Dupa debutul impetuos, cu patru volume (Povestiri, Soimii, Dureri inabusite, Crasma lui Mos PrecU) publicate in acelasi an, 1904, numit de altfel anul Sadoveanu", urmeaza o perioada de acumulari si de cristalizari care se rasfrang in scrierile deplinei sale maturitati artistice - Hanu Ancufei (1928),
Zodia Cancerului sau Vremea Ducai Voda ( 1929),
Baltagul (1930), Locul unde nu s-a intamplat nimic (1933) -incununata cu monumentala trilogie
Fratii Jderi (Ucenicia lui
Ionut, 1935, Izvorul Alb, 1936; Oamenii Mariei-Sale, 1942)./ Volumele de debut infatiseaza un prozator viguros, stapan pe uneltele sale, si figureaza atat universul tematic cat si registrul stilistic al intregii creatii sadoveniene.
Rapsodul unei lumi vechi, iesita din marginile timpului, o lume arhaica, pastratoare a unor legi nescrise, dar de nestramutat, confruntandu-se cu civilizatia moderna, opunandu-i-se sau pur si simplu incercand sa i se sustraga, evocatorul plin de forta al unor vremuri de glorie sau de cadere din istoria Moldovei, pictorul neintrecut al unor peisaje mirifice ale tinuturilor romanesti, creatorul atmosferei de neconfundat a targurilor de provincie de altadata, Mihail Sadoveanu este un scriitor total, greu de prins intr-o formula sau de alipit unei orientari literare oarecare: El are realismul unui Balzac si melancolia unui romantic, meditatia aspra a lui Miron Costin sivoluptatea senzoriala a unui Rabelais" (G. CalinescU). In volumul Hanu Ancutci scriitorul reia, in parte, locuri si oameni cunoscuti din scrierile anterioare: hanul (crasmA), ca loc de intalnire, de taifas, de stat la povesti si durerile inabusite ale unor umiliti ai soartei, ale unor insi puternici, capabili sa tina in ei nadufuri, suparari, tristeti de care se vindeca prin povestire.
Sadoveanu grupeaza aici noua naratiuni (Iapa luiVoda, Haralambie, Balaurul,
Fantana dintre plopi.
Cealalta Ancuta, Judet al sarmanilor, Negustor lipscan, Orb sarac, Istorisirea Zabariei FantanaruL) spuse, intr-o toamna aurie", la lumina focului, cu o ulcica de vin in mana, de calatorii adunati la hanul Ancutei, un loc mitic, unic (Asa ziduri ca de cetate, asa zabrele, asa pivnita, - asa vin -, in alt loc nu se poate") in care unul dintre convivi, Leonte Zodierul, fermecat de ochii cei negri ai hangitei, ar vrea sa traiasca pana la sfarsitul vietii, pana cand ii va veni vremea sa se duca la limanul cel fara de vifor".
Povestitor prin excelenta, Sadoveanu alege pentru aceasta intalnire un timp tihnit de liniste si pace, de buna intelegere intre oameni, singurul propice povestirii, aducerii aminte, retrairii nostalgice a unor intamplari hazlii sau a unor fapte infricosate, a unor aventuri de tinerete sau a unor experiente deosebite: La vremea de care vorbesc, era insa pace in tara si intre oameni buna-voire. Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, in zile line de toamna, putei vedea valea Moldovei cat batea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea cate/un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile" AĞAĞScriitorul isi asuma rolul de ascultator, de participant la adunarea de la hanul Ancutei, de observator al oamenilor si de inregistrator fidel al ziselor lor.
Rand pe rand intra in scena personajele". Mai intai, comisul lonita, un razas strain", un om inalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata", al carui obraz cu mustata tusinata parea ca rade cu tristeta", spune povestea unei iepe pintenoage cu care s-a fudulit" in tinerete si la care s-a uitat cu mare uimire chiar maria sa Voda Mihalache Sturza". Ca si in cazul tuturor celorlalte povestiri este de admirat strategia" prin care scriitorul concentreaza atentia ascultatorilor de la han (si a cititorilor, desiguR) asupra celui care isi va spune istorisirea, precum si tehnica glisarii", tragerii si ridicarii cortinei dupa fiecare act, ca intr-o reprezentatie teatrala pusa in scena de un iscusit regizor.
