Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...


Mircea ELIADE



Mircea ELIADE - poza (imagine) portret Mircea ELIADE



SACRUL SI PROFANUL



CAPITOLUL 1 - Introducere
CAPITOLUL 2 - Spatiul sacru si sacralizarea Lumii
CAPITOLUL 3 - Timpul sacru si miturile
CAPITOLUL 4 - SACRALITATEA NATURII SI RELIGIA COSMICA
CAPITOLUL 5 - Existenta umana si viata sanctificata








SACRUL SI PROFANUL - CAPITOLUL 3 - Timpul sacru si miturile de Mircea ELIADE








Timpul sacru si miturile
Durata profana si Timpul sacru
Ca si spatiul, Timpul nu este nici omogen si nici continuu pentru omul religios. Exista intervale de Timp sacru, ca de pilda timpul sarbatorilor (In cea mai mare parte periodicE) si, pe de alta parte, Timpul profan, durata temporala obisnuita, In care se Inscriu actele lipsite de semnificatie religioasa. Intre aceste doua feluri de timp exista, bineInteles, o ruptura; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece“ cu usurinta de la durata temporala obisnuita la Timpul sacru.
Distingem Inca de la Inceput o deosebire esentiala Intre aceste doua calitati ale timpului: prin natura sa, Timpul sacru este reversibil, In sensul ca este de fapt un Timp mitic primordial readus In prezent. Orice sarbatoare religioasa, orice Timp liturgic Inseamna reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc Intr–un trecut mitic, „la Inceputul Inceputurilor“. Participarea religioasa la o sarbatoare implica iesirea din durata temporala „obisnuita“ si reintegrarea In Timpul mitic actualizat de acea sarbatoare. Timpul sacru este deci mereu recuperabil si repetabil la nesfIrsit. S–ar putea spune, dintr–un anumit punct de vedere, ca acest timp nu „curge“, ca nu este o „durata“ ireversibila. Este un Timp ontologic prin excelenta, „parmenidian“: mereu egal cu el Insusi, nu se schimba si nici nu ia sfIrsit. Fiecare sarbatoare periodica Inseamna regasirea aceluiasi Timp sacru care s–a manifestat la sarbatoarea din anul precedent sau cu un secol In urma: este Timpul creat si sanctificat de zei, cu prilejul gestelor lor, care sInt reactualizate prin sarbatoare. Cu alte cuvinte, In sarbatoare se regaseste prima aparitie a Timpului sacru, asa cum s–a petrecut ea ab origine, in illo tempore. Pentru ca Timpul sacru In care se desfasoara sarbatoarea nu exista Inainte de gestele divine comemorate de aceasta sarbatoare. CreInd diferitele realitati care alcatuiesc In zilele noastre Lumea, zeii Intemeiau totodata si Timpul sacru, pentru ca Timpul contemporan unei creatii era In mod necesar sanctificat prin prezenta si activitatea divina.
Omul religios traieste astfel In doua feluri de Timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru, apare sub forma paradoxala a unui Timp circular, reversibil si recuperabil, un soi de prezent mitic regasit periodic cu ajutorul riturilor. Acest comportament fata de Timp deosebeste omul religios de cel nereligios: primul refuza sa traiasca doar In ceea ce se numeste, In termeni moderni, „prezentul istoric“, straduindu–se sa ajunga la un Timp sacru care, In unele privinte, ar putea Insemna „Vesnicia“.
Nu este usor de aratat doar In cIteva cuvinte ce Inseamna Timpul pentru omul nereligios al societatilor moderne. Nu intentionam sa abordam filozofiile moderne ale Timpului si nici unele concepte pe care stiinta contemporana le foloseste pentru propriile sale cercetari. Scopul nostru nu este de a compara sisteme ori filozofii, ci comportamente existentiale. Or, ceea ce se poate observa la un om nereligios este ca si el cunoaste o anumita discontinuitate si eterogenitate a Timpului. Si pentru el exista, In afara de timpul mai curInd monoton al muncii, un timp al petrecerilor si al spectacolelor, un timp „festiv“. Si el traieste dupa ritmuri temporale variate si cunoaste timpuri cu intensitate variabila: cInd asculta muzica preferata sau cInd, Indragostit, asteapta sau IntIlneste persoana iubita, traieste, evident, Intr un alt ritm temporal decIt atunci cInd munceste sau se plictiseste.
O deosebire esentiala exista Insa fata de omul religios: acesta cunoaste intervale „sacre“, care nu iau parte la durata temporala ce le preceda si le urmeaza, care au o alta structura si o alta „origine“, pentru ca este un Timp primordial, sanctificat de zei si putInd fi adus In prezent prin sarbatoare. Pentru un om nereligios, Timpul nu poate reprezenta nici ruptura, nici „mister“: el alcatuieste dimensiunea existentiala cea mai profunda a omului si este legat de propria sa existenta, avInd asadar un Inceput si un sfIrsit, care este moartea, disparitia existentei. OricIt de numeroase ar fi ritmurile temporale pe care le urmeaza si oricIt de deosebite ar fi intensitatile acestor ritmuri, omul nereligios stie ca este vorba mereu de o experienta umana In care nu poate interveni nici o prezenta divina.
Dimpotriva, pentru omul religios, durata temporala profana poate fi periodic „oprita“ prin introducerea, cu ajutorul riturilor, a unui Timp sacru, non–istoric (In sensul ca nu tine de prezentul istoriC). Tot asa cum o biserica Inseamna o ruptura de nivel In spatiul profan al unui oras modern, slujba religioasa care are loc Inauntrul ei Inseamna o ruptura In durata temporala profana: nu mai este prezent Timpul istoric actual, timpul trait, de pilda, pe strazile si In casele din jur, ci Timpul In care s–a desfasurat existenta istorica a lui Isus Cristos, Timpul sfintit prin predicile, patimile, moartea si Invierea lui Cristos. Trebuie sa spunem totusi ca acest exemplu nu evidentiaza Intru totul deosebirea dintre Timpul profan si Timpul sacru; In comparatie cu celelalte religii, crestinismul a reInnoit Intr–adevar experienta si conceptul de Timp liturgic, afirmInd istoricitatea persoanei lui Cristos. Pentru un credincios, liturghia se desfasoara Intr–un Timp istoric sfintit prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Timpul sacru, periodic reactualizat In religiile precrestine (mai ales In cele arhaicE) este un Timp mitic, un Timp primordial, care nu poate fi identificat cu trecutul istoric, un Timp originar, care s–a ivit „dintr–o data“, care nu era precedat de un alt Timp, pentru ca nici un Timp nu putea exista Inainte de aparitia realitatii Infatisate de mit.
Ceea ce ne intereseaza Inainte de toate este aceasta conceptie arhaica a Timpului mitic. Vom vedea In cele ce urmeaza care sInt deosebirile fata de iudaism si crestinism.
Templum tempus
CIteva elemente ne vor ajuta sa Intelegem mai usor comportamentul omului religios fata de Timp. Trebuie sa amintim In primul rInd ca, In mai multe limbi ale populatiilor aborigene din America de Nord, termenul de „Lume“ (= CosmoS) este folosit si cu sensul de „An“. Iakutii spun „a trecut lumea“, IntelegInd prin aceasta ca „s–a scurs un an“. La populatia yuki, „Anul“ este desemnat de cuvintele „PamInt“ sau „Lume“; ca si iakutii, yuki spun, la trecerea anului, ca „a trecut PamIntul“. Acesti termeni arata legatura de ordin religios dintre Lume si Timpul cosmic. Cosmosul este vazut ca o unitate vie care se naste, se dezvolta si se stinge In ultima zi a Anului, ca apoi sa renasca o data cu Anul Nou. Vom vedea ca aceasta renastere este de fapt o nastere, Cosmosul renascInd In fiecare An pentru ca Timpul Incepe, cu fiecare An Nou, ab initio.
