Sunt oameni pe care spiritele de observație și femeile ii descoasa dintr-o singura apucatura - oameni cu puțin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Daca o femeie l-ar fi auzit tragand clopoțelul, ar fi știut indata cu ce fața sa-l primeasca; daca un actor bun i-ar fi auzit pașii severi, apasați și de-o aspra regularitate rasunand prin galeriile și coridoarele palatului Bianchi, ar fi știut prin o acțiune reconstructiva, fara sa-l vada, sa-și imagineze aproape caracterul omului in cestiune: o natura comuna, consecventa și puternica.
Puindu-și odata-n minte de-a lua pe Cezara vrand-nevrand, lui i-erau toate mijloacele binevenite, deși nu dispunea de multe, caci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, intrucat il servea inteligența, el cerca a descoperi daca nu cumva șireata copila ar avea vreun amor.
Deși Ieronim nu știa ce fel e simțirea lui pentru Cezara, ii placea sa asculte de ea ca un copil de sora-sa mai mare și, drept vorbind, ea abuza intr-un mod neiertat de aceasta putere ce-o avea asupra lui. El simțea in prezența ei un fel de duioșie in inima, un fel de fior fara de ințeles al carui suvenire il urmarea zile intregi. Nu se poate zice ca era amor, caci, deși-i placea prezența ei, totuși ii placea și mai mult ca, departe de ea, sa cugete la dansa. In asemenea resuveniri, in care el se juca cu imaginea-i, prezența ei aievea ii era chiar suparatoare. Simțea pareca un ghimpe in inima cand ea era fața, nu mai avea acea libertate de vis care era esența vieții sale și singura fericire a unui caracter mulțumit, fara amor și fara ura. Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totuși ar fi cum ar fi. Atunci aș ținea-o de mana ei mica și ne-am uita in luna - in virgina luna - atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ca pe-un tablou zugravit pe un fond luminos intr-o carte cu icoane Pareca parul ei e o spuma de aur, atat de moale-i Și fața ei se poleiește intr-un mod ciudat. Dar nu-mi da cat lumea pace mereu ma gatuie ma saruta - și zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel e chiar frumoasa - sa spun dreptul. Barbia se rotunjește ca un mar galben gurița cateodata parca-i o cireașa și ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei imi atinge genele și ma-nfioara pan-in talpi. Atunci nu mai vad ce frumoasa e o negura imi intuneca ochii atunci aș omori-o Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copila sa fiu drept ce știe ea ca ma chinuie.
Și azi umbla prin gradina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur salbatic cuprindea ca un privaz parul negru și uscat, acea frumoasa și ostenita fața de marmura de Paros. Pleoapele pe jumatate lasate-n jos tradau marimea ochilor lui de-un intunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați, buzele-ntredeschise aratau o energica durere și numai gatul se-ndoia cu mandrie, ca și cand nu și-ar fi pierdut-o sub greutatea vieții. - Noaptea era lucie, aerul parea nins de razele lunii, care se furișau prin intunecoasa verdeața a copacilor. El șezu pe o banca, cu mainile unite și lasate peste genunchi, cu fruntea plecata și parul risipit peste ea, gandea lucruri de care nu-și da seama și numai luna lunecand pintre nouri umplea noaptea de vis. S-auzi un foșnet ușor care-l trezi Era ea. Cum se schimbase acum? Fața ei nu mai era trasa, ci se rotunjea vadit, sanii ei erau mai plini, numai roșața din obraz disparuse, facand loc unei palori care-i da un aer de nespusa blandețe. Ochii nu mai aveau acea salbatica și noptoasa stralucire in adancimea carora fulgera intunecosul amor și intunecoasa dorința ci, limpeziți, nespus de adanci, te-ai fi uitat zile intregi in ei. Liniște și o melancolica pace era in adancimea lor Și in acea fața atat de palida, plina dar trista, suradea suferitor oarecum gura de purpura o roza a Ierihonului a carei frumusețe nu se trece. Ea s-apropia incet prin aleile strabatute de seninul nopții pe cararile albe zugravite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l vazu, dar nu-și iuți pasul. Ii ghicise ea caracterul? Poate. El statea locului și se uita lung la ea cum s-apropia incet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El, rezemandu-și cotul de spata bancii, iși lasa barbia pe mana, mișcandu-și incet degetele și se uita uimit, cu ochii stralucitori, la stralucitorul ei chip ce s-apropia. Ea șezu alaturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse mana - nimic. Luna o poleia frumos și ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta dulce și voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi iși intinse el mai intai mana și apuca incet manuța ei fina și rece. Ah! gandi, și un ce nemaisimțit ii trecu prin inima ah! cum imi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul mladios și ușor și, aplecandu-și gura la urechea ei, ii șopti lin, deși cu glasul plin de infocare:
- Privește la luna, luna mieze-nopții - frumoasa ca un copil de patrusprezece zile și - rece Nu simți tu c-a incetat toata durerea vieții, orice dorința, orice aspirare in privirea acestui mandru tablou din care faci și tu parte Acum ești in capul meu, inger, frumoasa cum nu te-am vazut niciodata dulce Nu știi tu ca eu te iubesc?
