Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Aproape de Cer de Menut Maximinian (Proza)

 

Sus, aproape de Cer, pe dealul cu 130 de ingeri. Asta era destinatia noastra. Auzisem cate ceva de Asezamantul Sfantul Iosif din Odorheiu Secuiesc de la Maieru Bistrita. Familiile cu multi copii si-i indreptau spre acest centru. Numai lucruri de bine cu rezultate pe masura. Insa, nu putem uita de latura trista vazuta in reportajele din presa, cand maicutele de aici au fost chinuite si aruncate in strada pentru simplul motiv ca sunt romance.

Ajungem seara in Odorhei. De pe dealul dinspre Sovata, orasul arata noaptea splendid.

Istoria orasului Odorheiu Secuiesc este plina de legende. Cea mai veche dintre ele este cea despre Budvar, dupa care Buda, fratele regelui hun Attila, a construit cetatea, care in 1241 a fost demolata de catre tatari. Langa Budvar se afla Csicser, pe al carui varf se gasesc ruinele unui post de garda.

Desi are o istorie de mai bine de 600 de ani, orasul Odorheiu Secuiesc nu dispune de monumente arhitecturale vechi. Singura constructie ramasa intacta din Evul Mediu este capela Jezus, construita in secolul al XIII-lea. Cele mai importante monumente ale orasului au o vechime de 200-300 de ani. Budvar si cetatea Szekelytamadt sunt mai vechi, insa de-a lungul secolelor au fost reconstruite. Acum, ruinele cetatii se afla in centrul orasului.

Pe dealul Cserehat liniste. Cate o masina mai merge spre locuintele ANL. Este trecut de ora 10. Ajungem la poarta asezamantului, oarecum cu jena. Este inchisa. O contactam pe maica Emilia, directorul institutiei, cu groaza. Stia ca vom veni insa trebuia sa ajungem cu cel putin trei ore mai devreme. Drumul, masina si serviciul ne-au facut sa intarziem. Luam telefonul si sunam. Vine si ne deschide. Ne-a impresionat din prima cu zambetul deschis si bunavointa dansei. Prin filme mai vazusem surori catolice directoare de scoli, insa de cele mai multe ori erau destul de dure. Realitatea este cu totul alta la Odorhei. Ne-am dat seama ca suntem intr-un loc cu 130 de ingeri: 120 de copii si 10 surori ale Congregatiei Inimii Neprihanite. Este destul de tarziu astfel incat cuvintele nu sunt prea multe. Se retrage fiecare in camera lui, asteptand a doua zi, pentru mai multe discutii. Aici din nou surpriza: o curatenie exemplara, pe masa tronand o felicitare desenata de copii pe care scria "Bine ati venit". Nu stiu de ce, dar am simtit o siguranta a sufletului meu acolo. O liniste deplina se asterne peste deal si cladire. Nici nu iti dai seama ca locuiesti intr-o casa mare cu copiii. Am observat acest lucru abia a doua zi, cand copiii au animat printre coloanele gigante holul principal. "Buna dimineata, bine ati venit la noi", ne ureaza fiecare in parte. Parca stiau toti de vizita noastra, parca eram prieteni de cand lumea. Atata respect pe metrul patrat nu am intalnit in viata mea. Nici macar la copiii care cresc in familii onorabile. Fiecare isi stie aici locul si rostul. E sambata dimineata. Ziua incepe cu rugaciunea din capela. Dupa multumirile adresate Maicii Domnului si Fiului Isus urmeaza prima masa. Apoi fiecare se indreapta spre camera lui pentru a invata. Liniste totala si la masa. Fiecare copil stie sa-si vada de farfuria lui, sa se bucure ca Maicuta Sfanta are grija de ei, ca nu ii lasa fara hrana cea de toate zilele, asa cum nu i-a lasat niciodata. Ma gandeam ca micutii de aici sunt la fel ca florile de crin, mereu frumoase, albe si pure, la fel ca pasarile cerului, care desi nu aduna in hambare, au hrana. Oamenii cu suflet mare au fost mereu alaturi de ei. Apoi, in camera fiecare are o curatenie exemplara. Am ramas uimiti, pentru ca nici noi, oameni in toata firea, nu pastram asa curatenia.