Legatura cosmico–temporala este de ordin religios: Cosmosul poate fi omologat cu Timpul cosmic („Anul“), pentru ca este vorba In ambele cazuri de realitati sacre, de creatii divine. La unele populatii nord–americane, aceasta legatura cosmico–temporala este aratata de Insasi structura edificiilor sacre. De vreme ce Templul este imaginea Lumii, el contine si un simbolism temporal. Este ceea ce se poate constata, de pilda, la triburile algonkin si sioux. Coliba sacra reprezinta In acest caz Universul, dar si Anul, pentru ca Anul este vazut ca un fel de trecere prin cele patru puncte cardinale, re prezentate de cele patru ferestre si de cele patru usi ale colibei. Indienii dakota obisnuiesc sa spuna ca „Anul este un cerc In jurul Lumii“, adica In jurul colibei sacre, care este o imago mundi.1
Gasim In India un exemplu si mai clar. Am vazut ca ridicarea unui altar Inseamna repetarea cosmogoniei. Or, textele adauga ca „Anul este altarul focului“, explicInd totodata si simbolismul lui temporal: cele 360 de caramizi de Imprejmuire corespund celor 360 de nopti ale anului, iar cele 360 de caramizi yajusmati celor 360 de zile (Satapatha Brahmaña, X, 5, IV, 10 si asa mai departE). Cu alte cuvinte, cu fiecare Inaltare a unui altar al focului, nu numai ca se reface Lumea, ci „se cladeste Anul“: Timpul este re–creat, deci regenerat. Pe de alta parte, Anul este asimilat lui Prajapati, zeul cosmic; cu fiecare nou altar, Prajapati este Inviat, adica sfintenia Lumii este Intarita. Nu este vorba de Timpul profan, de simpla durata temporala, ci de sanctificarea Timpului cosmic. Inaltarea altarului focului are drept tel sanctificarea Lumii, adica integrarea sa Intr–un Timp sacru.
Gasim un simbolism temporal analog integrat In simbolismul cosmologic al Templului de la Ierusalim. Dupa Flavius Josephus (Ant. Jud., III, VII, 7), cele douasprezece pIini care se aflau pe masa re prezentau cele douasprezece luni ale Anului, iar candelabrul cu saptezeci de brate reprezenta decanii (adica Impartirea zodiacala a celor sapte planete In cIte zece partI). Templul era o imago mundi: gasindu–se In „Centrul Lumii“, la Ierusalim, el sanctifica nu numai Intreg Cosmosul, ci si „viata“ cosmica, adica Timpul.
Primul care a explicat Inrudirea etimologica dintre templum si tempus este Hermann Usener, care a interpretat cei doi termeni cu ajutorul notiunii de intersectare („Schneidung, Kreuzung“)2. Cercetarile ulterioare au adus precizari In legatura cu aceasta descoperire: „Templum se refera la aspectul spatial, iar tempus la aspectul temporal al miscarii orizontului In spatiu si In timp.“3
Toate aceste lucruri par sa aiba o semnificatie profunda, si anume ca pentru omul religios al culturilor arhaice Lumea se reInnoieste In fiecare an sau, cu alte cuvinte, Isi regaseste cu fiecare Inceput de an „sfintenia“ originara, cu care se nascuse din mIinile Creatorului. Acest simbolism este vadit In structura arhitectonica a sanctuarelor. Templul fiind locul sfInt prin excelenta si totodata imaginea Lumii, el sanctifica Intregul Cosmos si In acelasi timp viata cosmica. Or, aceasta viata cosmica era Inchipuita ca un soi de traiectorie circulara, identificIndu–se cu Anul. Anul era ca un cerc Inchis: avea un Inceput si un sfIrsit, dar si posibilitatea de a „renaste“ In chip de An Nou. Fiecare An Nou aducea un Timp „nou“, „curat“ si „sfInt“, adica un timp care nu fusese Inca folosit si uzat.
Timpul Insa renastea, reIncepea, pentru ca Lumea era creata din nou la Inceputul fiecarui An. Am vazut In capitolele precedente cIt de important este mitul cosmogonic ca model exemplar al oricarui tip de creatie sau de constructie. Cosmogonia Inseamna si creare a Timpului, ba mai mult: cosmogonia fiind arhetipul oricarei „creatii“, Timpul cosmic pe care cosmogonia Il face sa tIsneasca este modelul exemplar al tuturor celorlalte feluri de timp, adica al Timpurilor proprii diverselor categorii de fapturi care exista pe lume. Altfel spus, pentru omul religios al culturilor arhaice, orice creatie, orice existenta Incepe In Timp: Inainte ca un lucru sa existe nu poate exista nici timpul acestui lucru. Inainte sa apara Cosmosul nu exista timp cosmic. Inainte de aparitia unei anumite specii vegetale, timpul de care ea are nevoie astazi sa creasca, sa rodeasca si sa moara nu exista. Orice creatie este deci imaginata ca avInd loc la Inceputul Timpului, in principio. Timpul tIsneste o data cu prima aparitie a unei noi categorii de realitati existente. Mitul joaca, asadar, un rol atIt de important pentru ca arata cum anume si–a facut aparitia o realitate.
Repetarea anuala a cosmogoniei
Mitul cosmogonic arata cum s–a ivit Cosmosul. In Babilon, In timpul ceremoniei akItu, care se desfasura In ultimele zile ale anului si In primele zile ale Anului Nou, era recitat solemn „Poemul Creatiei“, Enuma elish. Aceasta recitare rituala actualiza lupta dintre Marduk si monstrul marin Tiamat, care avusese loc ab origine si care pusese capat Haosului prin victoria finala a zeului. Marduk faurise Cosmosul din trupul ciopIrtit al lui Tiamat, iar pe om din sIngele demonului Kingu, principalul aliat al lui Tiamat. Ca aceasta comemorare a Creatiei este Intr–adevar o reactualizare a actului cosmogonic ne–o dovedesc atIt ritualurile, cIt si formulele rostite In cursul ceremoniei.
Lupta dintre Tiamat si Marduk era redata printr–o confruntare Intre doua grupuri de personaje; regasim acelasi ceremonial la hititi, tot In cadrul scenariului dramatic prilejuit de Anul Nou, la egipteni si In tinutul Ras Shamra. Lupta dintre cele doua grupuri de personaje repeta trecerea de la Haos la Cosmos, actualizInd cosmogonia. Evenimentul mitic redevenea prezent. „Sa–l Invinga mereu pe Tiamat si sa–i grabeasca sfIrsitul!“, striga conducatorul ceremonialului. Lupta, victoria si Creatia aveau loc chiar In aceasta clipa, hic et nunc.
Deoarece Anul Nou este o reactualizare a cosmogoniei, el implica reluarea Timpului de la Inceputurile sale, adica refacerea Timpului primordial, a Timpului „pur“, cel care exista In momentul Creatiei. Anul Nou era asadar un prilej pentru „curatirea“ de pacate si alungarea demonilor sau macar a unui tap ispasitor. Nu este vorba doar de sfIrsitul efectiv al unui anumit interval de timp si de Inceputul unui alt interval (cum Isi imagineaza, de pilda, un om moderN), ci si de abolirea anului trecut si a timpului scurs. Acesta este de altfel sensul purificarilor rituale: o ardere, o anulare a pacatelor si a greselilor individului si ale comunitatii In ansamblu, si nu doar o simpla „purificare“.
Naurôz — Anul Nou persan — aminteste de ziua In care a avut loc Crearea Lumii si a omului. In ziua de Naurôz avea loc „Innoirea Creatiei“, cum spunea istoricul arab AlbIruni. Regele rostea: „Iata o noua zi, dintr–o noua luna a unui nou an: trebuie sa Innoim ceea ce timpul a Invechit.“ Timpul Invechise fiinta omeneasca, societatea, Cosmosul, si acest Timp distrugator era Timpul profan, durata propriu–zisa: trebuia abolit, pentru a reveni la momentul mitic In care lumea Incepuse sa existe, scaldata Intr–un Timp „pur“, „puternic“ si sacru. Timpul profan scurs era abolit cu ajutorul riturilor care Inchipuiau un fel de „sfIrsit al lumii“. Stingerea focurilor, Intoarcerea sufletelor mortilor, confuzia sociala de tipul Saturnaliilor, licenta erotica, orgiile si altele simbolizau Intoarcerea Cosmosului In Haos. In ultima zi a anului, Universul se topea In Apele primordiale. Monstrul marin Tiamat, simbol al Intunericului, al amorfului, al non–manifestatului, Invia si devenea iarasi amenintator. Lumea care existase de–a lungul unui an Intreg disparea cu adevarat. Deoarece Tiamat era din nou acolo, Cosmosul era anulat, iar Marduk era nevoit sa–l creeze din nou, dupa ce–l Inviase Inca o data pe Tiamat.4
Iata care era semnificatia acestei Intoarceri periodice a lumii Intr–o modalitate haotica: toate „pacatele“ de peste an, tot ceea ce Timpul pIngarise si Invechise, era nimicit In sensul fizic al termenului. ParticipInd In chip simbolic la nimicirea si la re–crearea Lumii, omul era si el creat din nou si renastea, pentru ca Incepea o existenta noua. Cu fiecare An Nou, omul se simtea mai liber si mai curat, pentru ca scapase de povara greselilor si pacatelor sale. Se Intorcea In Timpul mitic al Creatiei, un Timp sacru si „puternic“: sacru pentru ca era transfigurat de prezenta zeilor, „puternic“ pentru ca era Timpul celei mai uriase creatii cunoscute vreodata, aceea a Universului. Omul era din nou, In mod simbolic, contemporan cu cosmogonia si lua parte la Facerea Lumii. In Orientul Apropiat, participa chiar, In timpuri stravechi, la aceasta creatie (cf. cele doua grupuri antagoniste care Ii reprezinta pe Zeu si pe Monstrul mariN).
