Casa ardea acum cu flacari inalte. Parcul era luminat peste crestetul salcimilor. Citeva ciori trezite din somn zburara deasupra grajdului. Se desteptau acum si ciinii, se auzeau latraturi surde, foarte departate.
- S-o ducem in casa, spuse Egor acoperind cu haina sa umerii aproape goi ai Sandei. Va trece mult pina sa-si vina in fire
Durerea pe care o simtise lovindu-se, strivit de caderea Sandei, ii facuse bina ; il desteptase parca in viata de toate zilele.
- Ne-au ars toate lucrurile, sopti doctorul cu ochii la foc.
Se trudea sa-si aduca aminte, in acea clipa, ce facuse cu mia de Iei pe care i-o daduse doamna Moscu. O are in buzunarul pardesiului sau a lasat-o oare pe masa, alaturi de ceas si cutia cu cartuse ?
- Are sa arda tot, pina in temelie, vorbi d-l Nazarie posomorit. Dar poate e mai bine asa Poate se sfirseste blestemul
Atunci se auzira cele dintii glasuri omenesti, in partea cealalta a curtii.
- Vin oamenii de la vie, din sat, spuse repede Egor. S-o ducem intii pe Sanda
O lua in brate si porni cu ea spre intrarea de din dos a caselor boieresti. Fata motaia. Obrazul ii era putin minjit ; poate funingine sau poate noroiul de care era plin Egor. Prin ce minune nu si-a rupt nici un picior, nu si-a sucit nici o mina in cadere? se mira Egor. Daca s-ar fi-intimplat ceva grav, s-ar fi trezit de-a dreptul, fara inŽdoiala, sau, poate, spaima a inecat-o din nou in lesin
- Care e acolo? intreba d-l Nazarie.
Se miscara niste umbre pe linga odaile slugilor. Veneau oamenii in graba, aproape alergind.
- Noi sintem, boierule, vorbi unul din intuneric, ai lui nea Marin-, din vie
- E prapad, spuse un altul, apropiindu-se. Pina-or veni si ceilalti, din sat, arde toate
- Las' sa arda, raspunse aspru d-l Nazarie. Sa piara strigoiul !
Oamenii inlemnira. Se priveau unii pe altii, incurcati, somnorosi.
- L-ati vazut si d-stra ? intreba cel dintii. A fost chiar el, boieroaica ? !
- Domnisoara Christina, spuse calm Egor, ea a fost Ea a rasturnat lampa
Porni apoi mai departe, cu Sanda in brate, spre usa ; incepu sa se teama de trupul acesta amortit pe care il ducea, de inima ei tinara, a carei bataie nu o mai putea auzi.
D-l Nazarie ramase in urma, ca sa povesteasca oameŽnilor intimplarea.
- E mai bine asa, sopti el. Acum se va sfirsi si cu Christina
Oamenii se adunau mereu, sarind gardul prin fundul curtii sau trecind de-a dreptul prin parc. Veneau si din cealalta parte, dinspre sat, adunindu-se in fata focului, inŽlemniti, privind de departe, fara sa faca nimic, crucin-du-se. Citiva din cei care vazusera pe Egor alergara spre' foc si raspindira vestea.
- Ne-au pierit si noua vitele, ii auzi d-l Nazarie. Ne-a pierit tot in toamna asta
- Si copiii care mor se fac strigoi, auzi din nou d-l Nazarie. il vorbeau lui. Nu indrazneau sa se apropie prea mult de casa, sa intre inlauntru, sa intrebe. Nu indrazneau nici macar sa dea o mina. de ajutor la stingerea focului. Se auzeau acum trosnind grinzile de jos, si se surpau uneori, cu fum mult, tavanele subrede.
