Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Mihail Gramescu









Mihail Gramescu - biografie - (opera si scrierile)

 

Aparut in 1981 in colectia "Fantastic Qub" a Editurii Albatros din Bucuresti, volumul cu care a debutat Mihail Gramescu (n. 1951), Aporisticon (subintitulat Glosar de civilizatii imaginare), se inscrie ca un reper insemnat in evolutia sf-ului romanesc din ultimele decenii, si nu doar pentru ca a fost primul volum publicat de unul dintre tinerii din "Noul val", dar si - in primul rand - prin valoarea sa intrinseca. Aparitia intre coperte de carte a primului reprezentant al "Noului val" a fost salutata cu caldura atat de "generatia varstnica", prin vocea lui Adrian Rogoz (in Viata Romaneasca), cat si de "generatia de mijloc", prin Voicu Bugariu (in Luceafarul) si Gheorghe Sasarman (in Contemporanul). Acesta din urma, de exemplu, remarcand "incandescenta trairii intense a unor fapte imaginare", "atmosfera magica si invaluitoare", "scriitura foarte personala" a textelor din Aporisticon, "sugestivitatea cu care impun cate o parabola" etc, conchide: "Vadind un veritabil cult pentru filosofia antica si pentru mitologie, ca si pentru universul borgesian, cartea este strabatuta de obsesia catorva mari teme - paradoxul logic, calatoria initiatica, anamorfoza spatio-temporala, labirintul, echivalentele dintre animat si inanimat, dintre rational si non-rational s.a.m.d.". La randul lui, Voicu Bugariu isi sintetizeaza impresia de lectura si, implicit, caracterizeaza scrisul lui Mihail Gramescu, intr-o metafora critica ea insasi antologica: "Cu dezinvoltura de artist naiv, Mihail Gramescu face abstractie de codurile cunoscute ale genului; prozele sale, nascute parca sub imperiul unei prea ridicate presiuni a inspiratiei, tasnesc precum jeturile de aburi scoase de o locomotiva «Pacific» aflata in stationare."


In anii care au urmat dupa aparitia primului sau volum, Mihail Gramescu a mai publicat prin reviste, almanahuri, culegeri colective etc. un numar considerabil de "proze scurte" sf, suficiente pentru a acoperi spatiul unui eventual al doilea volum [care avea sa apara abia in 1994, la Editura Nemira, sub titlul Saritorii in gol]. Dintre acestea, cea mai cunoscuta, inclusiv peste hotare, in traducere franceza, este fara indoiala Cantecul Libelungilor (povestire aparuta mai intai in 1984, in Almanah Anticipatia 1985, reluata apoi in culegerea O planeta numita anticipatie, Editura Junimea, Iasi, 1985). Avem de-a face, aici, cu un foarte complex nex motivic in care putem recunoaste, inextricabil intretesute, si "lumea pe dos", si "razboiul lumilor", si "aspiratia spre absolut", si conditia "mutantilor"; acestia din urma, mutantii ("Libelungii"), trebuie sa se sacrifice non-violent in fata violentei bestiale a oamenilor "normali", pentru a conserva, intr-o carcasa somatica neumana, tocmai idealul uman suprem, "absolutul", oportun lasat insa de scriitor inrr-o ambigua indeterminare poetica.