Nu este greu de Inteles de ce omul religios era urmarit de amintirea acestui Timp mitic, si de ce se straduia periodic sa se Intoarca la el: in illo tempore, zeii ajunsesera la apogeul puterii. Cosmogonia este manifestarea divina suprema, gestul exemplar de putere, de Indestulare, de creativitate. Omul religios este Insetat de real si Incearca prin toate mijloacele care Ii stau la IndemIna sa se aseze la izvorul realitatii primordiale, cInd lumea era in statu nascendi.
Regenerarea prin Intoarcerea la Timpul originar
Toate aceste lucruri s–ar cuveni dezvoltate, dar nu putem deocamdata mentiona decIt doua elemente esentiale, si anumea: 10 prin repetarea anuala a cosmogoniei, Timpul era regenerat, reIncepea ca Timp sacru, deoarece coincidea cu acel illud tempus cInd Lumea Incepuse sa existe; 20 participInd In mod ritual la „sfIrsitul Lumii“ si la „re–crearea“ ei, omul devenea contemporan cu illud tempus, deci se nastea din nou, Isi relua existenta de la capat cu rezerva de forte vitale intacta, asa cum era ea In clipa cInd venise pe lume.
Cele doua elemente sInt importante pentru ca ne dezvaluie secretul comportamentului omului religios fata de Timp. Timpul sacru si puternic fiind Timpul originii, clipa desavIrsita In care s–a faurit o realitate si In care aceasta realitate s–a manifestat pe deplin, pentru prima oara, omul se va stradui periodic ca ajunga din nou In acest Timp originar. Pe aceasta reactualizare rituala a lui illud tempus al primei epifanii a unei realitati se bazeaza toate calendarele sacre: sarbatoarea nu este „comemorarea“ unui eveniment mitic (si deci religioS), ci reactualizarea acestuia.
Timpul originii este prin excelenta Timpul cosmogoniei, clipa In care a aparut realitatea cea mai cuprinzatoare, adica Lumea. Cum am putut vedea In capitolul precedent, cosmogonia slujeste asadar drept model exemplar pentru orice „creatie“, orice fel de „facere“. Din acelasi motiv, Timpul cosmogonic slujeste drept model tuturor Timpurilor sacre; pentru ca, daca Timpul sacru este acela In care s–au manifestat si au creat zeii, este limpede ca Facerea Lumii este manifestarea divina cea mai cuprinzatoare si mai mareata.
Omul religios reactualizeaza deci cosmogonia nu numai de fiecare data cInd „faureste“ ceva („lumea lui proprie“ — teritoriul locuit — sau o cetate, o casa etc.), ci si atunci cInd vrea sa asigure o domnie fericita unui nou Suveran sau cInd trebuie sa salveze recoltele amenintate, sa poarte cu succes un razboi ori sa faca o calatorie pe mare. Recitarea rituala a mitului cosmogonic joaca un rol important mai ales In vindecari, care au drept scop regenera rea fiintei omenesti. In insulele Fidji, ceremonialul instalarii unui nou suveran poarta numele de „Facerea Lumii“, iar acest ceremonial se repeta si pentru salvarea recoltelor amenintate. Cea mai larga aplicatie rituala a mitului cosmogonic se IntIlneste probabil In Polinezia. Vorbele pe care Io le rostise in illo tempore pentru a crea Lumea au devenit formule rituale. Oamenii le repeta cu felurite prilejuri: pentru fecundarea unui pIntece sterp, pentru vindecarea bolilor, atIt ale mintii, cIt si ale trupului, la pregatirile de razboi, dar si In ceasul mortii ori pentru stimularea inspiratiei poetice.5
Mitul cosmogonic este, asadar, pentru polinezieni modelul arhetipal al tuturor „creatiilor“, oricare ar fi planul desfasurarii lor: biologic, psihologic, spiritual. Deoarece recitarea rituala a mitului cosmogonic implica reactualizarea acestui eveniment primordial, cel pentru care este recitat mitul este proiectat In chip magic la „Inceputurile Lumii“ si devine contemporan cu cosmogonia. Acesta se Intoarce la Timpul originii, In scopul terapeutic de a–si relua existenta de la capat, de a se naste Inca o data. Conceptia subiacenta acestor rituri de vindecare ar fi ca Viata nu poate fi reparata, ci doar re–creata prin repetarea simbolica a cosmogoniei, deoarece cosmogonia este modelul exemplar al oricarei creatii.
Putem Intelege si mai bine functia regeneratoare a Intoarcerii la Timpul originii daca cercetam mai In amanunt terapeutica arhaica, ca de pilda cea a populatiei tibeto–birmane nakhi, din sud–vestul Chinei (provincia YunnaN). Ritualul de vindecare consta de fapt In recitarea solemna a mitului Facerii Lumii, urmat de miturile originii bolilor (provocate de mInia SerpiloR) si de aparitia primului saman–vindecator care le aduce oamenilor leacurile trebuincioase. Aproape toate ritualurile se refera la Inceputuri, la Timpul mitic cInd Lumea Inca nu exista: „La Inceput, pe cInd cerul, soarele, luna, stelele, planetele si pamIntul Inca nu se ivisera, pe cInd nu era Inca nimic etc.“ Urmeaza apoi cosmogonia si aparitia serpilor: „In vremea cInd s–a ivit cerul, cInd s–au raspIndit soarele, luna, stelele si planetele si pamIntul; cInd s–au nascut muntii, vaile, copacii si stIncile, tot atunci s–au aratat serpii naga si dragonii etc.“ Se vorbeste apoi de aparitia primului vindecator si a leacurilor, cu precizarea: „Trebuie aratat de unde vine leacul, altfel nu se poate vorbi despre el.“6
Se cuvine adaugat, In legatura cu aceste rostiri magice cu scop medical, ca mitul originii leacurilor face Intotdeauna parte din mitul cosmogonic. In terapeuticile primitive si traditionale, un leac nu este bun decIt atunci cInd originea lui este amintita In fata bolnavului. Un mare numar de incantatii din Orientul Apropiat si din Europa cuprind povestea bolii ori a demonului care a provocat–o si vorbesc despre momentul mitic In care o divinitate sau un sfInt a izbutit sa stIrpeasca raul.7 Eficacitatea terapeutica a incantatiei consta In faptul ca aceasta, rostita ritual, reactualizeaza Timpul mitic al „originii“, atIt al originii Lumii, cIt si al originii bolii si a tratamentului.
Timpul „festiv“ si structura sarbatorilor
Timpul originii unei realitati, adica Timpul Intemeiat de prima sa aparitie, are o valoare si o functie exemplare; din acest motiv, omul se straduieste sa–l reactualizeze periodic, cu ajutorul unor ritualuri adecvate. Insa „prima manifestare“ a unei realitati echivaleaza cu crearea sa de catre Fiinte divine sau semi–divine: regasirea Timpului originii implica asadar repetarea rituala a actului creator al zeilor. Reactualizarea periodica a actelor creatoare Infaptuite de catre Fiintele divine in illo tempore alcatuieste calendarul sacru, totalitatea sarbatorilor. O sarbatoare se desfasoara Intotdeauna In Timpul originii. Si tocmai regasirea acestui Timp originar, sacru, deosebeste comportamentul uman din timpul sarbatorii de cel de dinainte ori de dupa sarbatoare. In numeroase cazuri, ceea ce se petrece In timpul sarbatorilor nu se deosebeste cu nimic de ceea ce se IntImpla In zilele obisnuite, Insa omul religios este Incredintat ca traieste Intr–un alt Timp, ca a izbutit sa se Intoarca In acel illud tempus mitic.