D-l Nazarie se trezi deodata singur in fata atitor oaŽmeni necunoscuti, tarani desteptati din somn, suflind inca greu de pasul cu care alergasera la curte. Nu stia cum sa le vorbeasca de data aceasta. Nu stia ce sa le ceara si inŽcepu sa se teama de numarul lor, de prezenta lor tot mai grava si parca tot mai amenintatoare. Limbile focului se ridicau atit de sus acum si umbrele oamenilor erau atit de vaste, de tremuratoare, incit d-l Nazarie isi aduse deodata aminte de rascoale. Numai ca oamenii de acum asŽteptau tacuti, aspri, ginditori - si nu cereau nimic, nu ceŽreau viata nimanui. Sau poate, cereau moartea adevarata a domnisoarei Christina, pe care vechilul nu o ucisese decit pe jumatate atunci, demult, in marea urgieŧ de la 1907 D-l Nazarie intra repede in casa, pe urmele lui Egor. Prin ferestre se reflecta acum destula lumina ca sa se poata strecura fara primejdie pe coridor. Intilni pe Egor in pragul camerei Sandei.
- Nu stiu daca am facut bine aducind-o din nou aici, spuse el. Cred ca doarme Dar s-ar putea destepta din clipa in clipa si ar putea incerca din nou
- Va trebui s-o pazim, vorbi d-l Nazarie. Va veni si doctorul Sa-l chemam
- Numai ca eu as avea putina treaba cu oamenii spuse Egor ginditor. Si as avea nevoie, in acelasi timp, si de d-voastra
Nu stia ce sa hotarasca. Intra din nou in odaie. Sanda parea lesinata.
- De ce n-a venit si doctorul ? intreba putin enervat Egor. Nici nu-mi dau bine seama ce are, de ce doarme atit de greu
- Parca doctorul se mai pricepe acum la ceva sopti d-l Nazarie ginditor.
Cind incepura sa se prabuseasca zidurile, taranii se dadura cu citiva pasi inapoi, fara sa-si desprinda privirile de foc. Parca ardea o casa parasita, atit erau de nepasatori si de impietrita statura. Calcau in picioare rondurile cu flori, striveau din nebagare de seama trandafirii. Nu vorŽbea aproape nimeni. Priveau ca si cum ar fi asteptat sa se implineasca o veche fagaduiala, prea mult dorita si animata ca sa mai poata acum sa-i bucure.
- Ia, faceti loc, se auzi deodata glasul lui Egor.
Era parca mai inalt acum, mai slabit. Jocul flacarilor ii adincea si mai mult ochii in orbite. isi facea loc cu coaŽtele printre oamenii tacuti.
- Cine stie sa intoarca farmecele, sa descinte de strigoi ? intreba el rotind de jur imprejur o cautatura aspra.
Oamenii sovaira, ferindu-si privirile.
- Apoi numai babele vorbi unul, apropiindu-si tremurator pleoapele.
Egsr nu intelese daca omul suride sau isi cruceste viŽclean ochii. Era cel mai istet dintre toti, cel mai indraznet.
- Dar cine dintre voi are vreo toporisca sau vreun cutit ? intreba din nou Egor. Am avea o treaba de sfirsit impreuna
Cuvintele cazura in plin. Oamenii tresarira, insufleŽtiti, turburati. Fara fier, fara lovire, mistuirea in flacari a caselor blestemate nu-i emotiona.
- Haideti cu mine, le spuse Egor celor care iesisera mai intii dintre rinduri.
D-l Nazarie aparu linga el, palid, si-i apuca bratul.
- Ce vrei sa faci ? ! il intreba, clantanindu-si dintii. Cind vazuse pe Egor parasind incruntat odaia Sandei, miniat parca de lesinul neinteles al fetei, intrebind nervos de iatacul d-nei Moscu, d-l Nazarie incepu sa se teama. Daca cumva a innebunit? se gindi el cu groaza. Ochii lui Egor ardeau cu o flacara atit de salbaticita, incit proŽfesorul nu indraznea sa-i priveasca.
- Ce vrei sa faci cu toporul ?! intreba el din nou, scuturind bratul lui Egor.
- Am nevoie de fier, vorbi Egor, de fier mult si rece impotriva vrajilor
Cuvintele erau bine si limpede rostite. Totusi, Egor isi duse mina la frunte, parca ar fi vrut sa alunge de-acolo o amintire prea cruda, un blestem prea proaspat. inainta cu pasul mare, urmat de gloata oamenilor pe care ii cheŽmase.
- Cu cine a ramas Sanda ? intreba el dupa citeva clipe.
- E cu doctorul si cu doua femei din sat, raspunse sfios d-l Nazarie.