"In scrieri cu un mai pronuntat caracter alegoric, precum Nike si Cantecul Libelungilor, autorul isi da masura realei sale inzestrari de poet al sublimului" - apreciaza Mircea Oprita in Anticipatia romaneasca (1994, 2003). "Pentru el, fantasticul ramane un nesecat izvor de metafora vizuala, iluminand in chip specific tablourile inventate. Acestea tind sa-si ascunda astfel dependenta fata de procedeul extrapolarii (ele nici nu mai reprezinta, de altfel, niste simple extrapolari). Intr-o lume situata dincolo de Marele Dezastru, «Libelungii» sunt aparitii stranii, plamadite in marginea Pustiei radioactive spre spaima si panica oamenilor, ajunsi niste «sarmane lesuri vii agonizand». Sentimentele trezite in supravietuitori de aceasta viata mutanta, inexplicabila, par sa fie guvernate de un instinct irational, generator de traditii obscure. Libelungii umanoizi, colcaitori si totodata de o dezarmanta delicatete (in faza larvara au «manute suave si rozalii de copii», mai tarziu isi dezvolta trupuri aproape serafice, reproduse «la stanta», dupa un «arhetip adanc si perfect»), trebuie impiedicati mai intai sa creasca, apoi sa zboare, iar in cele din urma sa se aseze indiferent unde in decursul spectaculoasei lor migratii aeriene spre ocean. Mobilizati prompt intr-o campanie a «legitimei extirpari», oamenii trudesc din greu la uciderea tinerilor Libelungi somnambulici, lasand privitorului impresia unor brute hidoase ce masacreaza insasi Perfectiunea. In inversunarea lor dezolanta, scenele au o grandoare trista, precum monstruozitatile apocaliptice dintr-un tablou de Bosch. Cu atat mai mult cu cat Perfectiunea - mereu vulnerabila - nu se apara niciodata, contand in schimb pe forta implacabila a metamorfozelor sale. Valurile de urmaritori napustite salbatic pe sub norul de Libelungi zburatori fixeaza o memorabila imagine de cruciada fantastica. Ultima transformare a mutantilor, in niste fiinte cuirasate, indestructibile, se produce in regimul aceluiasi ritual abscons care declanseaza si intretine mecanismul uneia dintre cele mai bune povestiri ale lui Mihail Gramescu."
Am preferat, totusi, pentru economia de mijloace, superioara, doua povestiri mai scurte din primul volum al autorului, Aporisticon (1981). In prima dintre ele, Fenotipul de ceata si picaturile de nimic, "incandescenta trairii intense a unor fapte imaginare" se exprima, cum am vazut ca spunea Gheorghe Sasarman, printr-o "scriitura foarte personala", rezultata aici din asumarea in plan stilistic, de la primul la ultimul cuvant, a unei "stari deosebite de surescitare nervoasa" sub imperiul careia personajul-narator se afla si isi debiteaza pe nerasuflate monologul narativ. Acesta evoca patetic amintirea unei seducatoare femei, Ani, admirata frenetic de toti barbatii intalniti si ucisa chiar de aceasta admiratie a lor, iar aparent inofensivul instrument al crimei colective este "picatura de nimic" din titlu: "Erau niste globulete mici de cristal, pline cu un fel de ceata fumurie, niste jucarii americane sau nemtesti, nu mai tin minte exact, un soi de picaturi ca niste perle, // mici picaturi de nimic, fiindca in prospect scria ca sunt concepute dintr-o mica incarcatura de neant care poate imortaliza ectotipul cuiva, nu conta al cui". Un mic si pitoresc gadget sau gimmick sf, care functioneaza ca un perpetuum mobile: fara a consuma pic de energie, "micul glob era conceput dintr-o sfera perfecta de vid ai carei pereti de oglinzi unidirectionate lasau sa treaca fluxul energetic doar inspre interior, focalizandu-1 in centrul de nimic al bilei si nemaipermitandu-i sa iasa de acolo, asa incat in mica sfera de nimic ectotipul de ceata (autorul pare a nu se putea decide intre fenotipul din titlu si ectotipul din text), odata inlantuit, ramanea acolo in vecii vecilor, materializat in focarul concav si omogen al peretilor picaturii. Captiv in lumea lui de vid." Perfecta mostra de "stiinta imaginara", una din "specialitatile casei" in science-fiction.
Performanta nu ramane insa numai in acest plan, al imaginatiei stiintifictionale si-al inventivitatii in "stiintifizare", si nici exclusiv in plan stilistic, pentru ca de sub aparenta stridenta a surescitarii nervoase se fac simtite si acordurile "lirice" ale "senzatiei de pierdere", isi face simtita pulsatia si acea inflexiune de melancolie sau nostalgie conotata in sintagma "ihe sense ofloss", acea "nota de tristete inseparabil legata de toate manifestarile superioare ale adevaratei Frumuseti" despre care vorbea Edgar Allan Poe inca in secolul trecut (in Principiul poetic, 1850), de la care autorul roman mai stie (iar daca nu stie, si e condus numai de propria intuitie estetica, atunci (redescoperirea pe care-o face e cu atat e mai meritorie) precum ca "moartea unei femei frumoase e, fara indoiala, cel mai poetic subiect din lume" (Filosofici compozitiei, 1848):
"Cu totii ne-am ingramadit atunci cu sferele noastre de cativa bani si am furat din Ani, pe care am fi dorit-o toti a fiecaruia si care nu era a nimanui. Oricine isi putea permite aceasta ieftina fericire. Si Ani dansa sau zambea sau se plimba in aproape toate buzunarele noastre. Si, dupa aceea, noaptea cand aveam insomnii, sau in momentele de plictiseala, sau intr-un peisaj romantic, atunci cand ne plimbam cu barca, de exemplu, si ni se facea dor de forma aceea feminina, scoteam nostalgici din buzunare micutele picaturi de nimic si ne delectam urmarind ectotipul clar si fidel al celei mai femei dintre toate femeile, care ne zambea de acolo, care dansa, care ni se dezvaluia parca numai noua in nevinovatele jucarii care, asa cum fabricantul ne garantase, functionau cu nimic.