Ii vine apoi randul unui monah: Atunci cu mare dragoste si placere s-a rididat din coltul lui calugarul cel care venea de la munte, si cumpanindu-si oala in dreptul barbii, a slobozit cuvant". Intrarea lui in scena prilejuieste o mica ceremonie de prezentare, incheiata cu umplerea oalei cu vin din cofaielul Ancutei. La solicitarea comisului Ionita, care are rolul unui moderator", in termenii de astazi ai presei, parintele Gherman spune povestea lui Haralambie, un arnaut domnesc devenit haiduc, ucis, din porunca domneasca, de chiar fratele sau, Gheorghe. Iar acel Haralambie, lasa sa se inteleaga povestitorul, era tatal sau, pentru care trebuie sa se roage la biserica inchinata lui, la Iasi, de fratele ucigas, in semn de cainta: A fost jalnica vederea aceea s-au plans in divan Voda ^si boierii. Iar tufecci-basa Gheorghe, dobandind voie, s-a tras catre pamantul lui; si pentru durerea si ispasirea sa, si pentru iertarea sufletului celui ratacit, a cladit in targ la Iesi biserica la care rha duc sa ma inchin"
O poveste cheama pe alta, si mos Leonte Zodieru, desi il invita la cuvant pe nerabdatorul comis Ionita, istoriseste el, la imboldul Ancutei, intalnirea sa cu balaurul. Boierul Nastasa Balomir prinde de veste ca tanara sa sotie il insala cu fiul vornicului Vuza, Alixandrel, si cere sfat tatalui lui Leonte, zodier si el, cititor in zodii, solomonar. intelept, batranul Ifrim incearca sa alunge banuielile boierului: - Deci dara ce socoti tu ca trebuie sa fac?" (intreaba boieruL) - S-astepti, maria ta, caci are sa fie bine" (raspunde zodieruL). Dar in zadar, caci boierul hotaraste sa razbune rusinea adusa de tanara si frumoasa lui sotie, sub al carei chip copilului de atunci, povestitorului de acum, i se parea a vedea un mic diavol. Pentru a preintampina crima, zodierul incearca sa-i avertizeze pe Irinuta si pe iubitul ei ( - Cucoane Alixandrel, zice tata; intoarce-te, ca-i primejdie. Nu cutez a a trece mai departe"), dar boierul ii surprinde si porunceste o pedeapsa crunta (jupuirea de viu a batranului zodieR). Aici intervine forta solomonarului, a vrajitorului capabil sa starneasca din senin furtuna: In acelasi timp tatal meu racnea cu glas inalt sub cutitul lui Parlea tiganul: - Cucoane Nastasa, are sa te ajunga mania lui Dumnezeu! Cand a racnit astfel sub cutit batranul, s-a facut o clipa tacere. A scaparat s-a trasnit cu sunet mare in munte. Si deodata am vazut cerul imbracat cu bolta joasa de nouri, si vantul veni de la asfintit c-o izbitura, inchizand si detunand usile hanului". Cu puterile lui miraculoase, zodierul, solomonarul, fiinta mitica a traditiei populare romanesti, starnise, se pare, din somnul lui, balaurul: si toata lumea care se afla fata, intorcand ochii holbati, a vazut balaurul venind in vartej sucit, cu mare iuteala". Suntem in plin fantastic, anticipare a povestirilor de mai tarziu ale lui Mircea Eliade si V. Voiculescu. Mai mult, mizand pe echivoc, povestitorul lasa sa se inteleaga ca nu tatal sau, solomonar cuminte", ar fi adus fiara" (si-am vazut-o cum se ducea catre miazanoapte, ca un stalp, pe urma ca un fum, pana ce incet-incet s-au alinat toate cuprinsurile"), ci dracusorul cel balan" despre care nu s-a mai auzit nimic, si nimene nu 1-a mai vazut niciodata".
