Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




BELSUG - analiza literara de Lucian BLAGA



Lucian BLAGA BELSUG
Nu este lipsit de interes sa punem alaturi - fie si numai pentru faptul ca au acelasi titlu - Belsug de Lucian Blaga si omonima lui Tudor Arghezi pe care am analizat-o ceva mai inainte. Cele doua compuneri, foarte deosebite intre ele din mai toate punctele de vedere - in primul rand din acela al sistemului structurilor poetice -, au totusi, cum vom vedea pana la sfarsit, un element comun: spiritualizarea. insa conceputa si exprimata diferit de la un poet la celalalt.

Poezia lui Blaga a fost tiparita pentru prima data in revista Gandirea (XVI, 7 sept. 1937), la zece ani dupa aceea a lui Arghezi, si a fost inclusa in ciclul La curtile dorului, aparut in volum un an mai tarziu, in 1938. Aceste cateva date de istorie literara ne sunt necesare spre a putea observa ca bucata in chestiune, alaturi de multe altele din grupul La curtile dorului, a fost scrisa in perioada in care filozoful elabora Trilogia culturii, respectiv volumele: Orizont si stil (1935), Spatiul mioritic (1936), Geneza metaforei si sensul culturii (1937). Or, cum prea bine s-a demonstrat, intre filozofia si poezia lui Lucian Blaga exista o foarte stransa relatie, cele doua sectoare de creatie ale scriitorului influentandu-se si completandu-se reciproc, intr-o unitate dialectica deosebit de revelatoare in evolutia ei.

Lucrul se poate constata si din analiza poeziei Belsug.

In comparatie cu celelalte cicluri anterioare (Poemele luminii, Pasii profetului, in marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apeloR), in La curtile dorului Lucian Blaga da semnele unei anume inclinatii spre claritate si simplitate in expresie, chiar spre un fel de clasicizare a versului, prin cultivarea tot mai consecventa a rimei, a ritmurilor echilibrate, a metaforelor si comparatiilor mai la indemana cititorului sau roman, mai autohtonizate altcum spus:





1. - Negrule, ciresule,

2. gandul rau tc-mprejmuie.

3. Jinduiesc la tine coapte

4. guri sosite-n miez de noapte.

5. Om si pasari, duhuri, fluturi

6. nu asteapta sa te scuturi,

7. Prea esti plin de rod si vraja,

8. vine furul, pune-ti straja!

9. - Las sa vie, sa culeaga,

10. vara mea ramane-ntreaga.

11. Stelele deasupra mea

12. nimeni nu mi le-a fura!



Am citat poezia in intregime spre a se vedea ca in cele doua secvente ale ei (doua replici lirice, vs. 1-8 si 9-12), compuse fiecare dintre ele din cate patru si respectiv doua distihuri, simetriile se pastreaza riguros: fiecare distih reprezinta cate o fraza, fiecare vers cate o unitate sintactica, bine definita, rimele sunt imperecheate doua cate doua etc. Este aici, adaugam de indata, chiar punerea in practica a simplitatii si claritatii, a echilibrului si simetriilor nefortate pe care filozoful le pretuia atat de mult in Spatiul mioritic, indicandu-le ca trasaturi fundamentale ale sufletului romanesc. Poezia Belsug este departe de incarcatura expresiva a multora din ciclul Lauda somnului si cultiva parca intentionat ceea ce Blaga observa ca o dominanta in ornamentica si poezia populara romaneasca: "geometrismul dreptliniar" (vezi Trilogia culturii, E.L.U., 1969, p. 209), acea "inclinare spre nuanta si discretie" (ibid., p. 218), intalnite in doine, procedee "primare si subtile in acelasi timp" (ibid., p. 221). Nu alta a fost evolutia poeziei lui Eminescu, de la Memento mori la Mai am un singur dor, in numele aceluiasi comandament suprem al artei: profunzimea prin simplitatea expresiei, o data cu ancorarea in specificul national, fara insa - aici - cea mai mica stirbire a originalitatii.

Ciresul negrii (ciresul salbatic, ciresul de padure, un arbore viguros, rezistent la intemperii, cu viata lunga, cumva nepasator la ceea ce se intampla in juru-I) este metafora trainiciei si sigurantei de sine. "Gandul rau", "jinduirea" celor care ar vrea sa-i fure roadele il lasa indiferent. Omul, pasarile, "duhurile", fluturii pot veni sa culeaga fructele, aceasta fiind in firea lucrurilor. El insa este un fenomen al naturii mai puternic decat toate celelalte, mai durabil, cu "vara ramasa intreaga".

