mai adanc in padure, cautand parca ceva bine ascuns, pe care se trudea sa-l descopere rascolind cu ochii tufele si arborii, intalni o movila, pe care crescuse numai un salcam pipernicit si cativa roscovi salbateci, si o sui grabind pasul. Ajuns in varf, privi spre lac nedumerit. Cateva clipe ramase nemiscat, rasufland adanc, rar, ca in somn, apoi cobori pe cealalta parte si se indrepta spre apa.

Fara graba, cu luare-aminte, isi cauta un loc in iarba, unde sa se poata intinde in voie. Il gasi la capatul unei valcele. Ierburile cresteau aici inalte si moi; apa se prelingea printre ele ca dintr-un izvor obidit, ce sta sa sece dintr-un ceas la altul. Andronic incerca usor, cu talpa piciorului, pana unde se intinde umezeala, apoi se tolani fericit pe iarba, cu capul pe brate. Ramase catava vreme asa, fara sa-i fie nici frig, nici somn, cu privirile odihnite pe cer.

Dorina se trezi de-abia cand barca se infunda in mal, oprindu-se cu o zvacnitura domoala. Incepu sa tremure, vazandu-se deodata in mijlocul lacului, departe de tarm, in intunericul acela straveziu. Dar tremura mai mult de vant si de singuratate decat de frica. O liniste ciudata i se cobori in suflet o data cu desteptarea hotaratoare. Parca se pregatea de o mare prefacere si tarii necunoscute izvorau inlauntrul fiintei, vestindu-i trecerea intr-un alt taram. Dorina sari din barca si incepu sa cerceteze malurile insulei. Trebuia sa-l gaseasca undeva. Andronic nu minte; vorbele lui se adeveresc intotdeauna, el trebuie sa fie undeva, pe aproape, asteptand-o

Fata porni hotarata sa inconjoare insula. Nu simtea sub talpa ei goala asprimea firelor de iarba, nici umezeala pamantului. Oboseala vaslirii nepricepute si indelungi ii pierise ca prin farmec indata ce pusese piciorul pe insula. Ochii i se obisnuisera demult cu intunerecul straveziu al sfarsitului de noapte. Cand incepu sa calce apasat pe pamant, nu mai simti nici adierea vantului. Nu simtea decat o stranie, ametitoare si nelamurita bucurie, pe care nu incerca sa o patrunda; parca trecerea lina din vis intr-o insula aievea, coplesita de ierburi si de copaci necunoscuti, ii deschidea dintr-o data o cale noua, dumnezeiasca, pe care o putea de acum bate cu piciorul ei de femeie. Toate lucrurile acestea pot fi aievea Trupul ei departat si necunoscut se poate desfata pe iarba uda in acest sfarsit de noapte. Nici o durere, nici o teama, nici o sfiala, ci numai o coplesitoare, amara bucurie a fiintei ei adanci; ca si cum s-ar fi trezit cu un alt suflet, niciodata banuit, si intr-un alt trup, mai fericit, mai dumnezeiesc. Cu fiecare pas pe care il facea in jurul insulei, parca si mai puternic crestea in tainele fiintei ei taria aceea nestiuta, care ii inflorea carnea si sangele, schimbandu-i rasuflarea, ritmul, mintea. Totul se putea intampla acum. Paseri de aur, maiestre, s-ar fi putut desprinde din ramurile acelea adormite si ar fi putut-o chema pe nume. Trunchiurile de copaci in orice clipa s-ar fi putut insufleti, prefacandu-se in uriasi si zmei. Pe sub pamant umbla pitici cu barbi albe si lighioanele vorbesc intre ele Nimic n-ar fi speriat-o: nici o intalnire, nici un miracol. Chiar intunerecul acela care sta sa dispara in fiece clipa, inghitit de pamant si de ape, i se parea miraculos; parca o taina pana atunci neinteleasa aducea de undeva lumina, si schimbarea aceasta a lumii intregi i se parea, acum, inmarmuritoare.

