Hanu Ancutei, tiparit in intregime in 1928, dar inceput cu sapte ani mai inainte, prin publicarea povestirii Iapa lui Voda (in Adevarul literar si artistiC), trebuie luat si citit in intregime, daca voim sa intelegem arta prozatorului. Caci Hanu Ancutei este Decameronul lui Sadoveanu.
Tehnica povestirii in povestire sau a povestirii in rama (Rahmencrzahlung, cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, sau roman a tiroir, cum ii spun franceziI) este mult mai veche decat Boccaccio, care o aplica atat de simetric in al sau Decameron, si decat emulul marelui scriitor italian, englezul Chaucer, cu ale sale Canterbury Tales, sau Margareta de Navara, care de asemenea o foloseste in Heptameron. Poate fi aflata in cartile populare, de felul Sindipei (prelucrata de Sadoveanu in Divanul persiaN) si in Halima. Formula narativa foarte veche, dar in acelasi timp foarte noua, fiindca o gasim aplicata, in diferite moduri, in cinematografie sau in asa-numitul teatru epic, tehnica povestirii in rama are avantajul de a putea transforma pe povestitorii insisi in personaje ale naratiunii de cadru. Ea are, totodata, un caracter profund popular. Ignorand-o poate in ordine teoretica, Anton Pann si
Ion Creanga au aplicat-o spontan. Caci ce altceva sunt Povestea vorbei sau O sezatoare la tara decat niste povestiri in rama? De alta parte, Amintirile lui Creanga, privite de aproape, nu sunt decat scurte naratiuni legate una de alta prin verva povestitorului, personajul lor permanent.
Cunoscand adanc vechile carti populare, pe scriitorii apuseni, dar si pe cei rusi (pe Turgheniev, indeosebi, care aplica procedeul amintit in Povestirile unui vanator, traduse maiestrit in limba noastra de creatorul Hanului AncuteI), atent mai ales la arta de povestitor a unui Neculce sau Creanga, Sadoveanu atinge in aceasta opera a sa o culme a rafinamentului artei cuvantului romanesc.
Hanul insusi devine personaj in povestirea de cadru. Hanu Ancutei nu e un han ca toate celelalte. Asezat la rascruce de drumuri, si de veacuri, Hanu Ancutei este o cetate care adaposteste pe povestitori si pe ascultatori, cu totii iubitori de vin din Tara de Jos, baut din oala noua de lut rosu. Teatral si solemn, pentru ca din modul cum este notata oralitatea vorbirii putem deduce tonul si gesturile personajului, comisul Ionita, razasul cel fudul de la Draganesti, spunea:
Trebuie sa stiti dumneavoastra, ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo. Si niste porti ferecate cum n-am vazut in zilele mele. in cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau din partea hotilor"
De aceeasi parere este si mos Leonte Zodierul:
Asa ziduri ca de cetate, asa zabrele, asa pivnita, asa vin, in alt loc nu se poate. Nici asa dulceata, asa voie-buna s-asemenea ochi negri; eu parca tot sub ei as sta pana ce mi-a veni vremea sa ma duc la limanul cel fara de vifor"
Lirismul sadovenian, invaluitor, transpune adunarea de la han, ca si intamplarile povest ite acolo, intr-un timp nedeterminat. Hanul reprezinta, in mic, Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice, cu intamplari care se perinda dupa anume date calendaristice, cu practici savarsite ritualic. Diferitele Ancute care se succed ca stapane la han sunt parca una si aceeasi, in ochii generatiilor de bautori si povestasi. insasi curgerea melodica a propozitiilor, pe care scriitorul rapsod le pune in gura povestitorilor, da impresia de continuitate in valuri fara sfarsit. Iata un pasaj in care punerea verbelor la imperfect (asa-numitul imperfect iteratiV) sugereaza aceasta imagine poetica:
Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire. Cand cadeau unii doborati de truda, si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului.
S-atatea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si la focuri, oamenii incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori parpaleau clean si mreana din Moldova. Iar Ancuta cea tanara, tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ea un spiridus incolo si incoace, rumena la obraji, cu catrinta-n brau si cu manecile suflecate impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune."
