Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





ISTORISIREA ZAHARIEI FANTANARUL - incheie volumul de povestiri Hanu-Ancutei de Mihail SADOVEANU



Mihail SADOVEANU ISTORISIREA ZAHARIEI FANTANARUL
"ISTORISIREA ZAHARIEI FANTANARUL» incheie volumul de povestiri "Hanu-Ancutei" de Mihail Sadoveanu. Lelita Salomia se arata nemultumita de povestirea orbului, considerand ca sunt la han oameni mult mai vrednici care stiu a istorisi intamplari mult mai interesante. Ea spune ca mos Zaharia fantanarul, traise in tinerete o intamplare extraordinara si ar trebui sa o povesteasca oaspetilor.

Cand era flacau, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Marza din Pastraveni, ca sa gaseasca cel mai potrivit loc pentru a sapa o fantana in poiana lui Vladica Sas, deoarece urma ca Voda Calimah sa vina la o mare vanatoare domneasca, in acele locuri. Zaharia avea si acum asupra sa o cumpana din lemn de corn pe care o mostenise de la "batranii cei vechi, care au fost tot fantanari". Cu aceasta cumpana el a reusit atunci sa gaseasca in poiana locul unde sa fie sapata fantana, facand intelegere cu boierul Dimachi, prin care acesta se obliga sa-i dea robi care sa sape, carausi sa aduca piatra si intocmind o "tidula la rates (han - n.n.) pentru bautura", promitandu-i ca in scurta vreme ii va da sa guste din "lacrima pamantului".



Lita Salomia povesteste in continuare, veselindu-se, ca la vanatoarea domneasca, Zaharia trebuia sa-1 intampine pe Voda cu ulciorul cu apa rece, din care sa-i toarne in pahar, iar alaturi "sa steie un tigan cu chiseaua cu dulceti si cu lingurita de argint pe tabla". Cand a sosit Voda Calimah, i-a iesit inainte "cuconu Dimachi Marza cu cucoana dumnisale si cu fata", care "suspina si plangea". Voda o intreaba de ce e suparata, dar taica-sau, incruntandu-se la copila, spune ca plange "de mare sfiala". Fata, "subtirica si frumoasa", era indragostita de Ilies Ursachi, dar boierul se impotrivea acestei iubiri, il alungase pe tanar si de aceea copila "nemaiavand nici o nadejde pentru dragostea ei, plangea". A doua zi in zori, Zaharia s-a dus la fantana ca sa-1 intampine pe Voda si o gaseste acolo pe copila cuconului Dimachi, care "plangea cu palmele Ia tample si umbla bezmetica printre copaci". Ea ii destainuie fantanarului ca nu poate trai fara Ilies Ursachi asa ca se va arunca in fantana, iar atunci cand va veni Voda, Zaharia sa-i spuna ca nu poate bea apa pentru ca "fata boierului s-a zvarlit in fantana". Fata trimisese vorba lui Ilies sa vina aici, ca sa petreaca acest ultim ceas "ca niste ibovnici fara grija". Zaharia o sfatuieste sa mearga Impreuna cu iubitul in "coliba de frunzar care este randuita Domniei" si, dupa ce o sa bea paharul cu apa, Voda o sa intre in coliba si o sa-i gaseasca acolo pe cei doi tineri indragostiti "ingenunchiati, cu capetele plecate, plangand si cerand iertaciune", o sa-i binecuvanteze, iar boierul nu va avea cum sa se mai opuna unirii celor doi.



intre timp, Voda aflase de la un slujitor de ce plangea copila, asa ca, dupa ce bau paharul cu apa, in loc sa intre in coliba, chema la el pe boier si-i porunci s-o aduca pe fiica lui "la masa noastra de vanatoare". Cuconul Dimachi era foarte incurcat, pentru ca aflase ca fata lui fugise din casa parinteasca si avea de gand sa-si faca seama. Atunci, curajos, Zaharia scoate cumpana din chimir, prefacandu-se ca ea ii arata calea de a gasi fata, deschise usa colibei si Voda vazu "pe tineri ingenunchiati si cu capetele plecate". Cu totii, si mai ales Voda, s-au mirat "de intelepciunea cumpenei". Pe urma, Voda si Doamna au cununat pe cei doi tineri si a fost o nunta mare cu veselie si s-au impacat cu totii, iar cand au pornit spre scaunul Domniei, "au jucat intai o toana aici, la hanu Ancutei".

Comisul lonita de la Draganesti apreciaza povestea lui Zaharia fantanarul, insa este convins ca altii stiu istorisiri "si mai frumoase si mai minunate"; oboseala ii rapune pe toti, ca "dupa o grea munca", fiecare cautand un loc de odihna, unii adormind chiar unde se aflau, iar "comisul lonita insusi () a uitat cu desavarsire ca trebuie sa ne spuie o istorie cum n-am mai auzit".

Limbajul artistic

Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.




Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirilor, creand o limba literara usor accesibila, scriitorul ramanand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca "taranul roman a fost principalul meu erou".

Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel, despre mustatile comisului lonita, Sadoveanu spune ca sunt "tusinate", epitet care revine de cateva ori pentru a reliefa preocuparea personajului pentru aceasta podoaba de care este foarte mandru.



De remarcat in mod deosebit in volumul "Hanu-Ancutei" este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele ascultatorilor.

"Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata: ci pentru a se sustrage vietii si mortii" (Nicolae Manolescu - "Imaginarul sadovenian").

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.