Prin fata ei, foarte aproape, zbura o pasere, luandu-si drumul spre lac. Dorina o urmari cu ochii, si rasuflarea i se infierbanta o clipa. Paserea trecu lin deasupra lui Andronic; ochii fetei il descoperira intreg, deodata, asa cum ramasese tolanit in iarba, cu privirile pe cer. Grabi pasul, indreptandu-se spre el. Incantarea fiintei sale crestea, lina, bogata, fara hotare.

― Am venit, iubitule! sopti Dorina apropiindu-se.

Andronic intoarse capul si o privi zambind, fara sa tresara. ― Te-astept de la miezul noptii, ii spuse el. Te-am cautat prin padure, te-am strigat

Dorina incepu sa rada. Il privi inca o data in ochi, apoi privirile ei alunecara incet, fara teama, fara sfiala, de-a lungul trupului. „Ce frumos e iubitul meu"

― Ce-ai facut pana acum? o intreba Andronic, inaltand putin fruntea.

― Cred ca am visat, sopti Dorina, cautandu-si un loc langa el.

― Asa sunteti voi, vorbi taraganat Andronic. Intelegeti greu Dorina se aseza foarte aproape si ramase in capul oaselor, incercand sa-si aseze parul.

― Asadar, asta e insula, spuse ea fericita, privind imprejur.

― Nu e asa ca n-are pereche de frumoasa ce e? intreba Andronic. Fata clatina din cap, inchizand ochii. Un zambet de nefireasca incantare ii lumina fata.

― Si tu esti frumoasa, adauga Andronic, dupa ce o privi adanc, silindu-se parca sa-si patrunda tot ce era nestiut si viu in fiinta ei. De ce nu zvarli trentele astea?

Ii arata cu mana camasa. Dorina se privi mirata, ca si cum atunci ar fi inteles ca este inca pe jumatate imbracata.

― Ai dreptate, uitasem! sopti ea zambind.

Se ridica deodata si iesi, scuturandu-se, din camasa. Ramasese acum goala, dar nici o sfiala nu-i turbura ochii, nici o bataie de sange nu-i imbujora obrajii. Se privi o clipa, apoi se apropie de apa.. Pulpele ii erau stropite de glod, de nisip murdar, incet, pipaind parca fundul lacului cu piciorul, fata inainta in apa pana ii trecu de pantec. Apoi sovai si intoarse capul spre Andronic, care ramasese pe mal, urmarind-o cu privirile si zambind.

― Mi-e teama sa merg mai departe, striga ea inaltand bratul. Andronic se ridica brusc si intra si el in apa. Calca dur, stropind cu Zgomot. Se apropie in cateva clipe de Dorina.

― Nu stii sa inoti? o intreba el.

Fata dadu din cap intristandu-se copilareste.

― Nu e nimic, te invat eu, o linisti Andronic.. Dar nu trebuie sa-ti fie frica Tine-te de mine

Ii lua mana si o purta lin, pana ce apa ii lovi sanii. Andronic isi dadu drumul pe piept, iar bratul fetei ramase rezemat de spinarea lui. Dorina isi lasa capul in apa, dupa ce incercase sa rada. Apa ii navalise in gura, in urechi, in nas si toata apasarea aceasta necunoscuta o desfata, amutind-o.

― Ti-e frica? o intreba o data Andronic.

Dorina nu auzise. Se simtea plutind, purtata de un brat puternic, apasata de atatea forte, incat se abandonase cu desavarsire. Nu simtea decat o dulce alunecare pe suprafata apei acesteia calde si nemarginite. Se mira aproape cand, incercand sa-si lase picioarele jos, nu mai intalni pamantul sub ea. Dar mirarea i se schimba repede intr-un incantator sentiment de libertate si forta.

― Cum te simti? o mai intreba o data Andronic, fara sa capete raspuns.

O aduse atunci, tot atat de lin, de sigur, la mal. Amandoi iesira din apa razand. Dorina il privi in ochi si se apropie calda de el. ― N-a fost greu, sopti ea.