Nu-i placea pasul hotarit si dirz al lui Egor, chemarea lui zvirlita pe deasupra capetelor impietrite ale taranilor. Oamenii se trezisera prea brusc la auzul cuvintelor lui. in fata focului, fierul pe care il ceruse Egor avea o ursita magica, razbunatoare. Sa indemni din senin oamenii sa-si caute cutitele si sa te urmeze in casele boieresti
- Vrei sa vina toti, dupa noi, in casa ? intreba nelaŽmurit d-l Nazarie.
Citiva tarani se oprisera sovaitori in prag. Dar Egor le facu semn sa purceada inainte, dupa el.
- Faceti repede citeva faclii, din ce veti gasi, ii inŽdemna el. in casa era intunerec. Cineva venise cu o craca aprinsa de salcim, luata de la foc, dar flacara se stinse repede si odaia se umplu de un fum aspru, inecacios. Egor era nerabdator. Nu mai avea nici timp, nici pofta sa caute lampa cu gaz. Ardea intr-un singur loc lumina - in odaia Sandei -, dar nu mai voia sa treaca pe acolo. Zari perŽdelele de pinza de la ferestrele coridorului.
- Nu se pot face niste faclii din astea ? intreba el, aratindu-le oamenilor.
Cel care isi tremura necontenit pleoapele se apropie de fereastra si smulse o perdea, trintind-o cu lemn cu tot. Zgomotul fusese parca cea dintii implinire dintr-o desŽfatare pe care o fagaduise chemarea lui Egor. Oamenii incepura sa rasufle mai greu, indirjiti pe nesimtite, fara sa stie impotriva cui.
- Sa nu dai foc casei cu asta, spuse Egor aspru, va-zind ca tovarasul sau necunoscut aprinde perdeaua.
- O statornicesc eu bine, n-ai dumneata grija, boŽierule, raspunse omul.
Strinss perdeaua in jurul unui ciomag si-i lasa numai capatul sa arda. Un altul, de alaturi, rupse inca o fisie si ii dadu foc cu aceeasi grija. Coridorul era acum plin de fum si luminat anevoie de flacara sovaitoare a pinzei. Egor porni cel dintii, inainte. Parca razbeau intr-o pivnita, atit de umed si de inecacios era aerul.
Doctorul alerga din nou alaturi de Egor. Voi sa-i spuna ceva, dar se ineca in fum si incepu sa tuseasca. Treceau pe linga multe usi si Egor le privea cu atentie, incruntat, sovaind parca s-ar fi trudit sa-si aduca aminte. Catre caŽpat se lovi in piept cu doica. Era inspaimintata, cu ochii tulburi si plinsi.
- Ce cautai aici ? o intreba aspru Egor.
- Pazeam pe cucoana, sopti uscat femeia. Ati venit sa dati foc la toata curtea ? ! intrebarea rasunase rautacioasa si, cu toata spaima pe care o tradau privirile doicii, fata sa era batjocoritoare.
- Unde e d-na Moscu ? intreba linistit Egor. Doica arata cu bratul intins usa.
- In odaia domnisoarei
Amuti. Rasuflarea oamenilor ajungea pina la ea acum, turburind-o, ametind-o.
- In odaia Christinei, nu e asa? vorbi Egor. Femeia clatina din cap. Egor se intoarse catre oameni si le spuse :
- P-asta s-o tineti intre voi, e aproape nebuna si ea Dar sa n-o loviti
Intra cel dintii in odaia Christinei, fara sa bata. ArŽdeau inauntru o candela sinistra si o lampa de gaz. D-na Moscu il astepta foarte mindra, in mijlocul camerei, dreapta, cu privirile senine. Egor ramase citeva clipe turŽburat de aparitia aceasta neasteptata, de fruntea alba a d-nei Moscu, de figura ei solemna.
- Ati venit dupa pamint ? intreba d-na Moscu. Nu mai avem pamint
Parea ca nu-l vede pe Egor. Parea ca vorbeste de-a dreptul oamenilor din spatele lui, obrajilor inaspriti si indirjiti, ochilor turburati de iatacul acesta boieresc in care nu mai dormea de atita vreme nimeni.