Dar cum ati putut crede dumneavoastra ca poate exista ceva pe lumea asta care sa functioneze efectiv cu nimic? Cum ati putut fi atat de naivi si de inocenti incat sa nu va imaginati ca furati totusi pe cineva atunci cand va insusiti cu un pret de nimic o fiinta umana cu tot ce are ea al ei? Nu v-a mustrat niciodata constiinta? Nu ati avut niciodata remuscari? Ei bine, Ani, cu timpul, cadea tot mai des in starile de depresiune pe care vi le amintiti si dumneavoastra foarte bine. Era din ce in ce mai obosita si, in timp ce oricare dintre noi suporta imbatranirea biologica a unei singure persoane, ea se uza cu o viteza incredibila, uluitoare. Cred ca circulau pe atunci deja cateva sute daca nu chiar mii de picaturi de nimic purtand in ele ectotipul imortalizat al prietenei noastre Ani.
Atunci cand dumneavoastra plecati care incotro, va casatoreati si va bucurati de primele fericiri conjugale, prietena noastra Ani incepuse sa-si poarte stigmatele primelor riduri; atunci cand dumneavoastra va faceati primele planuri mari de viitor si va vedeati cu ochii primele visuri realizate, pielea cea fina, va mai amintiti de ea?, pielea ei suava incepuse deja sa poarte patina sculpturilor antichitatii. Si in tot acel timp, de cateva ori pe zi, pe minut, poate chiar pe secunda, undeva pe lume, maini mai fine, maini mai delicate, maini mai grosolane, maini de toate felurile deschideau cutiute cu picaturi de neant in care isi tineau suvenirurile de doua parale si o scoteau de acolo sa se uite la ea, sa o prefire cu ganduri mai mult sau mai putin tandre, cu intentii mai mult sau mai putin abjecte, o rasfirau printre degete pe dinaintea ochilor lacomi Am asistat cu totii la declinul ei in sunetul declicurilor casetelor cu picaturi de neant, si nici unul dintre noi nu a inteles ca aceste inocente jucarii infernale functionau cu energia si cu materia prietenei noastre Ani, pe care o iubisem sau inca o mai iubeam cu totii, si tocmai aceasta iubire era criminala, degradanta, distrugatoare.
Zilele trecute, inainte de a pleca intr-o calatorie, zilele trecute, uitasem de mult timp de Ani, am dat de cutiuta intr-un sertar ascuns al biroului, unde o pusesem candva sa nu o gaseasca sotia, si am luat-o cu mine fara sa stiu precis de ce, dar cand am deschis-o, in tren, si am vazut ca ectotipul nu mai este la locul lui, am inteles dintr-o data ca EA nu mai era. Ani cea adevarata, cea care alimentase cu sufletul si cu trupul ei cateva mii sau milioane de picaturi de neant menite sa ne furnizeze cate o clipa de fericire fiecaruia dintre noi, abia atunci am inteles ca stiuse tot timpul care este adevarul, dar ca se sacrificase cu acea generozitate ce o caracteriza, cu acel fel de a fi care ne-a complexat intotdeauna.