― Am sa te invat sa te urci si prin copaci, ii spuse Andronic. Dar trebuie sa le ceri voie intai. Sunt unii din ei batrani si bolnavi si ii doare Te-azvarla atunci la pamant

― Dar tu cum ii cunosti pe cei bolnavi? il intreba Dorina. ― Ii auzi cum se vaita sau ii vezi cum plang. Saracii Cu ei e mai greu

Se asezara amandoi pe un damb, deasupra valcelei.. Andronic isi rezema capul de genunchii ei. Fata incepu sa-i mangaie parul in nestire.

― Si cu florile e greu, adauga Andronic. Ele sunt vesnic indragostite Sa le vezi cum plang!

Incepu sa rada. Ridica ochii spre fata Dorinei si o privi adanc.

― Cum te cheama pe tine? o intreba.

― Dorina.

Andronic ramase cateva clipe pierdut in ganduri. Se silea parca sa-si aduca aminte unde mai auzise o data numele acesta.

― Dar pe tine cum te cheama? intreba soptind Dorina, mangaindu-i fruntea.

Andronic zambi trist si iar privirile sale se pierdura in gol. Dorina il astepta, rabdatoare, sa se intoarca.

― Te cheama Sergiu, nu e asa? starui.

― Daca vrei tu, raspunse zambind Andronic, privind-o in ochi, mirat.

― Sergiu e un nume frumos, spuse Dorina. Daca as fi fost baiat, mi-ar fi placut sa ma numesc Sergiu Ca tine, adauga ea. ― Nu te mai gandi la asta, o intrerupse Andronic apucandu-i bratul si mangaind-o. Tu nu esti baiat, tu esti fata

― E rau sa fii fata, vorbi Dorina.

Andronic incepu sa rada, hohotind, ii stranse tare bratul, ii trecu mana prin par.

― Dar daca ai fi fost un biet licurici? o intreba el, necajind-o. Tacu deodata si ii cauta iarasi ochii, parca ar fi voit sa vorbeasca de-a dreptul fiintei ei adanci, adevarate.

― Tu nu stii ce inseamna sa fii om, adauga el ingandurat. E atat de bine

Intinse bratele amandoua, ca doua aripi si-si dadu capul pe spate. ― Sa nu mori niciodata, spuse el privind cerul. Sa fii ca steaua ceea, frumoasa si nemuritoare

Arata cu bratul Luceafarul de Dimineata. Dorina se cutremura.

― De ce ti-e frica? o intreba mirat Andronic.

― De moarte, sopti Dorina.

― Sunt si acolo oameni, zambi Andronic. Pretutindeni sunt oameni ― Tu stii totul, nu e asa? il intreba linistita Dorina. Tot ce spui tu e adevarat

Andronic nu-i raspunse. Ramasese cu privirile pierdute pe Luceafar, incepeau sa se iveasca zorii. Pierisera toate celelalte stele si cerul se facuse alburiu.

― Unde stai tu? il intreba Dorina, ca sa-l trezeasca.

― Acolo, arata Andronic padurea de la marginea lacului. Dar tu unde stai?

Dorina se gandi cateva clipe, incerca sa-si aduca bine aminte, sa nu spuna vreun lucru nelamurit, din vis.

― La Bucuresti, raspunse ea corect.

― Si ce faci acolo?

Andronic zambise intreband-o. Fata ii era toata luminata, parca anevoie isi stapanea rasul.

― Traiesc, raspunse Dorina incurcata.

Andronic incepu sa rada, zguduit de o bucurie salbateca. Se ridica si cuprinse fata in brate. Parea ca poarta o ramura, intr-atat de usoara ii era povara.

