Mihail Kogalniceanu si-a legat numele de toate actele politice fundamentale ale Romaniei moderne. A fost unul dintre fruntasii pasoptistilor, redactand, la Cernauti, unde se refugiase, vestitul program revolutionar Dorintele partidei nationale in Moldova, mai inainte intemeind si conducand Dacia literara" (1840), unde a fixai, doctrinar, aspiratia spre renasterea culturii nationale. A fost, apoi. una dintre personalitatile exponentiale ale luptei pentru Unire, ja savarsirea ei regasindu-se militantismul sau luminat. Sfetnic al lui Cuza a-Tost, impreuna Cu domnitorul, ca prim-ministru, creatorul actului revolutionar de la 2 mai 1864, fara de care nu s-ar fi realizat prima insemnata reforma agrara la noi. in sfarsit, ministru de Externe, la 1877, este cel ce anunta corpurile legiuitoare proclamarea independentei tarii. Oriunde privesti spre punctele cardinale ale Romaniei moderne, te intampina personalitatea luminoasa a carturarului care intrunea, in faptura sa, si luptatorul politic. As spune insa ca, inainte de toate, Kogalniceanu a fost un doctrinar, ideologia pasoptista avand in scrisul sau un segment important. E posibil ca doctrinarismul sau sa-i fi fost potrivnic.
Era adeptul evolutiei graduale" in dezvoltarea organismului romanesc. Altfel spus. un revolutionar (la 1848) care era impotriva inaintarii bruscate. E, poate, mai mult decat o contradictie in termeni. Dar aceasta era convingerea lui si. mai tarziu, cand intre cele doua razboaie, traditionalistii autohtonizanti care injuriau pasoptistii ca pe niste instrainati ce au adus, la noi, modelul occidental, il recuperau (dintre colegii de generatiE) numai pe Kogalniceanu. Fapt este ca optiunea moderata a fondatorului Daciei literare" n-a izbandit. Destinul a voit ca sa invinga directia radical-revolutionara a pasoptismului muntean, in frunte cu l.C. Bratianu si CA. Rosetti. Acestia din urma au izbutit sa creeze, in 1875, Partidul Liberal (apoi Partidul national LiberaL) care s-a impus drept cel mai puternic partid al tarii chiar si dupa 1880, cand a fost intemeiat si Partidul Conservator. Cu opiniile sale moderate si cu handicapul doctrinarismului, Kogalniceanu a fost un abia tolerat nu in Partidul Liberal (unde n-a avut nici un roL) ci in cateva guverne liberale conduse de l.C. Bratianu (a ramas ministru de externe - provenit din vechiul cabinet ministerial condus de Manolachc Costache Epureanu, in primul guvern l.C. Bratianu (iulie 1876-noiembrie 1878), a redevenit ministru ( la InternE) in al treilea guvern Bratianu (iulie 1879-aprilie 1881). Apoi s-a multumit cu un post de diplomat (la PariS) si mereu deputat sau senator. Dintre ieseni, Kogalniceanu n-a gasit parteneri de comunicare, neputandu-se, evident, intelege cu Fractiunea libera si independenta a lui Nicolae
Ionescu, Lates, dr. Fatu si altii asemenea. Lipsit de un partid si nefiind agreat de Bratianu, Rosetti, Eugen Carada si ceilalti fruntasi liberali, Kogalniceanu se reprezenta pe sine insusi. A fost, in consecinta, parlamentar continuu, in toate legislaturile, pana la 1891, cand, la 74 de ani, a decedat. Am uitat sa spun ca, de fapt, un handicap a fost pentru Kogalniceanu si faptul ca i-a fost sfetnic lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel incat n-a facut parte din conjuratia care 1-a detronat de Cuza. Aici Bratianu, Rosetti, Dim.A. Sturdza, Ion Ghica au ocupat locuri proeminente, ei fiind acei care s-au straduit sa aduca pe tronul tarii - cum cereau protocoalele Conventiei de la Paris din 1857 - un domnitor dintr-o dinastie monarhica europeana. Bratianu a fost cel care 1-a convins pe principele Carol de Hohenzolern sa accepte tronul Principatelor Romane si tot el 1-a insotit, in conditiile stiute, in vestita calatorie din Germania pana la Bucuresti. Conjuratii au fost cei care au ocupat locurile proeminente pe scena politica romaneasca. Kogalniceanu era, intr-un fel, infrantul. Ar fi nedrept sa se creada ca, desi fara partid si nu intotdeauna in relatii bune cu conducerea partidului liberalilor, Kogalniceanu nu a ocupat nici un loc proeminent in viata publica a tarii. Cuvantul sau era ascultat, respectat si opinia ii era, cand o cerea, aplicata. Sa mai adaug ca provenea dintr-o familie avuta, mostenind mosii, carora le-a adaugat altele (a fost si proprietarul unei fabrici de* hartiE), iar, treptat, dupa 1878, a capatat in stapanire 8000 ha in Dobrogea. Cu toate acestea, risipitor fiind si nestiind sa-si chiverniseasca avutul, a fost mereu hartuit de creditori, Senatul ii voteaza, in 1885, o pensie (se numea recompensa nationala) de 2000 lei pe luna, isi vinde, in strainatate, colectia de tablouri, fiind mereu in jena financiara.