Ei bine, cum puteti atunci, domnilor, sa pretindeti fara nici un fel de rusine ca nu stiti despre care Ani e vorba? Si cum mai puteti sa stati atat de seriosi la bratul matroanelor voastre? si nu va dati cu capul de pereti, sau cu fundul de pamant, sau altceva de genul asta? Nu intelegeti? Ani a murit! Filfizoni penibili, donjuani avari, parodii umane, Ani, singurul om dintre noi, a murit. Ce sens mai poate avea tot balciul vostru? Pentru cine va mai straduiti sa fiti impunatori, convingatori, distinsi, grandiosi? Ce importanta mai poate avea acum impresia pe care o veti lasa celorlalti, cand, slava Domnului, stim foarte bine cu totii ce se ascunde sub mastile voastre impozante? Ani a murit! Puteti face orice: puteti sa va strangeti de gat pe strazi unii pe altii, puteti sa va bagati degetele in nas, in ochi, in urechi! Nu mai are nici o importanta! Ani nu mai este printre noi!"
Performanta stilistica nu mai este la acelasi nivel in Merele negre, o alta povestire din acelasi volum, Aporistiwn (1981), in schimb aici trece in prim plan performanta semantica, "mesajul", asupra caruia oricine se va putea edifica pe cont propriu, parcurgand cele nici trei pagini ale povestirii (si neuitand, bineinteles, anul in care ea a aparut, in care n-a ezitat sa apara: 1981; redactor de carte: Constantina Paligora). Si, nu mai putin, performanta compozitionala. Proportiile reduse, de shart story, fac aici posibila si necesara o adecvata solutie de ordin compozitional - elipsa -ale carei virtuti rascumpara lungimile si prolixitatile din alte piese ale volumului. "Punand punct" textului inainte ca virtualitatile prolifice concrescente "lumii pe dos", sub raportul inventiei de detaliu ca si sub raportul arborescentei de semnificatii, sa ajunga a se transforma din calitate in defect, se creeaza, in primul moment, impresia de a se fi terminat prematur, in momentul cand abia ar fi urmat sa se inceapa; nu este asa, pentru ca, desi lipsita propriu-zis de o relevabila diferenta de potential epic intre punctul initial si cel final, dar asigurandu-si totusi, prin insesi datele intrinseci ale "ideii sf" adoptate, un minimal suport tensional, o astfel de short story (si nu e singura, mai exista si altele) nu lasa deloc impresia de stagnare epica; dimpotriva, ea ramane, in genul ei, o realizare fara cusur, ramane in memorie ca o "lume pe dos" stopata in germene, ca o latenta anti-utopie "neagra" (de!) de posibile proportii mai largi, comprimate insa, ori reprimate, in nuce. Suspendarea subita a escaladei extrapolarii de tip sf in chiar momentul atingerii punctului culminant poate genera, asadar, efecte literare valabile, chiar daca astfel, prin aceasta eschiva compozitionala, conflictul este blocat inainte de a se declansa, "lumea pe dos" autodizolvandu-se inainte de a intra in amestec exploziv cu un eventual "razboi al lumilor":
"Merele negre au aparut timid. Nimeni nu stie precis cum. S-au lansat mai multe ipoteze, sustinute in mod egal. Cele mai importante din punct de vedere logic, daca dam la o parte povesti de genul «fructe aduse din alte galaxii» sau «teoria alunecarii spectrului spre negru ca o dovada a accelerarii sau mcetinirii vitezei de spin, sau chiar general universala, in urma dilatarii sau comprimarii universului», cele mai importante ipoteze, deci, erau cele ale optimistilor stiintofili care afirmau ca e vorba de un hibrid obtinut pe cale de laborator, prin selectari artificiale consecutive care au dus la asemenea plante feerice ce sfideaza lumea vie prin inutilitatea culorii adoptate; cealalta teorie serioasa despre aparitia merelor negre apartinea unor savanti pesimisti, care afirmau ca, in urma influentei indelungate si constante a omului asupra naturii si in urma controlului permanent si a inmultirii divizate si stimulate, fiintele vii pierd treptat calitatile si criteriile de selectie, ducand la aberatii de natura merelor negre, care ar fi niste monstruleti bastarzi ai speciei. Adevarul este ca nimeni nu stia nimic cert si ca, oricum, merele negre, comparate cu niste simpatici cartofiori orbi, dar nu subpamanteni ci aerieni, nascuti si crescuti in soare, merele negre erau, cum va spuneam, tot mai rentabile, tot mai cerute si preferate de toata lumea.