Continua sa rada, inaltand trupul fetei pe brate, ridicandu-l cat mai sus, ca si cum ar fi voit sa-l arate cerului, padurii, luminii care incepea sa izvorasca din toate partile. Dorina se lipi de pieptul lui. Andronic o mai salta de cateva ori in brate, apoi incepu sa alerge cu ea spre inima insulei. Sarea peste maracini, peste gropi, intr-o goana smintita, calcand pe deasupra crengilor uscate, lovindu-se de buruieni inalte si scortoase, biruind tufele cu ghimpi, scamoase, aromitoare. Dorina inchise ochii, speriata si fericita. Simtea cateodata o zgarietura fierbinte pe trup, dar nici o durere nu se putea asemana cu rasuflarea noua, deliranta pe care o cunostea acum viata ei. Auzea sangele lui Andronic zvacnind in piept, bataile acelea de inima tari, asurzitoare. De la o vreme, nu mai simti nimic, decat o plutire pe aripile vantului, in gol. Aproape ca-si pierdu amintirea; nu cuteza sa deschida ochii, sa priveasca unde se afla

Cand se trezi de-a binelea, era intinsa pe plaja din cealalta parte a insulei. Se zarea barca cu care venise, ramasa cu varful intepenit in mal. Andronic, langa ea, o privea cu ochii sticlind, imbujorat. Broboane mari, limpezi de sudoare i se scurgeau pe trup. Pieptul i se batea puternic. Parul ii alunecase pe frunte, umed.

― Se face ziua, ii spuse el indata ce fata deschise ochii.

― Ce obosita sunt, sopti Dorina. Cum ai avut atata putere? ― Haide sa vedem cum rasare soarele, ii spuse Andronic, uitand sa-i raspunda.

O ajuta sa se ridice si o lua de mana. Fata calca lenesa langa el fara sa mai simta pamantul. Buclele ii atarnau, despletite de goana, pe umeri. Un brat ii era insangerat.

― Sa ne suim pe colina, vorbi Andronic.

Aproape o purta in brate pana sus, desi nu era decat o scurta ridicatura de pamant, ii gasi un loc bun de asezat, si o culca incet, cu multa bagare de seama.

― Mie mi-e somn, iubitule, sopti Dorina, privindu-l si rugandu-l din ochi.

― Sa vedem intai cum rasare soarele

Se aseza si el langa fata si ii mangaie parul zambind.

― Ce frumoasa esti cand ti-e somn, adauga Andronic, ― Tu ma faci frumoasa, vorbi Dorina simplu. Cand m-ai ales tu, nu eram asa.

― Erai urata atunci, zambi Andronic.

Tacu, ingandurat, cu ochii atintiti spre rasarit. Cerul fusese sangeriu acolo, si apoi pali, asteptand.

― Tu ai fost vreodata in soare? intreba Dorina somnoroasa.

― Nu, pana acolo e greu, raspunse Andronic fara sa se intoarca. Dorina inchise fericita ochii, isi asezase capul pe un brat, iar cu celalalt inlantuise mijlocul lui Andronic.

― Sa nu adormi, ii sopti el. E pacat

― Mai e mult? intreba si mai ostenita Dorina.

― Pentru cine il iubeste nu e niciodata mult, spuse Andronic. Dorina isi musca buzele, hotarata, si deschise ochii. I se paru ca totul s-a schimbat in jurul ei. Arborii erau trandafirii, ierburile sclipeau, lacul era ca o oglinda de aur.

― Acuma sopti inflacarat Andronic.

Parca mii de paseri incepusera sa ciripeasca deodata. Dorina amuti. De unde veneau sunetele acestea fermecate, nemaiauzite, tipetele acestea inalte din vazduh, soaptele acestea dulci si neintelese din iarba, dintre tufisuri? Au inceput oare, deodata, cu toate, sau nu le auzise decat foarte turbure pana acum?

― Priveste!

Andronic se ridicase in genunchi, mirat, fericit, si ramase asa cateva clipe. Ochiul de sange al soarelui se deschidea foarte aproape de ei, pe deasupra campiei. Dorina il privea buimacita, ca si cand acum ar fi vazut pentru intaia oara rasaritul soarelui.. I se lumina deodata un inteles adanc, simplu, pe care il purtase atata vreme fara sa-l cerceteze. I se paru ca se trezeste intr-o alta viata, si bucuria era atat de mare, incat ochii i se impaienjenira si pleoapele cazura grele de somn. Cand Andronic isi lua ochii de pe soare, o gasi alaturi de el, dormind, cu fata luminata de un zambet copilaresc. Tanarul ii puse mana in par si o mangaie, incercand s-o trezeasca. Dorina de-abia deschise ochii.