Cu prilejul ceremoniilor totemice anuale intichiuma, australienii arunta reiau itinerariul urmat de Stramosul mitic al tribului din epoca altcheringa („vremea visului“). Se opresc In nenumaratele locuri unde s–a oprit Stramosul si fac aceleasi gesturi pe care le facuse acesta, in illo tempore. Pe durata Intregii ceremonii postesc, nu poarta arme si se feresc de orice contact cu femeile sau cu membrii altor clanuri. SInt cu totul cufundati In „vremea visului“.8
Sarbatorile care au loc la fiecare an In insula Tikopia, din arhipelagul polinezian, reproduc „lucrarile zeilor“, actele prin care zeii, In Timpurile mitice, au alcatuit Lumea asa cum este ea In zilele noastre.9 Timpul „festiv“, In care se traieste pe durata ceremoniilor, se caracterizeaza prin anumite interdictii (tabuurI): zgomotul, jocurile, dansurile sInt cu desavIrsire oprite. Trecerea de la Timpul profan la Timpul sacru este marcata ritual de ruperea unui bat In doua. Numeroasele ceremonii care alcatuiesc sarbatorile periodice si care nu fac decIt sa repete gesturile exemplare ale zeilor nu se deosebesc, In aparenta, de activitatile firesti: este vorba de repararea rituala a barcilor, de rituri legate de cultivarea plantelor comestibile (yam, taro si altelE), de refacerea sanctuarelor. In realitate, toate aceste activitati ceremoniale se deosebesc de aceleasi munci facute In zilele obisnuite prin faptul ca ele nu privesc decIt anumite obiecte, care sInt Intr–un fel arhetipurile categoriilor respective, si prin aceea ca se desfasoara Intr–o atmosfera impregnata de sacru. Intr–adevar, indigenii sInt constienti ca reproduc In cele mai mici amanunte actele exemplare ale zeilor, asa cum acestia le Infaptuisera in illo tempore.
Astfel, omul religios devine periodic contemporan cu zeii, In masura In care reactualizeaza Timpul primordial In care s–au Infaptuit lucrarile divine. La nivelul civilizatiilor „primitive“, tot ceea ce face omul are un model transuman; chiar si In afara Timpului „festiv“, gesturile sale urmeaza modelele exemplare hotarIte de zei si de Stramosii mitici. Aceasta imitatie poate Insa deveni din ce In ce mai putin corecta; modelul risca sa fie deformat sau chiar uitat. Reactualizarile periodice ale gesturilor divine, sarbatorile religioase au drept scop sa–i Invete pe oameni modelele sacre. Repararea rituala a barcilor sau cultivarea rituala a plantelor (yam, de pildA) nu mai seamana cu aceleasi munci desfasurate In afara perioadelor sacre. Ele sInt mai exacte, mai apropiate de modelele divine, si sInt In acelasi timp rituale, fiind calauzite de o intentie religioasa. Ceremonialul repararii unei barci nu are nici o legatura cu faptul ca barca trebuie reparata, ci arata ca, In vremurile mitice, zeii le–au aratat oamenilor cum anume se repara barcile. Nu mai este vorba de o operatie empirica, ci de un act religios, de o imitatio dei. Lucrul care trebuie reparat nu este doar unul dintre cele care alcatuiesc numeroasa categorie a „barcilor“, ci un arhetip mitic: barca de care zeii s–au folosit „in illo tempore“. Timpul In care are loc repararea rituala a barcilor aminteste de Timpul primordial, adica Timpul In care lucrau zeii.
Exemplul pe care l–am analizat nu se poate aplica la toate tipurile de sarbatori periodice. Ceea ce ne intereseaza nu este morfologia sarbatorii, ci structura Timpului sacru actualizat prin sarbatori. Se poate spune ca Timpul sacru este mereu acelasi, alcatuind „un sir de eternitati“ (Hubert si MausS). OricIt de complexa ar fi o sarbatoare religioasa, ea reproduce Intotdeauna un eveniment sacru care a avut loc ab origine si care este readus In prezent In chip ritual. Participantii devin contemporani cu evenimentul mitic sau, altfel spus, „ies“ din timpul lor istoric, adica din Timpul alcatuit din totalitatea evenimentelor profane, personale si interpersonale, pentru a ajunge la Timpul primordial, care este mereu acelasi si care apartine Eternitatii. Omul religios ajunge periodic In Timpul mitic si sacru, la Timpul originii, care „nu se scurge“, pentru ca nu ia parte la durata temporala profana, fiind alcatuit dintr–un prezent etern, recuperabil la nesfIrsit.
Omul religios simte nevoia sa se cufunde perio dic In acest Timp sacru si indestructibil, fiind Incredintat ca acesta determina celalalt timp, obisnuit, durata profana In care se desfasoara orice existenta omeneasca. Prezentul etern al evenimentului mitic determina durata profana a evenimentelor istorice. Ca sa dam un singur exemplu, hierogamia divina, care a avut loc in illo tempore, a Ingaduit unirea sexuala, omeneasca. Unirea dintre zeu si zeita se petrece Intr–o clipa atemporala, Intr–un prezent vesnic; unirea sexuala dintre oameni, cInd nu este rituala, se desfasoara In durata, In Timpul profan. Timpul sacru, mitic, Intemeiaza si Timpul existential, istoric, slujindu–i acestuia drept model exemplar. Altfel spus, totul exista datorita fiintelor divine ori semidivine. „Originea“ realitatilor si a Vietii Insesi este religioasa. Planta yam poate fi cultivata si consumata In chip „obisnuit“ pentru ca este cultivata si consumata periodic In chip ritual. Iar aceste ritualuri pot fi Indeplinite pentru ca zeii le–au dezvaluit in illo tempore, creInd omul si planta yam si aratIndu–le oamenilor cum anume aceasta planta comestibila poate fi cultivata si consumata.
Dimensiunea sacra a Vietii se regaseste din plin In sarbatoare, cInd se experimenteaza sfintenia existentei omenesti ca lucrare a zeilor. In restul timpului, omul poate oricInd uita ceea ce este fundamental, si anume ca existenta nu este „data“ de catre ceea ce modernii numesc „Natura“, ci este o creatie a Celorlalti, adica zeii sau Fiintele semidivine. In schimb, sarbatorile redau dimensiunea sacra a existentei, amintind cum anume zeii sau Stramosii mitici au facut omul si i–au Impartasit comportamentele sociale si muncile practice.
Dintr–un anumit punct de vedere, aceasta „iesire“ periodica din Timpul istoric, si mai ales consecintele ei pentru existenta globala a omului religios, ar putea aduce cu o respingere a libertatii creatoare. Este vorba de fapt de o vesnica Intoarcere in illo tempore, Intr–un trecut care este „mitic“ si nu are nimic istoric. S–ar putea conchide ca aceasta eterna repetare a gesturilor exemplare dezvaluite de zei ab origine Impiedica orice progres uman si para lizeaza orice elan creator. Concluzia este justificata, dar numai In parte, deoarece omul religios, chiar si cel mai „primitiv“, nu se Impotriveste progresului, In principiu, ci Il accepta, atribuindu–i Insa o origine si o dimensiune divine. Tot ceea ce, din perspectiva moderna, ni s–ar parea aducator de „progres“ (de orice fel — social, cultural, tehnic si asa mai departE) In comparatie cu o situatie anterioara, a fost asumat de catre societatile primitive In decursul lungii lor istorii, ca un sir de revelatii divine. Deocamdata nu intereseaza acest aspect al problemei. Importanta este Intelegerea semnificatiei religioase a repetarii gesturilor divine. Pare destul de limpede ca, simtind nevoia sa reproduca la nesfIrsit aceleasi gesturi exemplare, omul religios doreste si Incearca sa traiasca In preajma zeilor.
Omul — contemporan periodic cu zeii
Capitolul precedent, privitor la simbolismul cosmologic al oraselor, templelor si caselor, ne–a aratat ca acesta se leaga de ideea unui „Centru al Lumii“. Experienta religioasa cuprinsa In simbolismul Centrului ar putea fi urmatoarea: omul doreste sa se aseze Intr–un spatiu „deschis catre Inalt, aflat In comunicare cu lumea divina“. Asezarea In preajma unui „Centru al Lumii“ nu Inseamna altceva decIt asezarea In preajma zeilor.