Povestirea care ni se parc ca da, in modul cel mai adecvat, sensul intregului ciclu este Negustor lipscan.
Moldova celor adunati la Hanu Ancutei este o lume statornica, fericita, intrucat se poate infrupta din darurile pe care pamantul acestei tari le ofera cu imbclsugare, refractara, mai ales, la orice innoiri ale lumii civilizate care i-ar putea strica linistea. Inventiile tehnice sunt privite cu suspiciune: Cine stie ce ticaloscnie nemtasca a mai fi", mormaie cu indaratnicie si cu glas gros ciobanul de pe Rarau, auzind ca jupan Damian Cristisor calatorise cu trenul. Ca cititor in zodii, mos Leonte admite ceasornicele, dar in ruptul capului nu e de acord cu palariile la cucoane:
De ceasornice nu ma mir dar femeile cu palarii, drept sa-ti spun, mic nu-mi plac".
Cat priveste alimentatia, moldovenii cei vechi nu intelegeau cum nemtii beau bere amara, mananca carne fiarta si cum se pot lipsi de sarmale, de bors, de crap la protap ori de miel fript talhareste:
Carne fiarta? se mira capitanul Isac.
Vra sa zica, urma mazalul, pui in tagla n-ai vazut?
Nu prea.
Nici miel fript talhareste si tavalit in mojdei?
Asta nu.
Nici sarmale?
Nici sarmale, nici bors. Nici crap la protap.
Doamne fereste si apara! se cruci mos Leonte.
Apoi atuncea, urma capitanul Isac, daca nu au toate astea, nici nu-mi pasa! sa ramaie cu trenul lor, si noi cu Tara Moldovei."
Nu s-ar putea spune insa ca Tara Moldovei este numaidecat o tara a fericirii, pentru ca, dupa cum reiese din povestirea lui Costandin Motoc, ciobanul de pe Rarau, boierii asupresc crancen pe tarani si oamenii, ajutati de haiduci, precum Vasile cel Mare, trebuie sa-si faca singuri judet, un judet al sarmanilor, dupa pravile nescrise, dar drepte.
Luate fiecare in parte, cele noua istorisiri care compun Hanu Ancutei nu spun mare lucru, sau spun prea putin, din punctul de vedere al artei prozatorului. Pentru ca nu atat ce se spune in Hanu Ancutei este esteticeste superior, cat mai ales modul cum se spune, felul de a povesti al fiecarui personaj in parte ramanand profund definitoriu.
Numai pentru ca veni vorba, comisul Ionita povesteste intamplarea cu iapa lui voda. Altminteri, el care sta stalp" la han, desi declara ca pleaca de indata, aratand spre calul gata inseuat, avea de povestit ceva infricosator. Sirul povestirilor insa, care decurg in chip natural una dintr-alta, cu o savanta punere in scena, il impiedica sa plece, pana cade si el, odata cu ceilalti, doborat de somn si bautura.
Povestitorul genericului (imprumutam termenul acesta din limbajul cinematografieI), care e unul din oamenii ce stau mai la o parte, pe protapurile carelor din umbra hanului, ni-1 prezinta pe calugarul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc paduratic. in aparenta tacut, afundat in barba sa stufoasa si indeletnicindu-se" cu oala (mod eufemistic si protocolar de a spune ca beA) calugarul dintr-o data a slobozit cuvant":
Atunci cu mare dragoste si placere s-a ridicat din coltul lui calugarul cel care venise de la munte si, cumpanindu-si oala in dreptul barbii, a slobozit cuvant. Pana intr-acea clipa tacuse si se indeletnicise cu oala si nici nu-1 vedeam din barba."
Vorbirea lui e presarata cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau zice el ma nevoiesc cu fratii mei intru pustietate", iesind cateodata cu toporul si cu cutitul impotriva dihaniilor, caci noi arma de foc si sabie nu se cade sa purtam; santem slujitori cu duhul". Lucrurile mirenesti insa nu-i sunt cu totul straine, judecand dupa felul cum se adreseaza Ancutei: iti multamesc, lele Ancuta, pentru vin si pentru cautatura ochilor. Poti sa umpli oala, ca sa nu te trudesti a veni a doua oara."