― Lasa-ma, iubitule! sopti ea.

I se paru ca fata lui Andronic e cu desavarsire schimbata. Un om abatut, ingandurat, trist.

Dar nu mai avu putere sa se mire si adormi din nou, fericita, cu mana inclestata pe bratul lui.

― Si mie mi-e somn, ii sopti el, apropiindu-si fata. N-o sa ne mai vedem pana dupa apusul soarelui Si atunci, cine stie

O privi cum doarme langa el, goala si vie, neinchipuit de frumoasa in nestiuta ei sinceritate. Apoi, ca si cum ar fi vrut sa alunge o vraja, Andronic sufla deasupra fruntii fetei, zambi prelung si se culca alaturi, cu obrazul odihnit pe sanul ei.

Soarele aluneca bland, fierbinte, incepusera sa roiasca albinele si fluturii colorati de dimineata pluteau stingheri in vazduh. Un cuc se auzea la rastimpuri pe deasupra apelor, venit tocmai din padure.. Cand barca ajunse tarmul insulei, d-l Solomon cu Vladimir si cu Manuila sarira grabiti, impleticindu-se in mal. Toti aveau fetele palide de nesomn si grija. Vladimir incepu sa strige:

― Dorinaa!

Dar n-au avut mult de cautat, inaintand pe mal, turburati, temandu-se unul de altul sa-si marturiseasca gandurile, zarira deodata pe cei doi tineri, dormind goi, stransi unul intr-altul. Vladimir rosi si-si musca buzele. Manuila ramase un pas in urma.. Singur d-l Solomon avu curajul sa inainteze, tremurand.

Cand se apropie de Dorina, isi dadu seama ca fata doarme adanc, cu amandoua bratele adunate spre mijlocul robust al lui Andronic.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Sarpele



Opera si activitatea literara Mircea ELIADE

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mircea ELIADE





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Sarpele

- citeste textul



Nuvele

La Tiganci

- citeste textul
Nuvela La tiganci
LA TIGA‚NCI de Mircea Eliade - si fragmente
LA TIGA‚NCI - analiza literara
La tiganci - dialectica sacru - profan - Nuvela fantastica
Dialectica fantasticului in La Tiganci
La tiganci Real - Ireal - Realul - Irealul
Coerenta universului si spartura in real in La Tiganci
Revelatia lumilor paralele. La tiganci
Magia unui topos simbolic numit La tiganci
Un mit modern: La tiganci
LA TIGA‚NCI - Subiectul nuvelei - Motivul drumului parcurs
LA TIGA‚NCI - comentariu literar - Nuvela fantastica - Subiectul nuvelei. Mituri. Semnificatii
Nuvela La tiganci - Scrisa la Paris in 1959
Marci ale insolitarii fantastice in La tiganci

DOUASPREZECE MII DE CAPETE DE VITE


DOUASPREZECE MII DE CAPETE DE VITE - comentariu literar - Nuvela fantastica - Subiectul nuvelei. Mituri. Semnificatii.

Secretul doctorului Honigberger

- citeste textul



Romane

Maitreyi

- citeste textul
Maitreyi - un roman de dragoste
MAITREYI - analiza literara
Maitreyi - roman de Mircea Eliade
Caracterizare Allan - personaj principal in romanul Maitreyi
MAITREYI - comentariu literar - Romanul erotic
ALLAN (caracterizare)
APRECIERI CRITICE

NUNTA IN CER


NUNTA IN CER - comentariu literar - Romanul erotic

Noaptea de Sanziene


MITUL SOLSTITIULUI DE VARA
METAMORFOZELE TIMPULUI SI CONDITIA PERSONAJELOR
MOTIVUL DUBLULUI
ROMANUL EROTIC - UN ROMAN TOTAL
ROMANUL IN VIZIUNEA CRITICII LITERARE

SACRUL SI PROFANUL

- citeste textul

Domnisoara Christina

- citeste textul



Povestiri

Nopti la Serampore

- citeste textul