Regasim aceeasi dorinta de apropiere de zei daca analizam semnificatia sarbatorilor religioase. Cel ce se cufunda In Timpul sacru de origine devine „contemporan cu zeii“, deci traieste In preajma lor, chiar daca aceasta prezenta este tainica, In sensul ca nu este Intotdeauna vizibila. Intentionalitatea descifrata In experienta Spatiului si a Timpului sacru dezvaluie dorinta de Intoarcere la o stare primordiala, cInd zeii si Stramosii mitici erau prezenti, fiind pe cale de a crea Lumea, ori de a o orIndui, ori de a le arata oamenilor temeiurile civilizatiei. Aceasta „stare primordiala“ nu este de ordin istoric si nu poate fi calculata cronologic; este vorba de o anterioritate mitica, de Timpul „originii“, de ceea ce s–a petrecut „la Inceputuri“, in principio.
Or, „la Inceputuri“, Fiintele divine sau semidivine Isi faceau lucrarea pe PamInt. Nostalgia „originilor“ este asadar de natura religioasa. Omul doreste sa regaseasca prezenta activa a zeilor, doreste sa traiasca In Lumea proaspata, curata si „puternica“, asa cum a iesit ea din mIinile Creatorului. Nostalgia perfectiunii Inceputurilor explica In mare parte Intoarcerea periodica in illo tempore. S–ar putea spune, In termeni crestini, ca este vorba de o „nostalgie a Paradisului“, cu toate ca, la nivelul culturilor primitive, contextul religios si ideologic este cu totul altul decIt cel al iudeo–crestinismului. Insa Timpul mitic pe care omul se straduieste sa–l reactualizeze periodic este un Timp sanctificat de prezenta divina, si putem spune ca dorinta lui de a se afla In prezenta zeilor si Intr–o lume desavIrsita (pentru ca abia a luat nasterE) corespunde nostalgiei starii paradiziace.
Aceasta dorinta a omului religios de a se Intoarce periodic Inapoi, stradania lui de a retrai o situatie mitica, cea de la Inceputuri, ar putea parea nefiresti si umilitoare In conceptia moderna. Aceasta nostalgie duce inevitabil la repetarea neIncetata a unui numar limitat de gesturi si de comportamente. Se poate spune chiar, pIna la un anumit punct, ca omul religios, mai ales cel din societatile „primitive“, este prin excelenta un om paralizat de mitul eternei reIntoarceri. Un psiholog din zilele noastre ar Incerca sa descifreze Intr–un asemenea comportament spaima In fata noului, refuzul de a asuma responsabilitatea unei existente autentice si istorice, nostalgia unei stari „paradiziace“, tocmai pentru ca era embrionara si nu se desprinsese cu totul de Natura.
Subiectul este mult prea complex pentru a putea fi abordat aici si depaseste de altfel sfera preocuparilor noastre, pentru ca pune problema opozitiei dintre omul modern si cel premodern. Trebuie totusi sa subliniem ca omul religios al societatilor primitive nu refuza nicidecum sa–si asume responsabilitatea unei existente autentice. Dimpotriva, dupa cum am vazut si cum vom mai avea prilejul sa constatam, el Isi asuma cu mult curaj responsabilitati enorme, cum ar fi de pilda participarea la crearea Cosmosului, la crearea propriei lumi, asigurarea vietii plantelor si animalelor si altele. Este vorba Insa de un alt fel de responsabilitate decIt cele pe care le socotim ca fiind singurele autentice si valabile. Este o responsabilitate pe plan cosmic, spre deosebire de cele de ordin moral, social sau istoric, singurele pe care le cunosc civilizatiile moderne. Din perspectiva existentei profane, omul nu–si recunoaste alta responsabilitate In afara de aceea fata de sine Insusi si fata de societate. Pentru el, Universul nu alcatuieste de fapt un Cosmos, o unitate vie si articulata, ci este pur si simplu totalitatea rezervelor materiale si a energiilor fizice ale planetei, iar grija de capetenie a omului modern este de a nu epuiza cumva resursele economice ale globului. Din punct de vedere existential Insa, „primitivul“ se situeaza Intotdeauna Intr–un context cosmic. Experienta lui personala nu este lipsita nici de autenticitate, nici de profunzime, Insa ea pare pentru omul modern lipsita de autenticitate sau copilareasca, pentru ca este exprimata Intr–un limbaj cu care nu sIntem obisnuiti.
Ca sa revenim la ceea ce spuneam mai Inainte, nu sIntem Indreptatiti sa vedem In Intoarcerea periodica In Timpul sacru al originii o respingere a lumii reale si o evadare In vis si imaginar. Dimpotriva, si aici gasim obsesia ontologica, aceasta trasatura esentiala a omului societatilor primitive si arhaice. Pentru ca, de fapt, dorinta de Intoarcere la Timpul originii Inseamna deopotriva dorinta de a regasi prezenta zeilor si Lumea puternica, proaspata si curata, asa cum era ea in illo tempore. Aceasta Inseamna o sete de sacru si In acelasi timp o nostalgie a Fiintei. Pe plan existential, experienta consta In certitudinea de a putea reIncepe viata, periodic, cu maximum de „sanse“. Viziunea optimista asupra existentei este Insotita de o adeziune totala la Fiinta. Prin toate comportamentele sale, omul religios arata ca nu crede decIt In Fiinta, ca participarea sa la Fiinta este asigurata de revelatia primordiala, al carei paznic este. Miturile reprezinta totalitatea acestor revelatii primordiale.
Mit = Model exemplar
Mitul relateaza o IntImplare sacra, adica un eveniment primordial care s–a petrecut la Inceputurile Timpului, ab initio.10 Relatarea unei IntImplari sacre echivaleaza Insa cu dezvaluirea unui mister, pentru ca personajele mitului nu sInt fiinte umane, ci zei sau Eroi civilizatori, asa ca gestele lor sInt asemenea unor taine, pe care omul nu le–ar fi putut cunoaste daca nu i–ar fi fost dezvaluite. Mitul este deci povestea a ceea ce s–a petrecut in illo tempore, relatarea a ceea ce zeii sau fiintele divine au facut la Inceputurile Timpului; „a povesti“ un mit Inseamna a spune ceea ce s–a petrecut ab origine. O data „spus“, adica „dezvaluit“, mitul devine adevar apodictic, temei al adevarului absolut. „Asa este pentru ca se spune ca asa este“, afirma eschimosii netsilik pentru a dovedi temeinicia istoriei lor sacre si a traditiilor lor religioase. Mitul consemneaza aparitia unei noi „situatii“ cosmice sau a unui eveniment primordial, fiind asadar, Intotdeauna, relatarea unei „creatii“: mitul spune cum anume s–a facut un lucru, cum a Inceput sa fie. Iata de ce mitul este legat de ontologie, pentru ca nu vorbeste decIt de realitati, de ceea ce s–a petrecut cu adevarat, de ceea ce s–a manifestat din plin.
Este vorba, fara Indoiala, de realitati sacre, pentru ca sacrul este realul prin excelenta. Nimic din ceea ce tine de sfera profanului nu ia parte la Fiinta, pentru ca profanul nu a fost Intemeiat ontologic de mit, nu are un model exemplar. Cum vom putea constata In cele ce urmeaza, munca agricola este un rit dezvaluit de zei sau de Eroii civilizatori, fiind asadar un act real si totodata semnificativ. Intr–o societate desacralizata, munca agricola este un act profan, justificat doar de profitul economic. PamIntul este lucrat pentru a da foloase, hrana si cIstig. Golita de simbolismul religios, munca agricola devine „opaca“ si istovitoare, nu are nici o semnificatie si nu Ingaduie nici o „deschidere“ catre universal, catre lumea spirituala.
Nici un zeu, nici un Erou civilizator n–a dezvaluit vreodata un act profan. Tot ceea ce au facut zeii sau Stramosii, deci tot ceea ce istorisesc miturile despre activitatea lor creatoare, tine de sfera sacrului, deci ia parte la Fiinta. In schimb, ceea ce oamenii fac din proprie initiativa, fara a urma un model mitic, tine de profan, fiind asadar un lucru zadarnic si iluzoriu, prin urmare ireal. Cu cIt omul este mai religios, cu atIt are la IndemIna mai multe modele exemplare pentru comportamentele si actiunile sale. De asemenea, cu cIt omul este mai religios, cu atIt este mai integrat In real, riscInd mai putin sa se risipeasca In fapte neexemplare, „subiective“ — In cele din urma aberante.