Ca multe alte personaje din opera sadoveniana, calugarul Gherman are si el o taina pe care o da pe fata in mod indirect, povestind moartea haiducului Haralambie. El era fiul acelui razvratit impotriva stapanirii si maica-sa il inchinase manastirii, pentru iertarea pacatelor.
Un alt personaj tipic este mos Leonte Zodierul. Se vede cat de colo ca mos Leonte arde de nerabdare sa spuna o istorie. Politicos insa, invita pe comisul Ionita a nu-si uita cuvantul in legatura cu intamplarea cea grozava. Dar mos Leonte are o adevarata mancarime de limba, tine sa vorbeasca numaidecat si atunci recurge la un siretlic ce nu da niciodata gres in captarea auditoriului. Se minuneaza ipocrit si teatral de povestirea calugarului si declara pe un ton potolit ca nu si-a mai simtit inima ca potarnichea in cangile soimului", ca acum, decat o data in viata sa, anume atunci cand a vazut balaurul.
Se intelege, adunarea, inclusiv comisul Ionita, ii cere, in cor, sa spuna povestea cu balaurul care inghite pe boierul Nastasa Balomir, hapsanul caruia ultima si tanara lui sotie ii venise in sfarsit de hac, cu ajutorul solomonarului.
Ciobanul de pe Rarau reprezinta, in adunarea idilica de la Hanu Ancutei, pe cei multi si oropsiti, oamenii pamantului. Portretul, foarte adecvat, este executat in trasaturi aspre, puternice, desprins parca din fabuloasa Dacie preistorica:
S-a ridicat din tohoarca lui, de la protap, un om matahalos, si s-a aratat in lumina focului pasind leganat. Numai dupa cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parca, s-ar fi putut cunoaste cai cioban. Se vedea asta insa si dupa gluga, dupa caciula dintr-un berbece, dupa chimirul lat si lustruit si mai ales dupa camasa scortoasa de spalaturi in zer, purta toiag nalt pe care-1 tinea sus. Si ochii mititei, abia-i vedeam de sub strasina fruntii si a sprancenelor. Avea plete unse cu unt, iar barba-i era rasa cu custura de coasa."
Ciobanul atribuie povestea sa, Judet al sarmanilor, unui prieten al sau. insa si el, ca si calugarul Gherman, are o taina De fapt povestea lui este autobiografica si asta se vede din modul spunerii, din ton si gesticulatie:
Povestind, ciobanul se atatase si-acum isi scutura capul si bratele in rumeneala focului. Glasul ii iesise din cumpana obisnuita. Vorbea prea tare, insa, ca si cum ar fi fost singur".
Fantana dintre plopi si
Cealalta Ancuta sunt doua povestiri romantice de dragoste, una privitoare la intamplarea din tinerete a capitanului Isac cu o tanara tiganca, cea de-a doua referitoare la rapirea unei fete de boier de catre feciorul de razasi Tlidorita Catana. Ambele intamplari au loc in jurul Hanului Ancutei. Orb sarac si
Istorisirea Zahariei Fantanarul prilejuiesc aducerea in scena a trei personaje foarte pitoresti: Orbul c un calic batran", un ticalos" si un nemernic" (continutul semantic al cuvintelor e cel vechI). in tinerete facuse parte dintr-o banda de cersetori si de hoti, condusi de un oarecare Ierofci, care a murit, acesta din urma, la o petrecere si la o batalie intr-o noapte". Ratacind multa vreme prin partile Chiului*, orbul se intorcea acum la locul nasterii sale, sub poalele muntilor Moldovei. Nemernicul" este insa un Homer autohton. Stie o multime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune si le canta in schimbul unui hartan de carne fripta si al unei ulcele de vin acru, cerand cu demnitate, adulmecand alimentele, dar si caracterele oamenilor cu narile si urechile. Datina cere sa inceapa cu cantecul Mioarei indiferent de starea de spirit a adunarii chemand viers de mahnire din departarea anilor de demult". Melodia Mioritei cuprinde pe toti: Ciobanul cel prost de la Rarau, cum si monahul care se ducea la Sfaimi-Haralambie plangeau pe locurile lor fara nici o rusine".