Frumoasa epoca a inceputurilor! Cat de frumoase sunt inceputurile! S-a ajuns ia exagerarile oricarei tinereti. «Nu vrem culorii», sau «cea mai pura culoare a culorilor», sau «puneti pe o foaie de hartie toate culorile si amestecati-le: ce culoare veti obtine? NEGRU!» Erau sloganurile cu care defilam. Ne impuneam treptat prin numar.
Ne-am impus cu greu. Existau la inceput legi restrictive. Nu era voie sa cultivi mere negre. Nu era voie sa le comercializezi apoi. Dar, treptat, au aparut tot mai multe specii. Chiar si cei care voiau sa prezerve vechile culori de sorcova ale planetei s-au vazut in situatia in care nu mai aveau cum sa evite evenimentul. Cainii negri, pisicile negre, garoafele negre, trandafirii si apoi crinii negri, chiar si steagurile negre pe care tot mai multe state le arborau -erau implacabile. Fiindca, din toate metisarile, negrul, fiind dominant, transmitea urmasilor principala informatie genetica. Si, odata aparuta intr-o familie, intr-o specie, pe un continent sau altul, nu era decat o problema de timp raspandirea si generalizarea ei. Aceasta calitate, odata castigata, nu se mai pierde, calea este ireversibila. Cu toate straduintele conservatorilor, nu s-a reusit sa se reduca nici o planta, nici un animal innegrit la alta culoare. Era argumentul nostru fundamental, dealtfel.
Asta este. De fapt, a fost o lupta crancena. Privita prin prisma de azi a lumii, de dincoace de victorie, ati putea crede ca totul a fost normal si usor. Dar nu a fost asa. A fost nevoie de compromisuri, de lupte, de tradari si de foarte, foarte multa suferinta ca sa se ajunga aici.
Dar acum, aici, dupa victoria totala, desi am fost un militant activ, stau si imi aduc aminte, si ma apuca un fel de nostalgie dupa imaginile acelea pestrite, de balci, de altadata. Gradinile acelea multicolore isi aveau parca farmecul lor. Asta este probabil batranetea, copii. Parca imi e dor sa vad iar campurile verzi, casele de caramida rosie, florile albastre, galbene, rosii si albe, acele lucruri, fiii mei, pe care voi nu le veti mai vedea niciodata. Si, in urma unei vieti de lupta pentru exact asta, imi pare rau. Pentru ca erau tare frumoase."
Privind, la randul nostru, "prin prisma de azi a lumii, de dincoace de [adevarata] victorie", sa mai observam doar cum istoria "reala" a avut grija sa dubleze spatiul de rezonanta al "mesajului" acestei scurte dar memorabile "fictiuni": avem astazi, iata, din nou parte de "acele lucruri" pe care credeam ca nu le vom mai vedea niciodata, de "culorile de sorcova ale planetei", de "imaginile acelea pestrite, de balci, de altadata", de "gradinile acelea multicolore", de "campurile verzi, casele de caramida rosie, florile albastre, galbene, rosii si albe" s.a.m.d. - dar oare stim ce sa facem cu ele, stim sa ne bucuram de ele, acum cand le avem, dupa ce atata vreme crezusem ca nu le vom mai avea niciodata? Stim sa le pretuim cum se cuvine, in sine, la timpul prezent, pentru implicitul, intrinsecul si odinioara nemaisperatul lor farmec multicolor, pentru diversitatea si materialitatea lor concreta, nemijlocita, stim sa trecem peste aparenta lor "pestrita, de balci"? Sau n-am invatat nimic din tot ce-am patit si cadem iar, o data in plus, in capcana dintotdeauna a istoriei, care face ca "fericirea" politica sa fie la fel cu orice alt fel de fericire: nu dureaza mult si nu-ti dai seama ca ai avut-o decat dupa ce ai pierdut-o
(Comentariu aparut fragmentar in: Timpul este umbra noastra. Science-fiction romanesc din ultimele doua decenii. Antologie comentata de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp.308 -316, unde insotea povestirile Fenotipul de ceata si picaturile de nimic si Merele negre. Tot fragmentar, in antologia TWELVE of the Best Romanian SF Stories. Selected and introduced by Cornel Robu, Sedona Publishing House, Timisoara, 1995, pp.147-150, 211: "Phenotype of Mist and Drops of Nothing", translated by Linda-Harris Marcos and Ioana Robu.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Mihail Gramescu

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mihail Gramescu





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text