Fantana dintre plopi este povestea unui capitan de mazali, Neculai Isac, de la Balabanesti, din tinuturile Tutovei, prieten din tinerete al comisului Ionita. Noul venit era om ajuns la craunteala, dar se tinea drept si sprinten pe cal. [] Obrazu-i smad cu mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata insa frumuseta si barbatie, desi ochiul drept stins ii dadea ceva trist si straniu". Lipsa ochiului naste intrebarea vechiului prieten si declanseaza, s-ar putea zice, fluxul memoriei"; o aventura din tinerete, cu o tiganca, Marga, de care se simte irezistibil atras si care raspunde dragostei lui cu credinta, avertizandu-1 despre intentiile alor sai de a-1 prada si ucide. in confruntarea cu tiganii, Neculai Isac isi pierde un ochi, iar frumoasa Marga plateste cu viata gestul ei curat: La fantana i-am gasit pe toti cu capetele buluc asupra colacului de piatra. Sub lumini lucea sange proaspat. - Au stropsit-o si-au prapastuit-o in fantana am grait eu slab. - Pe cine au prapastuit, pe cine au zvarlit? ma intreba mos Irimie. Eu n-am mai simtit putere sa raspund. Pe sub batista mi-a na-boit iar sangele: mi se prelingea prin mustati si-mi intra in gura. Si parca gustam din sangele imprastiat pe colacul fantanii".
Prezenta vie, aproape nelipsita din gandurile si amintirile calatorilor, cealalta Ancuta", mama hangitei de acum, este eroina altei intamplari, povestita de mesterul Ienache. E tot o poveste de dragoste, o dragoste nepermisa a unui razes, Todirita Catana care fiind slujbas la luminatia sa vornicul Bobeica a avut asa neobrazare, incat si-a ridicat ochii asupra surorii luminatiei sale", duduca Varvara". Ancuta-de altadata" il ajuta cu priceperea ei femeiasca, sa o scoata pe sora vornicului de sub paza strasnica a lui Costea Caruntu, slujitor la agie", cand acesta incerca sa treaca cu podul plutitor de la Tupilati, la sfatul interesat al hangitei.
Constandin Motoc, un om matahalos" care numai dupa cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parca, s-ar fi putut cunoaste ca-i cioban", povesteste cum haiducul Vasile cel Mare face dreptate unui taran umilit de boierul Raducan Chioru, care ii necinstise sotia. Supunandu-1 unei judecati drepte, in fata oamenilor,cei dpi infaptuiesc un Juftet al sarmanilor. Ne-arq infatisat, zj ce i^r,hQtu|,.ca sa facem judet, dupa vechi obicei. Cacipana la judecata cea din urma, a lui Dumnezeu, neavand ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, catfifsa facem dreptate singuri cu bratul nostru". T^Povestea spusa de un Negustor lipscan, adica unul care aducea marfuri de la Lipsea, numele cel vechi al orasului Leipzig, din Germania (de unde si numele strazii Lipscani din Bucurestii de azI), tine treaza atentia tuturor. Dam ian Cristisor are dugheana la Iesi, in ulita mare" si se intoarce dintr-o calatorie de afaceri, cum s-ar zice. El impartaseste celorlalti experienta lui de calator pe alte meleaguri, starnind mai ales mirarea celor care nu iesisera vreodata din tinutul lor. Se confrunta aici lumea civilizata cu tren, caruta de foc", cu case alcatuite din patru sau cinci randuri", cu strazi pavate, uliti dintr-o singura bucata de piatra", cu femei care poarta palarii, cu oameni care beau bere, un fel de lesie amara"; care mananca carne fiarta de porc ori de vaca", care merg la scoala, si care se conduc dupa lege si randuiala", cu lumea arhaica a unei Moldove tinuta departe de toate acestea: Fiecare aspect al lumii noi" este primit cu neincredere sau chiar cu dispret de convivii de la Hanul Ancutei: afland ca iriticii" nu mananca nici miel fript talhareste si tavalit in mojdei", nici sarmale", nici bors", nici crap la protap", mos Leonte se cruceste, iar capitanul Isac e inca mai categoric: Apoi atuncea daca nu au toate acestea, nici nu-mi pasa! sa ramaie cu trenul lor si noi cu tara Moldovei". Aflam aici una dintre temele fundamentale ale scrisului sadovcnian - confruntarea dintre civilizatia orasului si formele arhaice ale vietii, guvernate de datina si de randuiala cea veche.