Orbul povesteste apoi intamplarea cu fuga lui Duca-voda in mazilie, spre Tara Leseasca, tiptil, in mare graba si umilinta. Oprindu-se la o casa si cerandu-i unei femei o oala cu lapte, este intampinat cu blesteme, cum scrie si in cronica lui Neculce: N-avem lapte, n-avem vaci, mamuca; n-avem, ca ni le-a mancat Duca-voda, manca-1-ar temnita pamantului si viermii iadului cei neadormiti"
Iata sursa exacta a lui Sadoveanu: Si intrand lesii si cazacii si moldovenii, au luat pre Duca-voda si pre alti boieri, pre toti dezbracandu-i, i-au lasat cu pieile goale. Si s-au intors poghiazul cu dobanda s-au dus pe Duca-voda in Tara Lesasca, si acolo au murit. Si candu-l duce pe drum, il pusera intr-o sanie cu doi cai, unul albii si unul murgii, si cu hamuri de leiu, ca vai de dansul. Ocari si sudalmi, de audze cu urechile. Si agiungandu la Suceava, la un sat anume (loc gol in manuscrise, n.n.), au poftit putintel lapte sa manance. Iar femeia gazda i-au raspunsu ca A«n-avem lapte sa-ti dam, c-au mancat Duca-voda vacili din tara, de-1 va manca viermii iadului cei neadormitiA». (Apud Letopisetul tarii Moldovei, editia ingrijita de Iorgu Iordan, Ii.l L., 1955, p. 162.)
Comparatia de texte ramane exceptional de interesanta asupra modului de documentare la Sadoveanu. Pornind de la o viziune popular-fbldorica, marele prozator impinge istorisirea lui Neculce indeajuns de realista, macar prin comparatie spre mit si legenda.
In versiunea creatorului Hanului Ancutei, Duca-voda nu este pur si simplu prins de un poghiaz lesesc, pe drumul dintre Focsani si satul Domnesti, pe cand se intorcea dintr-o campanie militara. (Participase, in fruntea unui contingent moldovenesc, la asediul Vienei, intreprins de catre turci in anul 1683.) Ci, mai inainte de aceasta, este rapit din palat si din patul sau de argint", de catre demonul cu care facuse legamant, ca sa poata izbandi atata urgie asupra lumii". Joimirii" care l-au pradat pe cale mai apoi si l-au dus cu ei spre Tara Lesasca nu sunt decat trimisii unei justitii imanente, pentru a-1 face sa auda blestemele norodului spuse de gura unei batrane, care simbolic devine sub pana scriitorului stramoasa povestitorului si cantaretului-orb de la han:
in acea noapte a cazut de pe vant demonul la curtea domneasca si, batand in geam cu gheara, a dnt de stire lui Voda sa lese in lumea asta toate bogatiile stranse si sa se gateasca de cale pentru drumul cel fara intoarcere.
A venit vremea, luminate Doamne, sa-ti dai socotelile si sa platesti ce-ai iscalit.
Caci el facuse zdelca si pusese iscalitura si pecete, ca sa poata izbandi atata urgie asupra lumii.
Duca-voda a inghetat in patul lui de argint, auzind glasul. Dupa aceea a rasarit ca sub bici si a racnit la slujitor sa-i inhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strange, pana intr-un sat din jos. Iar acolo, Lita Salomia, care adusese de mana pe orb, e o baba cu gura punga si privirea ascutita, cam rea. Se face a se mira de succesul cantaretului. Nu bea vin pentru ca sufera de vatamatura, dar nu se da indarat de la rachiu si placinte moi, pe care le molfaie intr-un dinte. Zaharia Fantanarul, cu capu-i buhos si barba-i incalcita", este o personificare a tacerii pietrificate. Bea si tace cu indaratnicie. Face fantani, dar iubeste mai mult vinul decat apa. Istorisirea lui o alta poveste de dragoste dintre fata unui boier si feciorul unui mazal, intamplata pe vremea lui voda Calimah este spusa de fapt de Lita Salomia. Aici tehnica boccaccesca ni se pare suita pe culmea rafinamentului ei. Naratiunea cu cei doi indragostiti, fugiti si adapostiti in coliba lui Zaharia din padure, se constituie dintr-un dialog. Baba Salomia povesteste si abia din cand in cand scoate, cu clestele, cate o vorba din gura lui Zaharia: Asta-i"1 Atata-i". odata cu viscolul, l-au ajuns niste joimiri Iesi si l-au prins, pradandu-1 de bani. Vestitorul noptii, fiind de fata, radea si l-au dus cu dansii.