Exista un aspect al mitului care se cuvine subliniat: mitul Infatiseaza sacralitatea absoluta, pentru ca relateaza activitatea creatoare a zeilor, dezvaluie sacralitatea lucrarii lor. Altfel spus, mitul Infatiseaza izbucnirile diverse si adesea dramatice ale sacrului In lume. Din acest motiv, la multi primitivi, miturile nu pot fi rostite oricum si oricInd, ci doar In cursul anotimpurilor mai bogate sub aspect ritual (toamna, iarnA) sau Intre ceremoniile religioase, deci Intr–un ragaz de timp sacru. Lumea este Intemeiata de fapt prin izbucnirea sacrului, istorisita de mit. Fiecare mit arata cum anume o realitate a ajuns sa existe, fie ca este vorba de realitatea totala, Cosmosul, ori de o parte a acesteia — o insula, o specie vegetala, o institutie umana. CInd se arata cum anume au ajuns lucrurile sa existe, se ofera si o explicatie a acestei existente, precum si un raspuns, indirect, la o alta Intrebare: de ce exista aceste lucruri? Acest „de ce“ este Intotdeauna legat de „cum“, pentru ca atunci cInd se arata cum a luat nastere un lucru, se Infatiseaza si izbucnirea In Lume a sacrului, cauza ultima a oricarei existente reale.
Pe de alta parte, fiind o lucrare divina, deci o izbucnire a sacrului, orice creatie este In acelasi timp o izbucnire de energie creatoare In Lume. Orice creatie este rodul unui preaplin. Zeii creeaza dintr–un exces de putere, dintr–o energie nestavalita. Creatia este rodul unui prisos de substanta ontologica. Din acest motiv, mitul care povesteste aceasta ontofanie sacra, aceasta manifestare victorioasa a preaplinului fiintei, devine modelul exemplar al tuturor activitatilor omenesti: doar el poate dezvalui ceea ce este real, supraabundent, eficient. „Trebuie sa facem ceea ce au facut zeii la Inceput“, spune un text indian (Satapatha Brahmaña, VII, 2, I, 4). „Asa au facut zeii, asa fac oamenii“, adauga Taittriya Brahmaña (I, 5, IX, 4). Cea mai importanta functie a mitului este deci de a „fixa“ modelele exemplare ale tuturor riturilor si ale tuturor activitatilor omenesti semnificative: hrana, sexualitate, munca, educatie etc. ComportIndu–se ca fiinta umana pe deplin responsabila, omul imita gesturile exemplare ale zeilor, le repeta actiunile, fie ca este vorba de o simpla functie fiziologica, precum alimentatia, ori de o activitate sociala, economica, culturala, militara si asa mai departe.
Numeroase mituri din Noua Guinee vorbesc despre lungi calatorii pe mare, oferind astfel „modele pentru navigatorii actuali“, dar si pentru orice alta activitate, „fie ca este vorba de dragoste, de razboi, de pescuit, de aducere a ploii sau de orice altceva… Povestirea ofera precedente pentru diferitele momente ale constructiei unei corabii, pentru tabuurile sexuale pe care le implica si asa mai departe“. Capitanul care porneste pe mare Il Intruchipeaza pe eroul mitic Aori. „Poarta Imbracamintea pe care o purta Aori, potrivit mitului; ca si Aori, are chipul Innegrit, iar In plete, un love asemanator cu acela pe care Aori l–a smuls de pe fruntea lui Iviri. Dantuieste la poalele muntelui si–si Intinde bratele tot asa cum Aori Isi Intindea aripile… Un pescar mi–a spus ca, atunci cInd se pregatea sa prinda pesti (cu arcuL), se credea Kivavia. Nu cerea mila si ajutorul eroului mitic, ci se identifica de–a dreptul cu acesta.“11
Acest simbolism al precedentelor mitice se regaseste si In alte culturi primitive. J. P. Harrington scrie, cu privire la tribul karuk din California: „Tot ceea ce facea indianul karuk urma Intocmai pilda a ceea ce facusera ikxareyavii In timpurile mitice. Acesti ikxareyavi locuiau In America Inaintea sosirii indienilor. Nestiind cum sa redea acest cuvInt, indienii karuk din zilele noastre propun termeni ca «printi», «conducatori», «Ingeri»… N–au ramas alaturi de ei decIt atIt cIt a fost nevoie ca sa–i Invete toate obiceiurile, spunIndu–le de fiecare data celor din tribul karuk: «Iata cum ar face oamenii.» Faptele si vorbele lor sInt si astazi pomenite In formulele magice ale indienilor karuk.“12
Aceasta repetare fidela a modelelor divine are un dublu rezultat: pe de o parte, imitIndu–i pe zei, omul se mentine In sacru si, prin urmare, In realitate; pe de alta parte, datorita reactualizarii neIntrerupte a gesturilor divine exemplare, lumea este sanctificata. Comportarea religioasa a oamenilor contribuie la mentinerea sfinteniei lumii.
Reactualizarea miturilor
Se cuvine sa amintim aici ca omul religios Isi asuma o umanitate al carei model este transuman, transcendent. El nu se recunoaste ca fiind cu adevarat om decIt In masura In care imita zeii, Eroii civilizatori ori Stramosii mitici. Altfel spus, omul religios se doreste altfel decIt este pe planul experientei sale profane. Omul religios nu este dat, el se faureste pe sine, apropiindu–se de modelele divine, care sInt pastrate de mituri, de istoria gestelor divine. Prin urmare, omul religios se socoteste si el faurit de Istorie asemenea omului profan, cu deosebirea ca singura Istorie care Il intereseaza este Istoria sacra dezvaluita de mituri, adica Istoria zeilor, In vreme ce omul profan se vrea constituit doar de Istoria umana, adica tocmai de totalitatea faptelor care nu prezinta pentru omul religios nici cel mai mic interes, pentru ca este lipsita de modele divine. Trebuie spus ca, Inca de la Inceput, omul religios Isi asaza modelul pe un plan transuman, cel dezvaluit de mituri. El nu devine cu adevarat om decIt daca se supune Invataturii miturilor, daca–i imita pe zei.
O astfel de imitatio dei implica uneori, pentru primitivi, o mare responsabilitate. Dupa cum am vazut, unele sacrificii sIngeroase Isi gasesc justificarea Intr–un act divin primordial: in illo tempore, zeul a ucis monstrul marin si l–a sfIrtecat pentru a crea Cosmosul. Omul repeta aceasta jertfa sIngeroasa, cIteodata omeneasca, atunci cInd trebuie sa Intemeieze un sat, un templu ori o casa. Consecintele posibile ale unei imitatio dei reies destul de limpede din mitologiile sau ritualurile a numeroase popoare primitive. De pilda, dupa miturile paleocultivatorilor, omul a ajuns ceea ce este astazi — muritor, sexualizat si silit sa munceasca — In urma unui omor primordial: Inainte de epoca mitica, o Fiinta divina, uneori o femeie ori o fata, alteori un copil sau un barbat, s–a lasat cuprinsa de flacari pentru ca din trupul sau ars sa creasca mai apoi tuberculi sau pomi fructiferi. Acest prim omor a schimbat cu totul modul de a fi al existentei omenesti. Arderea Fiintei divine a inaugurat atIt nevoia de hrana, cIt si fatalitatea mortii, precum si sexualitatea, unicul mijloc de a asigura continuitatea vietii. Trupul divinitatii arse a devenit hrana, iar sufletul a coborIt pe PamInt, unde a Intemeiat Imparatia Mortilor. Ad. E. Jensen, care a dedicat un studiu important acestor divinitati, numite de el dema, a aratat foarte limpede ca omul, hranindu–se sau murind, ia parte la existenta acestor dema.13
Pentru toate popoarele paleocultivatoare, evocarea periodica a IntImplarii primordiale care a Intemeiat actuala conditie umana este de cea mai mare importanta. Toata viata lor religioasa este o comemorare, o rememorare. Amintirea reactualizata prin rituri (prin repetarea omorului primordiaL) detine un rol hotarItor: nu trebuie uitat ceea ce s–a petrecut in illo tempore. Adevaratul pacat este uitarea: fata care ramIne singura vreme de trei zile Intr–o coliba Intunecoasa, la primul ciclu menstrual, fara sa poata sta de vorba cu cineva, se comporta astfel pentru ca fata mitica ucisa si preschimbata In Luna a ramas timp de trei zile In Intuneric; daca tInara catameniala Incalca regula tacerii si vorbeste, se face vinovata de uitarea unei IntImplari primordiale. Memoria personala nu intra In joc: unicul lucru important este rememorarea evenimentului mitic, singurul cu rol creator. Doar mitul primordial poate pastra istoria adevarata, istoria conditiei umane, si doar aici trebuie cautate si gasite principiile si paradigmele oricarui comportament.