Copiii din casa s-au obisnuit sa fie invingatori. Pentru ca toti lupta la pastrarea identitatii, la urmarea cursurilor, pentru a deveni oameni in viata. Fiecare are o poveste. Uniii dintre copiii de la Casa Sf. Iosif nu au scoala romaneasca in satele lor si vin aici pentru a invata in limba parintilor. Altii sunt copii saraci, care nu pot urma scoala la ei acasa si cei mai multi, sunt copii orfani de unul sau de ambii parinti. Radu Costinas este alaturi de cei trei frati ai lui aici. A venit din Maramures.Bunicii lor, cei cu care locuiau i-au adus la un trai mai bun aici. Surorile le-au oferit toate conditiile. Copiii au o singura misiune acea de a invata. "N-a fost usor sa iau hotararea ca pruncul meu de opt ani sa stea departe de mine. Parca as fi dat divort si as fi avut dreptul sa-l vad doar cateva zile pe luna. Imi era casa goala si cand auzeam copiii pe strada ca veneau de la scoala, mi se strangea stomacul", povesteste domnul Buzamat. Acum copiii lui - o fata si un baiat - sunt "marisori", adica "pot sa duca ghiozdanul in spate" si fac naveta intre Cristuru si Odorhei - vreo 20 de kilometri in fiecare zi. Inainte, insa, stateau la Casa Sfantu Iosif prin bunavointa surorilor, ca la internat. Ii aducea luni si ii lua acasa vineri, iar peste saptamana se repezea sa-si vada copiii de cate ori putea. "A fost foarte greu, dar nu se putea altfel. Pentru a invata romaneste".

Radu o face foarte bine, pentru ca este olimpic. In clasa a V-a era destul de slabut si acum vrea sa devina, cu ajutorul maicilor, avocat. Pentru ca ele i-au oferit rechizite, imbracaminte, dar mai ales dragoste. Cand ai ca arma credinta, poti schimba destine. Aproape jumatate dintre copii sunt din Maramures. La fotografiile pe care le-am facut au venit imbracati frumos, cu cele mai bune haine ale lor. S-au aliniat alaturi de frati, tinandu-se strans de maini. Fratii Ilea, din Ieud, Maramures (din 13 copii, 5 sunt aici, in CasA), cred ca mama lor "s-a dus la Isus ca sa se faca bine". Fratii Cepoiu - sunt 9 copii in total, din Ploiesti, si nimeni n-a mai venit sa-i viziteze de vreo doi ani. Povestile lor sunt atat de asemanatoare si atat de triste Unii n-au decat mama, altii nu au decat tata, altii erau atat de saraci, incat nu aveau ce manca. Fiecare dintre povestile lor ar merita sa fie spusa, fiecare dintre chipurile lor ar merita o fotografie, fiecare dintre gesturile lor marunte ar merita povestit. Gesturi mici, de tandrete, de grija. Un baietel serios, de vreo 12 ani, isi saruta pe crestet sora mai mica; ca un tata; o alta cu parul balai, in scaun cu rotile, este adusa pe sus de prietenii ei. Doamne cat de frumoasa este. Sunt unii dintre ei care picteaza extraordinar, sunt altii care canta. In fiecare clipa ramanem mirati de felul in care vorbesc, senin, fericit, deschis. Suntem patrunsi de bucuria lor exploziva, rasul lor care umple lumea. Poate ca si asta face parte din miracolul de pe Cserehat.