Printre atatea daruri cu care 1-a inzestrat natura, 1-a avut si pe cel al elocintei. A fost, incontestabil, unul dintre marii oratori ai tarii, din a doua jumatate a secolului trecut. Cuvantul sau de parlamentar, totdeauna dens, intelept, aparand idealuri drepte a fost ascultat din 1857 pana in 1891. Si densitatea ideilor se ingemana fericit cu insusirile de polemist. Adversarilor cu care se infrunta nu le era deloc comod, punandu-i in grea dificultate. D-na Georgeta Penelea, istoric invatat si perfecta cunoscatoare a operei lui Kogalniceanu, a ales, pentru colectia B.P.T. a Editurii Minerva, un florilegiu (cuvantul e, aici, la locul saU) din discursurile parlamentare ale marelui barbat de stat. Iata-1 in 1857 (avea 40 de ani!
), rostindu-se in favoarea Unirii Principatelor. Judicioasa e demonstratia istoricului care era Kogalniceanu ca, potrivit vechilor capitulatii, atat Moldova, cat si Tara Romaneasca au fost state suverane, rezervandu-si, chiar daca plateau tribut Portii Otomane, dreptul de guvernamant si de legislatie, adica deplina autonomie. in 1857, in urma Conventiei de la Paris, alta era chemarea vremii si Kogalniceanu a aparat-o ferm si limpede: Luand in privire ca dorinta cea mai mare, cea mai generala, acea hranita de toate generatiile trecute, acea care este sufletul generatiei actuale, acea care, implinita, va face fericirea generatiilor viitoare este Unirea Principatelor intr-un singur stat, o unire care este fireasca, legiuita si neaparata, pentru ca in Moldova si Valahia suntem acelasi popul, omogen, identic ca nici un altul, pentru ca avem acelasi inceput, acelasi nume, aceeasi limba, aceeasi religie, aceeasi istoric, aceeasi civilizatie, aceleasi institutii, aceleasi legi si obiceiuri, aceleasi temeri si aceleasi sperante aceeasi misie de implinit". Tot atunci cerea unirea Principatelor intr-un singur stat sub numele de Romania". Si tot el este cel care, la alegerea lui Cuza, ca domn al Moldovei, in 5 ianuarie 1859, a salutat solemn decizia Adunarii cerandu-i in numele moldovenilor: Fii, dar. omul epohei; fa ca legea sa inlocuiasca arbitrariul; fa ca legea sa fie tare. iara tu Maria-Ta, ca domn, fii bun, fii bland, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toti domnii trecuti au fost nepasatori sau rai Fii simplu, Maria-Ta, fii domn cetatean: urechea ta sa fie pururea deschisa la adevar si inchisa la minciuna si lingusire". Bun pentru cei nedreptatiti a fost, negresit, Cuza. Dar n-a stiut sa fie imun la minciuna si lingusire, tolerand in jurul sau o camarila compromitatoare.