De aceasta randuiala si omenie tine si aducerea, intre meseni, in Orb sarac, a unui cersetor, un fel de Pan autohton care zice din cimpoi si cu glas cantecul mioarei", al carui viers de mahnire din departarea anilor de demult" trezeste adanci sentimente in ascujtatorii sai: Ciobanul cel prost si suparat de la Rarau, cum si monahul care se duce la Sfantu-Haralambie plangeau pe locurile lor fara nici o rusine. Asa ca pot vorbi si eu fara sfiala de acea intamplare, cand am lepadat lacrimi pentru niste inchipuiri".
Povestea lor incheie seara: Era un ceas tarziu si closca cu pui trecuse crucea noptii. Focul se stingea. Cei mai multi dintre oamenii de fata inchinau catre pamant oale de lut si, de truda si de somn, le sfinteau ochii".
Desi diferite din punct de vedere tematic, cele noua povestiri adunate in ciclul
Hanu Ancutei se incheaga intr-un tot unitar prin tehnica narativa pe care o impune autorul (povestirea in rama) si mai ales prin atmosfera creata, prin tonul bland evocator, prin accentele de nostalgie, prin comuniunea pe care spusul, zicerea de povesti, la ceas de seara, o stabileste intre cei prezenti. Aproape toti, chiar toti cei adunati la han traiesc in trecut, au nostalgii si taine, de a caror apasare scapa prin povestire; povestirea apare, deci, ca o forma de terapie, de vindecare de dureri veehi, inabusite", sati de obsesii hranite de eresuri si superstitii.
Ca povestire in rama", raportarea la Boccaccio, cu al sau Decameron, la Chaucer, cu Canterbury Tales, la Margareta de Navara, cu Heptameronul sau este perfect indreptatita, desi modele similare Sadoveanu putea gasi atat in cartile populare (Sindipa, HalimA), cat si in literatura romana, O sezatoare la (ara de Anton Pann, sau, cum sugereaza Ion Rotaru, chiar in
Amintiri din copilarie de Ion Creanga, care intr-un anume chip privite [nu sunt] decat niste povestiri in rama, legate intre ele^curgand firesc una dintr-alta".
Desi pot fi citite si separat, avand inteles si forta de y impresionare depline, povestirile din Hanu Ancutei constituie un tot, prin atmosfera creata, prin senzatia de viata autentica, prin participarea vie, a fiecaruia dintre cei de fata, ta seara aceea magica, la implinirea misterului si la adancirea tainelor.
Neintrecut creator de atmosfera, Sadoveanu este, totodata, un portretist remarcabil, fiecare dintre cei zece actanti" capatand, sub pana scriitorului, acte de identitate" proprii, trasaturi de caracter inconfundabile, realizate in linii simple, dar penetrante. O prezenta in absenta este cealalta Ancuta", personaj intr-o povestire si dublata, in realitatea naratiunii, de Ancuta cea tanara", o prelungire" a celeilalte. Ancuta este, in toate privintele, un personaj tipic sadovenian prin frumusetea, feminitatea, vrednicia si viclenia ei" (Pompiliu MareeA).
Fiinte singuratice (un cioban, un monah, un cersetoR), dominate de pasiuni puternice, primitivi", salbatici", instinctivi", care cauta, totusi, tovarasia si prilej de vorba, oamenii marie-sale" Mihail Sadoveanu au sufletul deschis si cugetul curat. Lirismul invaluie fiecare evocare si chiar actele de cruzime, la care povestitorii ne fac partasi, ascund in el un fond uman nealterat de tarele civilizatiei. Lirismul sadovenian, invaluitor, transpune adunarea de la han, ca si intamplarile povestite acolo, intr-un timp istoric nedeterminat. Hanul reprezinta Moldova dintotdeauna, tara a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici savarsite ritualic si cu intamplari care se succed dupa date calendaristice" (Ion RotarU). Stravechi credinte, eresuri si cantece de demult dau farmec naratiunii si accentueaza nota de mister si de nostalgie dupa un paradis pierdut pe care scriitorul incearca sa-l recupereze, prin povestire, pentru cei adunati in jurul focului la hanul Ancutei si pentru cititorii lui de ieri si de azi. (N.C.)