Gasind in calea lui omaturi si troiene, mergea foarte greu si i-au cazut caii. Atunci a scos din san trei galbeni, ce-i mai avea ascunsi, si i-a pus in palma unui ticalos taran de rand, pentru o sanie cu oplene s-o iapa alba, si cu acea sanie proasta a ajuns Duca-voda aici la han. Din toata averea de pe lumea asta nu mai avea nimica. S-a cerut batranei aceleia a noastra o ulcica de lapte de pomana. Iar ea nu-1 cunostea. Si se tanguia ca n-are:
N-avem lapte, n-avem vaci, mamuca, n-avem, ca ni le-a mancat Duca-voda, manca-1-ar temnita pamantului si viermii iadului cei neadormiti!"
(SADOVEANU, OPERE, voi. 8, p. 565.)
Punctul de inspiratie al acestei povestiri, cu cei doi indragostiti fugiti in codru, se gaseste de asemenea in Neculce, intr-o formulare mult prea sobra, fara poezie, impresionanta prin conciziune si prin strecurarea abila a amanuntului semnificativ absolut trebuitor fictiunii. E vorba de povestirea XX din O sama de cuvinte:
Avand Radul-voda o fata din trupul lui, sa fie fugit cu o sluga, iesind pre o fereastra din curtile domnesti din cetatea Harlaului. Si s-au ascuns in codru. Si au facut Radul-voda navod de oameni si au gasit-o la mijlocul codrului, la o fantana ce se cheama Fantana Cerbului, langa podul de lut. Deci pe sluga l-au omorat, i-au taiat capul, iar pe dansa au dat-o la calugarie, de-au calugarit-o."
Asadar, indiferente in sine", cum spune G. Galinescu cele noua povestiri de la Hanu Ancutei se leaga intr-un tot unitar, arta prozatorului fiind aceea de a crea personaje-povestitori si o atmosfera specifica.
Dupa cum am ami afirmat, mestesugul nu consta neaparat in ce se spune, cat mai ales in modul cum se spune. Acest cum il formeaza miscarea si comportamentul povestitorilor, care se succed in chipul cel mai natural la cuvant, dar il formeaza, mai ales, vorbirea lor.
Dupa cum s-a observat, si dupa cum insusi scriitorul a marturisit-o adesea, arta lui Sadoveanu se asaza in linia traditiei lui Neculce si Creanga, mai ales prin parfumul vechi si moldovenesc al cuvantului. Aceasta se poate vedea aproape din fiecare sir si din fiecare intorsatura de fraza.
Astfel, oprindu-ne mai amanuntit la ultima povestire, Istorisirea lui Zaharia Fantanarul, vom observa atragerea in sfera artei a cuvintelor si expresiilor populare. Orbul cel sarac stie istorisiri si se bucura de simpatia auditoriului. Dar Lita Salomia nu mai avea astampar, rupandu-si degetele si muscandu-si buzele, contrariata de atentia care se da unui ticalos", si isi da cu parerea, in doi peri:
Iaca, astfel traiesc unii fara grija, macar ca-s niste nevolnici. Umbla dusi de mana de altii, ca ei singuri nu-s vrednici sa calce doi pasi; si pe unde ajung spun niste minciuni, de sta lumea si se uita la dansii cu gura cascata."