Sora Emilia este o luptatoare. A intrat in calugarie in anul 1983, la Alba Iulia, pe vremea regimului comunist. Atunci nu era permis sa slujesti greco-catolicismul, asa ca nu le-a putut spune nici macar parintilor acest secret. El a fost decoperit abia in 1989, la Revolutie. A stat 4 ani in Italia unde a lucrat intr-un spital la o sectie cu bolnavi terminali. Ar fi vrut sa faca acelasi lucru la intoarcerea in tara, insa Dumnezeu avea alta lucrare cu ea. Sa aiba grija de 120 de suflete, cu varsta intre 3 si 18 ani si de o casa mare, cu 370 de geamuri si 200 de camere. Nu se plange. Pentru ca la Odorhei in fiecare zi se intampla o minune. Inceputul a fost greu. Maicutele nu aveau nici macar apa, pe care o carau de la departare in bidoane. Nu aveau nici racordarile necesare. Astazi lucrurile s-au schimbat, insa intretinerea casei este imensa. S-a inceput cu 10 copii, acum sunt 120. Sunt putini oamenii de bine care ajuta si in nici un caz nu putem enumera aici si autoritatile, indiferent ca sunt ele la nivel local sau national. Nu au ajutat nici macar cu un cui, sau cu scutire de la anumite taxe si impozite. Inchipuiti-va ca pe luna pentru strictul necesar casa cheltuie in jur de 400 milioane, din care 150 milioane se duc doar pe gaz. Si neavand alocat nici un fond e destul de greu. Vin facturile, nu este nici un ban in cont si la rugaciunea "Isuse, ajuta-ne", rostita la Altar, de fiecare data se produce o minune. Si suna oameni care au auzit de copiii de aici si intreaba de ce este nevoie.



Mereu optimista, chiar daca a fost chinuita precum Isus de pagani, sora Emilia afirma "Chiar cand spui ca nu mai poti, tot mai poti, deoarece satisfactia sufleteasca e atat de mare incat depaseste suferinta fizica". Daca faci totul cu iubire si daruire pacea sufleteasca este eterna. La Casa Sf. Iosif este plin de flori. De altfel si copiii de aici sunt flori, la fel ca florile din gradina.

Flori vii, insufletite, cu nuante diversificate si variat colorate pe care, in mod tainic, surorile le prezinta zilnic in rugaciune lui ISUS si MAICII SFINTE spre a fi inviorate cu roua HARULUI DIVIN. Aceste flori cu parfum de cer nu sunt altceva decat sufletele copiilor, bucuria, speranta si siguranta ca vor creste in puterea credintei. Viitorul nu dobandeste certitudine din egoism, ura, zgarcenie, violenta, din navala intereselor materiale, personale sau colective, ci din credinta care deschide calea spre iubire, adevar, lumina. Fara iubire autentica, reciproca, familia nu poate creste in intelepciune si nu se mai poate desavarsi ca comunitate de persoane si nu poate contribui la solidaritatea si unitatea dorita de Cristos. Pentru a putea iubi in adevar, omul trebuie sa daruiasca gratuit, fara interese meschine; acestea cer mult spirit de sacrificiu, intelegere, mila, iertare reciproca, impacare autentica, inpiedicand revolta, tensiunile, mandria, viciile, manipularea sa s cuibareasca in comunitatea familiala, sociala, politica, bisericeasca calugareasca sau marea familie umana de pe intregul glob. Aceast munca, pe termen lung, este epuizanta, nevazuta, dar inaltatoare ; cuceritoare de suflete. Este izvor de echilibru si secretul fericirii.

"Nu ne-a fost frica. Ne-am intors si am facut ceea ce aveam de facut. Un timp am fost pazite de jandarmi. Apoi au venit primii copii care au fost romani, apoi au venit copii de romi care aveau nevoie de ajutor, apoi au venit copii de unguri. Unii nu stiau o boaba romaneste. Ati vazut cum se poarta cu ei copiii mai mari? Ati vazut cum ii iubesc si cum au grija de ei? Copiii habar nu au de etnie si de alte asemenea lucruri. I-au adoptat imediat, au intrat in familie, si dupa cateva zile parca erau aici dintotdeauna.", ne spune sora Emilia, superioara Casei.

Usa asezamantului e mereu deschisa. Nu exista nici macar portar. Pe dealul cu ingeri rasare soarele.





Selectie din volumul Chip de inger

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Aproape de Cer



Opera si activitatea literara Menut Maximinian

Scrierile si activitatea publicistica a lui Menut Maximinian




Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Coaja de nuca

- citeste textul

Chipul

- citeste textul

Chitara ingerilor

- citeste textul

Aproape de Cer

- citeste textul