- As fi putut chema jandarmii, continua d-na Moscu, as fi putut pune argatii sa va bata la talpi. CapiŽtanul Darie, de la Giurgiu, mi-e prieten, l-as fi putut aduce aici, cu regimentul Dar n-am vrut sa vars singe. Daca ati venit dupa pamint, va spun : nu mai avem. Ni I-au luat
Egor isi dadea seama ca d-na Moscu delireaza, ca se crede in plina razmerita, si incerca s-o intrerupa, nu cumva sa-si piarda firea vreun taran. Alaturi ardeau caŽsele, aici venisera oameni cu fier mult si pe toti ii sugruma fumul, ii ineca mirosul de cirpe pirlite. D-na Moscu, totusi, continua sa vorbeasca.
- Ati rasculat satul intreg si-ati pus foc la casa Ati uitat ca am si eu copii
Egor simti atunci atintiti asupra lui o pereche de ochi reci, metalici, ucigatori. inalta privirile si intilni portretul domnisoarei Christina. Nu-i mai zimbea acum. inchisese putin pleoapele si-l strapungea adinc, intrebator, musŽtrator. Egor se cutremura si-si musca buzele. Se repezi deodata la d-na Moscu si o dadu la o parte din drum, trintind-o in patul Christinei. D-na Moscu incepu sa tremure.
- Vreti sa ma omoriti ? sopti ea, stins.
Egor apucase toporisca din mina vecinului si se aproŽpie de tablou. inalta foarte sus bratul, apoi il repezi in grumazul infasurat in dantela al domnisoarei Christina. I se paru ca ochii clipesc, sinul tresare. I se paru de aseŽmenea ca mina ii atirna moarta, fara simtire, din cot. Dar n-a fost decit o parere. Caci, peste o clipa, toporisca se ridica din nou si sfisie obrazul inflorit al Christinei.
Auzea tipetele sugrumate ale d-nei Moscu si durerea ei ii infierbinta mai salbatec singele.
- Opreste-te, ai sa spargi peretele ! ii striga d-l Nazarie din spatele lui.
Se intoarse. Fruntea ii era acoperita cu broboane, inŽnegrita de funingine. Buzele ii tremurau. Oamenii il priŽveau nauciti, turburati, lihniti. Anevoie se stapineau, caci rinjetul tabloului pe jumatate sfisiat ii atita si pe ei, iar bratele repezite cu fierul in portretul domnisoarei Chris-tina le trezisera si lor pofta de a nimici, de a calca in piŽcioare, de a intuneca iatacul boieresc cu razbunarea lor mocnita.
- De ce ati omorit-o ? ! se auzi deodata tipatul d-nei Moscu. Are sa va sugrume pe toti !
Egor se apropie de d-l Nazarie, tremurind.
- Ia-o de aici, vorbi el aratind eu bratul spre patul unde zacea d-na Moscu. Ia-o si pazeste-o bine
D-na Moscu se zvircolea. Doi flacai impreuna cu d-l Nazarie o scoasera pe usa, tocmai in clipa cind candela se stingea, fumegind.
- E strigoiul, boieroaica ! sopti cineva de linga feŽreastra.
Egor simti inca o data febra care il purta si il cobora din vis cu atita putere. isi cuprinse fruntea in palme. Toporisca aluneca pe covor, aproape fara zgomot. Cineva i-o ridica, tremurind.
- Aici e iatacul domnisoarei Christina ! striga deodata Egor, cu glas salbaticit. Cui ii e frica sa plece, iar cui nu-i e frica sa ramina cu mine ! Si sa sparga !
Se repezi cel dintii, cu pumnii, cu genunchii, in maŽsuta de linga pat. Apuca apoi fisiile tabloului si le trase cu furie pina jos. Citeva clipe in urma, oamenii navalira in toate colturile, sfarimind, spargind, lovind cu topoarele in mobila, in fereastra, in ziduri
- Aveti grija sa nu ia ceva foc ! striga Egor, innebunit. Nu i se mai auzea glasul. Tacuti, suflind greu, inecindu-se in fum si in moloz, cu ochii aproape inchisi, lovin-du-se unul de altul, oamenii spulberau iatacul domniŽsoarei Christina.
- Sa nu ia ceva foc ! mai striga Egor.
Isi facu loc, cu bratul deasupra ochilor, ferindu-se sa fie lovit, strecurindu-se. Coridorul era plin de oameni.