Lita Salomia, baba cea ascutita la limba, se caracterizeaza singura prin modul cum vorbeste, fara cea mai mica interventie din partea povestitorului. Ca mai batrana in adunare, ea se exprima prin pluralul demnitatii, dar se umple de naduf cand vede ca orbul le intorcea si le sucea ca sa se plece o lume catre dansul:
Asta stiu eu ca-i adevarata (povestea despre Duca-voda), ca nici noi nu suntem de ieri, de alaltaieri, s-am auzit si stim destule; dar toate ale lui n-ati auzit dumneavoastra cum le intorcea si le sucea, ca sa se plece o lume catre dansul? Parca cei bun un harb? Nu-i bun de nimica. Asa ca cu una m-am umplut de naduf auzind si mai ales vazand."
Impresia de oralitate si de miscare scenica a personajului se realizeaza, simultan, din cuvinte auzite in vorbirea regionala curenta: asta, s-am (in loc de si-aM), nimica, dar mai ales din expresii verbale, Ic intorcea, le sucea, sa se plece catre, m-am umplut de naduf si din constructii eliptice: toate ale lui, o lume (substantivul nearticulaT), auzind, vazand (lipsa complementului drepT), parca (lA) ce-i bun un harb? (introducerea fara la a subordonatei cerute de adverbul predicativ parcaj. Fiind bolnava de vatamatura, baba .se apara de ( = respingE) ulcica pe care i-o intindea razasul:
iti foarte multamesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnava de vatamatura, nu pot suferi in gura nici o picatura de vin. Nu beau decat rachiu. Pot gusta s-o placinta dintre acelea, care-i mai molcuta, cinstite comise, caci nu mai am dinti ca de demult si ca in vremea tineretii nu mai pot musca, Buna placinta, n-am ce zice, asa Ic fac si eu. Acuma tot as indrazni sa iau macar in varful buzelor oleaca de vin, mai ales ca nu-i de cel vechi. Spune, badica Zaharia, intamplarea de la poiana lui Vladica Sas."
Ceremonioasa, aproape ritualica, scena se poate juca perfect de catre o actrita care ar putea ghici mima si pantomima, fara indicatii regizorale, numai din inflexiunile limbii. Retranscriem textul si, pentru o mai buna intelegere a lui, punem de la noi indicatiile scenice:
LITA SALOMIA [inchinandu-se ceremonios in fata comisului Ionita, care-i intinde oala cu vin]: iti foarte multamesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnava de vatamatura, nu pot suferi in gura nici o picatura de vin. [Cu un anumit inteles, echivoc, pentru ca nu se stie exact de ce nu bea vin: e intr-adevar bolnava, ori din fire nu-i place vinul?] Nu beau decat rachiu. [indraznind; gest cu ochii inspre placinte]: Pot gusta s-o placinta dintre acelea." [Autoironica, subintelegand zicala Baba batrana nu se teme de placinta moale"] care-i mai molcuta, cinstite comise, caci nu mai am dinti ca de demult [Complice, fata de comisul care e cam de aceeasi var.sfaj si ca in vremea tineretii nu mai pot musca. [Musca din placinta.] Buna placinta, n-am ce zice: asa le fac si eu. [Gest spre oala cu vin.] Acuma parca tot as indrazni sa iau macar in varful buzelor oleaca de vin, mai ales ca nu-i de cel vechi. [Se intoarce spre Zaharia Fantanarii:] Spune, badica Zaharia, intamplarea de la poiana lui Vladica Sas.
Asadar,
personajul se realizeaza caracterologic prin comportament, prin gesturi si prin limbaj, prin creatie", dupa expresia lui Ibraileanu. Ca si la Creanga, la Sadoveanu creatia" predomina.
Se cuvine totusi sa operam o diferentiere a functiei stilistice a limbajului atat al personajelor cat si al povestitorului la Sadoveanu, fata de Creanga, oricata asemanare ar exista intre acesti doi mari prozatori.