Kogalniceanu era ministru de Externe in 1877 si a participat la tratativele de la Livadia, cu tarul si cancelarul sau, care a stabilit conventia privind conditiile trecerii trupelor rusesti spre frontul de razboi, in Bulgaria. S-a demonstrat, apoi, ca marile puteri, intrebate de guvernul roman, au raspuns ca tara noastra sa se puna de acord cu Rusia. Pentru ca daca nu se incheie o conventie, trupele rusesti oricum vor trece, fara acordul Romaniei, peste teritoriU) nostru, incalcandu-ne suveranitatea si, probabil, nu numai atat. Cum se stie, la Livadia, rusii au promis ca vor respecta integritatea teritoriala a tarii noastre. Crezand in promisiunea, inscrisa intr-o conventie dintre doua state, Kogalniceanu. ministru de Externe, apara acest punct de vedere in fata Senatului: Prin aceasta conventiune, Rusia ne recunoaste si individualitatea politica, si constitutiunea noastra, si ce ne lipseste chiar frica cea mare. foarte mare ca ni se va relua si acea particica din Basarabia luata intreaga la 1812 si care ni s-a redat prin Tractatul de la Paris. in adevar, marele reformator al Rusie, imperatorul Alessandru, are o tara atat de mare, el are inca atatea binefaceri de facut in intinderea Rusiei, incat n-are nevoie sa ne ia si acea bucatica de pamant din o tara ce odata a fost a noastra". Buna credinta lui Kogalniceanu, a lui I.C. Bratianu, a domnitorului Carol I a fost inselata. S-a demonstrat apoi ca, la data cand Rusia semna cu noi conventia, era inteleasa cu marile puteri (cu deosebire cu GermaniA) sa ne ia cele trei judete ale Basarabiei de sud. Ceea ce s-a si intamplat la conferintele de pace de la San-Stefano si Berlin. Era - si este - destinul tarilor mici de a fi sacrificate pe altarul intereselor marilor puteri. Dar sacrificiul de sange al armatei romane la 1877 n-a fost in zadar. Romaniei i s-a recunoscut independenta pe care si-o proclamase, singura, la 9 mai 1877 (Kogalniceanu e cel ce rosteste celebra declaratie: in stare de razboi, cu legaturile rupte, ce suntem? Suntem independenti, suntem natiune dc-sinc-s(atatoare. Avem domn dc-sine-statator") si recapatam Dobrogea. Maiorcscu a notat in jurnalul sau ceea ce i-a relatat, mai tarziu, regele Carol I. Si anume ca de ar fi acceptat de bunavoie si din capul locului cedarea judetelor basarabene, am fi capatat Dobrogea pana la Varna si o mare despagubire de razboi, echivalenta, ca semnificatie, cu ceea ce capatase Germania de la Franta dupa infrangerea de la Scdan. Dar Bratianu si Kogalniceanu nu puteau ingadui faptul (se angajasera in fata parlamentului ca nu se va producE) iar principele Carol I, domnitor constitutional, a respectat vointa guvernului si a parlamentului. Discursul lui Kogalniceanu pe marginea tratatului de pace de la Berlin e patetic si lucid totdeodata, de o amaraciune bine strunita, dar stiind sa vasleasca, atat cat se putea, printre arcanele unor stipulatii defavorabile. A acceptai, finalmente, si conditia recunoasterii dreptului evreilor la impamantenire. S-a dizolvat parlamentul, s-a ales Constituanta (Kogalniceanu nu mai era ministrU) care a modificat art. 7 din Constitutie, specificandu-se ca religia necrestina nu e un obstacol in calea dobandirii naturalizarii. A fost o simpla stratagema pe care marile puteri au acceptat-o (Germania cu pretul mare al rascumpararii, dezavantajoase pentru noi, a actiunilor StroussberG). De fapt. cu exceptia celor 888 de evrei, participanti la razboiul din 1877, naturalizati in bloc, pana la 1912 n-au capatat cetatenia romana decat vreo 4000 de evrei dintr-o populatie de aproape 300000 persoane. N-am cum comenta, aici, amplul discurs al lui Kogalniceanu din mai 1882 in problema Dunarii. Dar e o inalta demonstratie in care jurisprudenta, istoria, relatiile diplomatice se ingemaneaza pentru a-i conferi stralucire oratorica. Si mai sunt si altele, la care nici n-am apucat sa ma refer.
D-na Georgeta Penelea, istoriograf de mare merit si editoare -prin excelenta - a lui Kogalniceanu, a alcatuit o foarte buna editie. Nu numai ca selectie, dar si in tot aparatul critic (prefata, tabel cronologic, note, toate substantialE). E un model care ar trebui aratat pentru a fi urmat de editorii improvizati (din categoria d-lui Stelian NeagoE) care alcatuiesc editii de mantuiala, cu texte corupte, cu aparat critic suferind sau lipsind cu totul. Ma bucura mult cand am a ma intalni, in osanda mea de comentator de editii, cu un lucru bine, profesional facut.
August 1995
