(1547-l616)
Romanul cavaleresc isi epuizase toate variantele si solutiile, ajungand intr-un impas manierist. Don Quijote pune capat acestei forme literare, prin parodierea ei, si initiaza romanul modern.
. Pleaca tocmai de la efectul devastator al romanelor cavaleresti asupra cititorului pasionat Don Quijote.
. Efectul de manierism extrem se traduce prin confuzia totala dintre realitate si fictiune. Nebunia lui Don Quijote ramane, insa, la acest nivel, fara a altera generozitatea sentimentelor si tendinta spre ideal.
. El e doar victima lecturii romanelor cavaleresti, a unei false perceptii a realitatii care duce la ratacirea lui in cele mai ridicole situatii (in care calitatile sale morale raman aceleasi). Cand visele lui cavaleresti dispar, conduita lui devine "normala", iar discursurile sale sunt pline de intelepciune (vezi sfaturile pentru Sancho cand acesta devine guvernator al insulei Barataria).
. are principii ferme (fiecare e fiul propriilor actiuni), spirit de dreptate constant; "sangele se mosteneste, virtutea se castiga".
. Opusul lui e Sancho, personajul care ii pune cel mai bine in evidenta nu doar asa-zisa nebunie, ci si adevaratele sale virtuti; sensibilitatea si bunatatea fata de cei umili ii apropie. Chiar daca Sancho nu vrea sa se rupa de realitate, Don Quijote are asupra lui un efect nenefic: idealul lui Don Quijote il umanizeaza pe Sancho.
. Dialogul lor e un comentariu si o interpretare a intamplarilor romanului. Don Quijote devine din nebunul aparent adevaratul exponent al intelepciunii. Chiar si iubirea imposibila pentru Dulcineea trimite, in cele din urma, spre idealul feminin.
. Romanul modern, cu tot ce a insemnat reflexivitatea si autoreflexivitatea isi gaseste in Don Quijote un precursor indiscutabil
"Intr-un satuc din La Mancha, de-al carui nume nu tin sa-mi aduc aminte, nu-i mult de cand traia un hidalgo, din cei cu lance in panoplie, scut vechi, cal ogarjit si ogar de haituit vanatul. [] Ani sa tot fi avut hidalgul nostru ca la vreo 50: era bine legat si vanos la trup, uscativ la fata, se scula cu noaptea-n cap si era vanator patimas. Unora le place sa spuna ca era poreclit Quijada ori Quesada - asupra acestui punct exista oarecare divergente de pareri intre autorii care s-au ocupat de cazul lui []
Ceea ce trebuie stiut, asadar, este ca sus-zisul hidalgo, in rastimpurile lui de ragaz (care tineau mai tot anul), se dedase la cititul romanelor cavaleresti cu atata foc si cu atata placere, ca-si uita aproape cu totul de vanatoare si chiar de gospodarirea avutului sau; si pina intr-atata isi inteti sminteala asta si atat de departe ajunse cu patima lui, ca-si vandu sfoara de mosie dupa sfoara de mosie, bune toate de aratura, ca sa-si cumpere carti de cavalerie pentru citit, si ajunse sa si le ingramadeasca in casa pe toate cate le putu gasi.
Ce mai vorba lunga; se cufunda hidalgul nostru in asa hal in citanie, ca-si trecea noptile toate citind, din murgul serii si pina-n revarsatul zorilor, si toate zilele, de cum se lumina si pina ce se-ntuneca; si asa, din prea mult citit si din prea putin dormit, i se uscara creierii, incat isi pierdu mintile, inchipuirea i se impuie cu tot ce citea in carti, cu farmece si cu lupte drepte, cu batalii si cu provocari la duel, cu declaratii de dragoste si cu iubiri, cu chinuri si cu sminteli nemaiauzite. Si-i intra in cap asa de strasnic ca toata gramada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar in vis, erau adevarul-adevarat, incat pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednica de crezare.
Intr-adevar, de indata ce nu mai fu in toate mintile, ii intra in cap cel mai nastrusnic gind ce-a stapanit vreodata-n lumea asta pe vreun nebun, si anume: incepu sa i se para cu cale, si chiar neaparat trebuincios, atat pentru faima bunului sau nume, cat si pentru folosul tarii sale, sa se faca nici mai mult nici mai putin decat cavaler ratacitor si s-o porneasca prin lumea intreaga, calare si cu armele-n maini, in cautare de aventuri, facand toate ispravile pe care citise el ca le faceau cavalerii ratacitori, lecuind tot soiul de rele si dand piept cu primejdiile in fel si chip de prilejuri, de unde, iesind cu bine la capat, sa-si castige renume si glorie eterna. Sarmanul de el,- se si vedea rasplatit, pentru bratul sau viteaz, cel putin cu coroana imparatiei Trapezuntului; si asa, cu asemenea ginduri desfatatoare, lasindu-se furat de vraja lor stranie, se grabi sa-si puna in aplicare planul.
Cel dintai lucru pe care-l facu fu sa-si curete o armura ce slujise stramosilor sai, si care, mincata de rugina si mucegaita, de veacuri in sir zacea uitata intr-un ungher. O curata si o drese cat putu mai bine, dar vazu ca avea un cusur insemnat, si anume ca n-avea casca de batalie cu aparatoare de jur imprejurul capului, ci un simplu coif, cu marginile ridicate; dar iscusinta lui gasi de indata leacul, pentru ca injgheba din cartoane un soi de aparatoare, pe care, imbucand-o cu coiful, il facu sa para casca adevarata. E drept ca, vrand el sa incerce daca era destul de tare ca sa poata infrunta riscul unui duel, cand trase spada si-i trase doua lovituri, de la cea dintai nimici intr-o clipa tot ce muncise o saptamina; si nu-i prea placu usurinta cu care o facuse bucati, asa ca, vrand sa-si ia toate masurile impotriva acestui pericol, se apuca s-o faca la loc, punindu-si niste vergele de fier pe dinlauntru, asa ca ramase multumit de taria ei si, fara sa mai doreasca a o pune din nou la incercare, o decreta casca razboinica de mana intaia, cu viziera, si o tinu ca atare.
O data armura curatata, coiful cu marginile ridicate preschimbat in coif cu aparatoare, martoaga bine poreclita si el insusi botezat din nou, ajunse la incheierea ca nu-i mai lipsea nimic altceva decit sa-si caute o domnita de care sa se indragosteasca; fiindca un cavaler ratacitor fara iubita e ca un arbore fara frunze si fructe si ca un trup fara suflet."