Spre deosebire de eroii lui Creanga, oamenii lui Sadoveanu si cei din lianu Ancutei indeosebi sunt mai gravi si mai ceremoniosi. Aceasta se poate deduce de asemenea din modul lor de a vorbi. Asa este comisul Ionita, calugarul Gherman, mos Leonte Zodicrul, capitanul Neculai Isac, negustorul lipscan, orbul cel sarac, chiar Lita Salomia si Ancuta insasi. Exceptie fac, poate, numai ciobanul cel manios de pe Rarau si Zaharia Fantanarul, cel asa de tacut din fire, multumindu-se cu cateva vorbe mormaite: Asa-i! Atata-i!" Iata un pasaj scos din aceeasi ultima povestire de la Hanu Ancutei unde, cu multa cumpaneala, povestitorul cauta a tempera, in vorbe curtenitoare si ceremonioase, supararea Litei Salomia:
Matusa Salomia, tare te rog: nu te supara. Dumneata nu cunosti cum ii lumea? Ai fost femeie frumoasa in zilele dumitale s-ai purtat la gat margarintar, cum spunea mos Costandin. Apoi de ce-ti ieseau barbatii in preajma, aratandu-si dintii si magulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, ca nu erau ca dumneata. Astfel si lumea asta de aici, adunata la lucrarea care se vede, are placere s-asculte istorisiri, si cine le spune mai frumos acela are lauda mai mare. Batranul acela-i orb si ticalos, dar stie sa spuie si sa cante, avand dar de la Dumnezeu. Asemenea daca te bucuri de o floare ca-i luminata si are mireasma, nu te poti supara pe cea care-i mohorata si fara miros, caci nu-i ea vinovata".
Populara, desigur, vorbirea personajului caci si povestitorul genericului in Hanu Ancutei este tot un personaj are un aer oarecum de circumstanta, sarbatoresc. El nu foloseste cuvantul cel mai obisnuit, de aceea spune ca Lita Salomia, fiind frumoasa, in tinerete, purta la gat margarintar si barbatii ii ieseau in preajma aratandu-si dintii, mod curtenitor de a te referi la trecutul unei femei. Lumea de la han e adunata la o lucrare care se vede si are placere sa asculte istorisiri. Cine le spune frumos are lauda. Baba nu trebuie sa fie suparata de succesul orbului, care are dar de la Dumnezeu (numele popular al talentuluI) sa spuie si sa cante, in cele din urma, sfatosenia, cu iz de carte veche, a povestitorului se rasuceste jn ironie, politicoasa, exprimata printr-o comparatie rasturnata si plina de talc: Asemenea daca te bucuri de o floare ca-i luminata si are mireasma, nu te poti supara pe cea care-i mohorata si fara miros, caci nu-i ea vinovata". in timp ce vorbirea lui Creanga care nici el nu transcrie, copiind, limbajul taranesc, pentru ca atunci n-ar putea sa fie arta da o puternica impresie de viata curenta, aceea a lui Sadoveanu si a eroilor sai ne apare mai stilizata" cum spune Tudor Vianu la un nivel care-i da nu stiu ce timbru grav si sarbatoresc, deopotriva cu un text al liturgiilor". Aceasta se potriveste intru totul lirismului sadovenian, in deosebire de jovialitatea si verva nesecata a povestitorului humulestean. Tot atat de popular si de vechi ca si Creanga, Sadoveanu este, totodata, mai modern". Lirismul sau proiecteaza realitatea in viziune", o esentializeaza" si, orice s-ar spune, se poate observa contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancutei, cu povestile si povestitorii lui, situate intr-un timp si intr-un spatiu nedeterminate, este parca invaluit intr-o ceata de taina, prin notarea savanta a corespondentelor" dintre viata umana si natura. Finalul ultimei povestiri infasoara aceasta lume intr-un mister poetic. Notatiile acustice, mai ales, sunt deosebit de sugestive. La ceas tarziu, cand Closca cu pui trecuse de crucea noptii, focul se stingea, oamenii inchinau catre pamant oalele de lut si, de truda si somn, le asfinteau ochii." Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascutit si nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ionita. Lita Salomia sopteste: Sa stiti ca acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele noptii si mai ales pe ale lui. Si calul 1-a adulmecat, dand strigat." Dupa aceea, baba stupeste de trei ori in spuza si-si face cruce. il simtise si hanul noteaza povestitorul caci se infioara prelung. O usa in fundurile lui se izbi. Se facu tacere la vatra si, cu totii privindu-ne, nu ne-am mai vazut obrazurile."