In acest stadiu de cultura se IntIlneste canibalismul ritual. Prima grija a canibalului pare sa fie de natura metafizica, pentru ca el nu trebuie sa uite ceea ce s–a petrecut in illo tempore. Volhardt si Jensen au aratat foarte bine acest lucru: uciderea si devorarea scroafelor cu prilejul sarbatorilor, consumarea primilor tuberculi din recolta Inseamna, de fapt, ospatul din trupul divin, acelasi cu ospatul canibalilor. Jertfirea scroafelor, vInatoarea de capete, canibalismul se leaga In chip simbolic de strIngerea tuberculilor ori a nucilor de cocos. Volhardt14 a fost cel care a descoperit sensul religios al antropofagiei si responsabilitatea umana asumata de catre canibal. Planta comestibila nu este data In Natura, ci este rodul unui asasinat, pentru ca astfel a fost ea creata la Inceputurile Lumii. VInatoarea de capete, jertfele omenesti, canibalismul au fost acceptate de catre om, care si–a asumat astfel viata plantelor. Volhardt a subliniat acest lucru pe buna dreptate: canibalul Isi asuma responsabilitatea In lume, canibalismul nu este un comportament „natural“ al omului „primitiv“ (si nici nu se regaseste de altfel la nivelurile cele mai arhaice de culturA), ci un comportament cultural, Intemeiat pe o viziune religioasa a vietii. Pentru ca lumea vegetala sa poata supravietui, omul trebuie sa ucida si sa fie ucis; el trebuie de asemenea sa–si asume sexualitatea pIna la limita extrema, adica orgia. Este ceea ce spune un cIntec abisinian: „Cea care Inca nu a zamislit, sa zamisleasca; cel care Inca nu a ucis, sa ucida!“ Este un fel de a arata ca ambele sexe sInt condamnate sa–si asume destinul.
Inainte de a Incerca sa judecam canibalismul, trebuie sa ne amintim ca acesta se datoreaza Fiintelor supranaturale, care l–au Intemeiat Insa pentru a le permite oamenilor sa–si asume o responsabilitate In Cosmos, pentru a–i obliga sa asigure continuitatea vietii vegetale. Responsabilitatea este asadar de natura religioasa. Este ceea ce afirma canibalii din tribul uitoto: „Traditiile noastre sInt mereu vii, chiar atunci cInd nu dansam; dar facem ceea ce facem numai pentru a putea dansa.“ Dansurile constau In repetarea tuturor evenimentelor mitice, deci si a primului omor urmat de antropofagie.
Am amintit acest exemplu pentru a arata ca imi tatio dei nu este conceputa, la primitivi si In civilizatiile paleo–orientale, In chip idilic; dimpotriva, ea implica o mare responsabilitate umana. Chiar atunci cInd consideram o societate „salbatica“, nu trebuie sa uitam ca faptele cele mai barbare si comportamentele cele mai aberante urmeaza modele transumane, divine. Aceasta este Insa o alta problema, pe care nu o vom aborda aici, pentru ca nu ne propunem sa aflam cum anume, In urma caror degradari si neIntelegeri, unele comportamente religioase ajung sa se deterioreze si sa devina aberante. Ceea ce trebuie subliniat este ca omul religios dorea sa–i imite pe zei si credea ca o face chiar atunci cInd faptele sale ajungeau la nebunie, josnicie si crima.
Istorie sacra, Istorie, istoricism
Omul religios cunoaste, asadar, doua feluri de Timp: profan si sacru. O durata evanescenta si un „sir de vesnicii“ periodic recuperabile In timpul sarbatorilor, care alcatuiesc calendarul sacru. Timpul liturgic al calendarului se desfasoara In cerc Inchis, fiind Timpul cosmic al Anului, sanctificat de „lucrarile zeilor“. Si pentru ca lucrarea divina cea mai mareata a fost Facerea Lumii, comemorarea cosmogoniei joaca un rol Insemnat In multe religii. Anul Nou coincide cu ziua dintIi a Creatiei. Anul este dimensiunea temporala a Cosmosului. La trecerea anului, se spune: „A trecut Lumea.“
Orice An Nou Inseamna repetarea cosmogoniei, re–crearea Lumii si totodata „crearea“ Timpului, regenerarea lui printr–un „nou Inceput“. Mitul cosmogonic slujeste deci drept model exemplar pentru orice „creatie“ sau „constructie“ si este chiar folosit ca mijloc ritual de vindecare. Devenind din nou, In chip simbolic, contemporan cu Creatia, omul se Intoarce la preaplinul primordial. Bolnavul se vindeca pentru ca ia viata de la capat, cu o Incarcatura de energie intacta.
Sarbatoarea religioasa este reactualizarea unui eveniment primordial, a unei „IntImplari sacre“, ai carei actori sInt zeii sau Fiintele semidivine. Or, „IntImplarea sacra“ este povestita In mituri. Prin urmare, cei ce iau parte la sarbatoare devin contemporani cu zeii si cu Fiintele semidivine, traind In Timpul primordial sanctificat de prezenta si activitatea zeilor. Calendarul sacru regenereaza periodic Timpul, facIndu–l sa coincida cu Timpul originii, adica Timpul „puternic“ si „pur“. Experienta religioasa a sarbatorii, adica participarea la sacru, le Ingaduie oamenilor sa traiasca periodic In preajma zeilor. De aici decurge importanta capitala a miturilor In toate religiile premozaice, pentru ca miturile povestesc despre gestele zeilor, iar aceste geste slujesc drept modele exemplare tuturor activitatilor omenesti. In masura In care Ii imita pe zei, omul religios traieste In Timpul originii, adica Timpul mitic, „iesind“ din durata profana pentru a se Intoarce Intr un Timp „imobil“, „vesnic“.
Deoarece miturile alcatuiesc pentru el „povestea sfInta“, omul religios din societatile primitive nu trebuie nicidecum sa le uite: reactualizInd miturile, el se apropie de zei si ia parte la sfintenie. Exista Insa si „IntImplari divine tragice“, iar omul, reactualizIndu–le periodic, Isi asuma o mare responsabilitate fata de sine si fata de Natura. Canibalismul ritual, de pilda, este urmarea unei conceptii religioase tragice.
Asadar, reactualizIndu–si miturile, omul religios se straduieste sa se apropie de zei si sa ia parte la Fiinta; imitarea modelelor exemplare divine reprezinta dorinta lui de sfintenie si In acelasi timp nostalgia sa ontologica.
In religiile primitive si arhaice, eterna repetare a gesturilor divine se justifica drept imitatio dei. Calendarul sacru reia In fiecare an aceleasi sarbatori, care comemoreaza aceleasi IntImplari mitice. De fapt, calendarul sacru nu este altceva decIt acea „eterna reIntoarcere“ a unui numar limitat de gesturi divine, iar acest lucru este valabil nu doar In religiile primitive, ci In toate celelalte religii, deoarece calendarul sarbatorilor reprezinta o Intoarcere periodica a acelorasi stari primordiale, deci reactualizarea aceluiasi Timp sacru. Reactualizarea acelorasi IntImplari mitice este speranta cea mai mare a omului religios, care–si regaseste cu fiecare reactualizare sansa de a–si schimba existenta, de a o face asemanatoare modelului divin. Eterna repetare a gesturilor exemplare si eterna IntIlnire cu acelasi Timp mitic al originii, sanctificat de zei, nu implica pentru omul religios din societatile primitive si arhaice o viziune pesimista asupra vietii; dimpotriva, datorita acestei „eterne reIntoarceri“ la izvoarele sacrului si ale realului, existenta omeneasca i se pare a fi mIntuita de nimicnicie si de moarte.
Perspectiva se schimba cu totul atunci cInd sensul religiozitatii cosmice se Intuneca, asa cum se IntImpla In unele societati mai evoluate, cInd elitele intelectuale se desprind treptat de tiparele religiei traditionale. Sanctificarea periodica a Timpului cosmic se dovedeste In acest caz inutila si neInsemnata. Zeii nu mai sInt accesibili prin ritmurile cosmice. Semnificatia religioasa a repetarii gesturilor exemplare s–a pierdut. Or, repetarea golita de continutul sau religios duce In chip necesar la o viziune pesimista asupra existentei. CInd nu mai este un mijloc de Intoarcere la starea primordiala si de regasire a prezentei tainice a zeilor, cInd este desacralizat, Timpul ciclic devine InspaimIntator, semanInd cu un cerc care se InvIrte fara oprire In jurul propriului centru, repetIndu–se la nesfIrsit.