Ea se-nfiora, dar tacu.
- Și apoi privește asupra orașului intreg, pe acest amestec stralucit de palate și drumuri, vezi cum, ajunse de luna, stralucesc asupra maselor intunecoase varfurile turnurilor și panzele de la corabii pe rau. Și cu toate acestea centrul acestui tablou ești tu! tu! tu! Nu s-aude nimic decat departe-n vro gradina privighetoarea și s-aude vuind incet o roata de apa. Și tu privești tacuta și nevinovata asupra acestei lumi Trandafirii infloresc pe fața ta Tu, regina a sufletelor, nu ești curata ca izvorul? mladioasa ca chiparosul? dulce ca filomela? tanara ca luna plina, copilaroasa ca un canar, iubita ca o Dumnezeire? Privește, zise el și mai incet, strada aceea stramta și intunecoasa: numai intr-un singur colț ii taie umbra o dunga de lumina, dar in acel loc pare c-a nins Vino cu mine vino cu mine acasa Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odaii mele și vom privi toata noaptea la cer Ah! te iubesc! țipa el apasat te iubesc! o vad prea bine ca te iubesc!
El o stranse cu atata putere incat se-ncleștase amandoi intr-o imbrațișare lunga și nervoasa. Apoi el recazu obosit de-o simțire nemaicunoscuta pe spata bancii, iși inchise ochii și-și lasa capul pe acea spata. Luna-l batea drept in fața, Cezara veni drept inainte-i, se-nclina asupra-i, se ținu cu amandoua mainile pe spata bancii și-l saruta, cu ochii pe jumatate inchiși, de nenumarate ori. El nu simțea nimic asemenea unui copil amețit de somn pe care mama il dezmiarda.
S-auzi o foșnire in frunzele unui tufar. "D-zeul meu! - gandi ea speriata - daca m-ar fi vazut cineva? - Poate Castelmare. Sarmanul copil! Cum se va intoarce el acasa? Acest om poate sa-l pandeasca".
Ea-l lasa un moment sa se trezeasca din aceasta beție apoi il intreba lin, ca și cand n-ar fi vrut sa-i intrerumpa decat incet gandirile lui, somnul lui cel aievea:
- Știi sa manuiești sabia?
- Da! zise el.
- Sa-ți aduc o sabie - nu-i așa?
- Da
- Și mi-i da o sarutare pentru ea?
- Da. Ea se urca repede in palat și peste doua minute veni c-o spada pe care i-o incinse, folosindu-se de ocazie de a-l strange de mijloc.
- Dulcele meu sloi de gheața - tu, marmura! tu, piatra, tu!
- Da-mi pace, Cezara. Imi vine sa mor.
- Nu, nu! ingerul meu mergi acasa Sa nu ți se intample nimica pe drum gandește la Cezara ta margaritarule. Nu se putu opri de a-i lua capul intre maini și de-a-l mai saruta o data tare și cu zgomot.
- Acum mergi, mergi! Te rog.
- De ce ma rogi?
- Pentru ca te-aș ucide de-ai mai ramanea.
- Cum?
- Știu eu cum, zise ea, vicleana ca un copil. Ea-l duse pan-la un hațiș și-l impinse afara din gradina. Apoi se intoarse și, imbrațoșand un trunchi, zise incet și c-un fel de ciuda: "Ieronim! te mușc!" Ea batu cu pumnii in trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei și, rupandu-și cu furie pieptarul de catifea, incalcindu-și parul atat de blond, ea se uita in oglinda cu ochii inecați de lacrimi și cu buzele tremuratoare. Apoi se arunca in pat și șoptea incet, foarte incet și inecata de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci și dezmierdatoare, pintre care strabatea numai un nume pronunțat mai tare Ieronim.
Nu-i merse insa tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada stramta, aerul lin al nopții il trezise și, de o natura mult mai puțin senzuala decat porumbița lui, el ramasese numai cu convingerea teoretica cum ca o iubește. El trecu prin strada intunecoasa cu pasul lui ușor, la care se cunoștea ca sa zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasa, cand auzi in urma-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, și recunoscu ca-i al lui Castelmare. El se opri și se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul Castelmare sosi Tacere. Ieronim plesni cu varful sabiei intr-un zid de granit și, la scaparare, se recunoscura ambii rivali. In același moment, fara sa se fi schimbat vro vorba macar, sabiile incepura a se crucișa, apoi s-auzi un geamat o cadere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele doua umbre disparu intr-o casa apropiata cealalta ramase muta.