Aceasta prima treapta a intelegerii poeziei poate fi folosita, de trebuie sa ne adresam copiilor si tinerilor carora voim sa le dezvaluim tainele lirismului lui Blaga, pentru a demonstra spiritualizarea la care ne refeream la inceput, pe care o descopeream si in Bclsug-u lui Arghezi. Optand pentru claritate si simplitate, cu pastrarea pitorescului echilibrat, poetul nu a renuntat la nimic in ceea ce priveste profunzimea. Apropiat de factura clasica, versul lui Blaga continua a fi liber. Nici un artificiu poetic, oricat de mestesugit ori chiar ascuns - ceea ce nu e cazul lui Arghezi - nu atrage deloc atentia. S-ar putea spune ca chiar, dimpotriva, identitatea dintre fond si forma se realizeaza aici mai direct, printr-un fel de ritmare a emotiei in cuvinte, prin contopirea dintre culoare si muzicalitate. Rolul poeziei ramane mereu acelasi pentru Blaga: descifrarea tainelor universului, plin de atatea semne, prin revelatie si intuitie, prin extazul molcom, temperat, prin aspiratia continua a sufletului de a comunica cu absolutul. Pulsul cuvintelor poetice bate alaturi de gandul filozofic sau il preceda de aproape. O strofa din bucata titulara a ciclului (La curtile doruluI), de care trebuie sa tinem neaparat seama, ni se pare edificatoare in acest sens:



Cu linguri de lemn zabovim langa blide, lungi zile pierduti si straini.

Oaspeti suntem in tinda noii lumini la curtile dorului. Cu cerul vecini.





Poetul se poate adresa realmente (ca altadata GorunuluI) copacului, cu vocativul Gresiile, ca unei fiinte quasimiraculoase. ii poate atrage atentia ca-1 "imprejmuie" ganduri rele, ca dusmanii jinduiesc la "tainele lui coapte" etc. Deodata insa isi da seama ca vecinatatea cu cerul este de fapt un dat ontologic, absolut si necesar al trainiciei. Stelele sub care ne-am nascut nu ni le poate lua nimeni. Nu este deloc intamplator ca metafora stelelor, semnul statorniciei si al vesniciei, revenea sub condeiul lui Blaga atunci cand, protestand contra fascismului sovin, arata ca fiecare are dreptul inalienabil de a trai "sub stelele lui".

Ambiguitatea imaginii poetice, ca si in cazul lui Arghezi, implica insa neaparat si tenta autobiografica, de o putem numi asa. Cum Arghezi, cel ce descindea din "robii cu saricile pline", vede belsugul spiritual in superrafinarea astrala a muncii taranului, tot asa Blaga putea sa scrie: "Stelele deasupra mea/ nimeni nu mi le-a fura".

De stele si luceferi se vedea purtat in eternitate si Eminescu: "Luceferi, ce rasar/ Din umbra de cetini,/Fiindu-mi prieteni,/ O sa-mi zambeasca iar". Ca si marele poet anonim din Miorita: "Pasarele mii / si stele faclii".

Una dintre poeziile tarzii ale lui Lucian Blaga, deosebit de caracteristica pentru ceea ce am putea numi la dansul motivul astral, este Cantec sub stele (publicata mai intai in Contemporanul din 7 aprilie 1961, si inclusa apoi in ciclul Sdhuitorul din volumul postum Poezii, 1962); o putem cita, data fiind scurtimea ei, in intregime:



Cu alesaturi de aur timpul curge prin albastru. Jinduiesc la cate-un astru rasarit ca o ispita peste-amurgul meu de-o clipa, peste basmul in risipa Curge timpul prin inalturi.

Astru poarta langa astru, razbunandu-ma-n albastru.



Visul, aur prins in palme ca nisipurile-n ape, ca nisipurile-n ape trebuie sa-1 las sa-mi scape.



De tot interesul este, in lumina celor discutate in acest eseu, sa insemnam aici marturisirea lui Blaga insusi in legatura cu crearea acestei poezii:

"in cursul noptii m-am trezit de cateva ori. Cred ca intre ora 2 si 3, ceas labil si echivoc, n-am dormit. M-au desteptat niste stihuri ce voiau sa se inchege in mine. intaiul stih se alcatuise in mine inca de cu scara, in ritmul pasului, sub stelele vii, cand am urcat singur din catun pe poteca serpuitoare, spre lacasul meu de langa padure. intaiul stih lua fiinta chemat de un anume ritm, de care am fost cuprins. Stihul s-a oprit in fata cugetului meu. Mi-am zis mie insumi: nu te mira, ca-1 deochi! Si m-am desmirat, ca sa nu-1 alung. Acum, trezindu-ma, simt ca stihul a crescut singur in timpul somnului. Simt nelamurit ca poezia este in mine si ca nu trebuie s-o scot din latenta ei. Va trebui sa-mi amintesc doar stihul ce a prins fiinta aseara, pentru ca poezia sa se inchege de la sine. Nu trebuie decat sa cobor galeata de aur pana in fundul fantanii, caci poezia se implinise cumva, si astepta doar sa fie ridicata. Cu oaresicare teama de a nu sfarama o faptura atat de fragila, incerc sa-mi amintesc versul incipient, ajuns nu stiu cum dintr-o data pe linia lirica cea mai launtrica a poeziei. Si poezia creste, fara efort: se rotunjeste, ramanand totusi deschisa intr-un fel. Si iarasi ma mir, caci mi-a cazut in palme ca un rod copt, cand nici nu mai speram asemenea cules. Repet versurile in gand, ca sa mi le fixez." (Apud Poezii, E.RL., 1966, p. 479.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.