Este ceea ce s–a petrecut In India, unde a luat nastere complexa doctrina a ciclurilor cosmice (yugA). Un ciclu complet, numit mahayuga, dureaza 12 000 de ani, sfIrsindu–se cu o „disolutie“ — pralaya —, care se repeta In chip mai radical la capatul fiecarei mii de cicluri, devenind mahapralaya, adica „Marea Disolutie“. Schema exemplara „creatie–distrugere–creatie“ se repeta la nesfIrsit. Cei 12 000 de ani care alcatuiesc un mahayuga sInt socotiti „ani divini“, fiecare dintre ei durInd 360 de ani, ceea ce Inseamna In total 4 320 000 ani Intr–un singur ciclu cosmic. O mie de asemenea mahayuga alcatuiesc o „forma“ (kalpA), iar paisprezece kalpa alcatuiesc un manvantara (numit astfel pentru ca se presupune ca fiecare manvantara este condus de catre un Manu, Stramosul–Rege mitiC). Un kalpa dureaza cIt o zi din viata lui Brahma; un alt kalpa, cIt o noapte. O suta de asemenea „ani“ ai lui Brahma, adica 311 000 miliarde de ani omenesti, alcatuiesc viata Zeului. Aceasta durata considerabila a vietii lui Brahma nu ajunge Insa sa epuizeze Timpul, pentru ca zeii nu sInt vesnici, iar creatiile si distrugerile cosmice continua ad infinitum.15
Iata, asadar, ce Inseamna de fapt „eterna reIntoarcere“, eterna repetare a ritmului fundamental al Cosmosului: distrugerea si re crearea sa periodica, adica „Anul–Cosmos“ In conceptia primitiva, golita Insa de continutul religios. Doctrina ciclurilor yuga a fost elaborata de catre elitele intelectuale si, chiar daca a devenit o doctrina panindiana, nu trebuie sa ne imaginam ca latura sa InspaimIntatoare era cunoscuta de catre toate populatiile din India. Elitele religioase si filozofice erau singurele care se simteau cuprinse de disperare In fata Timpului ciclic, care se repeta la nesfIrsit, pentru ca aceasta „eterna reIntoarcere“ implica, In gIndirea indiana, eterna reIntoarcere la existenta datorita legii cauzalitatii universale, karma. Pe de alta parte, Timpul era asimilat iluziei cosmice (mayA), iar eterna reIntoarcere la existenta Insemna prelungirea la nesfIrsit a suferintei si a sclaviei. Singura speranta a elitelor religioase si filozofice era ne–Intoarcerea la existenta, abolirea karmei sau, altfel spus, eliberarea definitiva (mokÑA), implicInd transcendenta Cosmosului.16
Si Grecia a cunoscut mitul eternei reIntoarceri, iar filozofii din epoca tIrzie au Impins la limita extrema conceptia Timpului circular. Cum spune atIt de frumos H. Ch. Puech, „dupa vestita definitie platoniciana, timpul, care determina si masoara revolutia sferelor ceresti, este imaginea miscatoare a vesniciei nemiscate, pe care o imita desfasurIndu–se In cerc. Prin urmare, Intreaga devenire cosmica, precum si durata acestei lumi de creatie si de coruptie, care este lumea noastra, se vor dezvolta In cerc sau dupa o succesiune nesfIrsita de cicluri In decursul carora aceeasi realitate se face, se desface, se reface, conform unei legi si unor alternative imuabile. Nu numai ca aceeasi cantitate de fiinta se pastreaza fara ca nimic sa se piarda ori sa se creeze, ci mai mult, unii gInditori de la sfIrsitul Antichitatii — pitagoricieni, stoici, platonicieni — ajung sa admita ca In interiorul fiecaruia dintre aceste cicluri de durata, aiones sau aeva, se reproduc aceleasi situatii care s–au produs In ciclurile anterioare si se vor reproduce si In ciclurile urmatoare — la nesfIrsit. Nici o IntImplare nu este unica si nu se produce o singura data (de pilda condamnarea si moartea lui SocratE), ci ea s–a mai produs si se va mai produce, fara Incetare; aceiasi indivizi au aparut, apar si vor reaparea la fiecare Intoarcere a cercului asupra lui Insusi. Durata cosmica este repetare si anakuklesis, eterna reIntoarcere“.17
Fata de religiile arhaice si paleo–orientale, precum si fata de conceptiile mitico–filozofice ale Eternei ReIntoarceri, asa cum au luat ele nastere In India si In Grecia, iudaismul vine cu o inovatie capitala. In iudaism, Timpul are un Inceput si va avea un sfIrsit. Ideea de Timp ciclic este depasita. Iahve nu se mai manifesta In Timpul cosmic (cum se IntImpla cu zeii altor religiI), ci Intr–un Timp istoric, care este ireversibil. Fiecare noua manifestare a lui Iahve In Istorie nu mai este reductibila la o manifestare anterioara. Caderea Ierusalimului Intruchipeaza mInia lui Iahve Impotriva poporului sau, Insa este alta mInie decIt aceea pe care Iahve o aratase la caderea Samariei. Gesturile sale sInt interventii personale In Istorie si nu–si dezvaluie Intelesul adInc decIt pentru poporul sau, poporul pe care Iahve l–a ales. Evenimentul istoric dobIndeste de aceasta data o noua dimensiune, devenind o teofanie.18
Crestinismul merge si mai departe In valorizarea Timpului istoric. Pentru ca Dumnezeu s–a Intrupat si si–a asumat o existenta umana istoriceste conditionata, Istoria poate fi sanctificata. Acel illud tempus de care vorbesc Evangheliile este un Timp istoric bine precizat — Timpul In care Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii —, care a fost Insa sfintit de prezenta lui Cristos. Crestinul din zilele noastre care participa la Timpul liturgic se Intoarce In acel illud tempus In care a trait, a suferit si a Inviat Isus, dar acesta nu mai este un Timp mitic, ci Timpul In care Pilat din Pont domnea peste Iudeea. Si pentru crestin, calendarul sacru reia la nesfIrsit aceleasi IntImplari din viata lui Cristos, Insa aceste IntImplari s–au petrecut In Istorie; nu mai sInt fapte care s–au desfasurat la originea Timpului, „la Inceputuri“ (si trebuie adaugat ca Timpul Incepe din nou, pentru crestin, cu nasterea lui Cristos, pentru ca Intruparea Intemeiaza o stare noua a omului In CosmoS). Asadar, Istoria se dovedeste a fi o noua dimensiune a prezentei Zeului In lume. Istoria redevine Istoria sfInta, asa cum fusese gIndita, dar dintr–o perspectiva mitica, In religiile primitive si arhaice.19
Crestinismul ajunge la o teologie si nu la o filozofie a Istoriei, deoarece interventiile lui Dumnezeu In Istorie, si cu deosebire Intruparea In persoana istorica a lui Isus Cristos au un scop transistoric: mIntuirea omului.
Hegel reia ideologia iudeo–crestina si o aplica la Istoria universala luata In ansamblu: Spiritul universal se manifesta continuu In evenimentele istorice, si nu se manifesta decIt In aceste evenimente. Istoria devine asadar, In ansamblul sau, o teofanie: tot ceea ce s–a petrecut In Istorie trebuie sa se petreaca astfel pentru ca aceasta a fost vointa Spiritului universal. Se deschide astfel calea diferitelor forme de filozofie istoricista din secolul al XX–lea. Investigatia noastra se opreste aici, pentru ca toate noile valorizari ale Timpului si ale Istoriei tin de istoria filozofiei. Trebuie totusi sa adaugam ca istoricismul apare ca un produs al descompunerii crestinismului, pentru ca acorda o importanta hotarItoare evenimentului istoric (idee de origine iudeo–crestinA), dar evenimentului istoric ca atare, negIndu–i orice posibilitate de a dezvalui o intentie soeriologica, transistorica.20
In ceea ce priveste conceptiile Timpului asupra carora s–au aplecat unele filozofii istoriciste si existentialiste, s–ar cuveni poate sa mai adaugam ceva: cu toate ca nu mai este gIndit ca un „cerc“, Timpul Isi redobIndeste In aceste filozofii moderne latura InspaimIntatoare pe care o avea In conceptia greaca si In cea indiana despre Eterna ReIntoarcere. Timpul, desacralizat pentru totdeauna, se arata a fi o durata precara si evanescenta, la capatul careia se afla moartea.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 

Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.