Demult, acuma, d-l Stavrache stapaneste mirazul ramas de la frate-sau, parintele Iancu, de a carui urma nu s-a mai putut da si despre care nici nu se mai pomeneste.
Avocatul povatuise destul de limpede pe hangiu
Un om stapaneste o avere ; cu drept ori fara drept, o stapaneste. Cata vreme nu-l supara nimeni, cata vreme nu se ridica nici o pretentie asupra-i, el n-are nevoie sa ia nici o masura legala. Si mai mult la urma situatia d-lui Stavrache este mai limpede decat a oricarui proprietar.
-Averea a fost a popii?
-Da, a popii.
-Facuta de el, din munca lui?
-Cea mai mare parte.
-Popa are copii?
-N-are.
-Are femeie?
-Nu.
-Are parinti?
-Nu.
-Mai are alt frate?
-Nici unul, decat pe mine.
-Atunci stapaneste sanatos, a adaogat avocatul, si daca te-o supara cineva, atunci vino la mine Numai unul singur te-ar putea calca
-Cine? intreba d-l Stavrache.
-Popa.
Mostenitorul zambi si cu siguranta raspunse:
-As, nu mai poate calca, saracu!
Apoi, vazand ca raspunsul sau era prea sigur face o impresie ciudata avocatului, se grabi s-adaoge cu tonul cel mai duios:
-Cine stie unde s-o fi prapadit bietul frate-meu. daca n-a mai venit el la avutul lui atata amar de vreme!
Au trecut cinci ani de la razboi si nimeni, in adevar, n-a suparat pe d-l Stavrache, afara decat popa Iancu volintiru, care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul sa nelinisteasca pacinica stapanire a hangiului.
Dar orice se-ntampla des nu ne mai misca ; orice minune a treia oara trebuie sa ni se para lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fara multa emotie vizita instrainatului, care venea cine stie de unde, de departe.
D-l Stavrache sta in odaita, cautand sa desfaca niste socoteli incurcate, cind intra nenorocitul fugar.
Stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii, ocnasul era imbracat in haina vargata de la ocna, de u
nde scapase, ca prin minune, pilindu-si lanturile.
Umblase prin codri nemancat ; trecuse prapastii ; haina si nadragii ii erau numai zdrente ; opincile sfasiate ; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange. Dar in sfarsit, ajunsese la frate-sau.
-Ticalosule!
Striga d-l Stavrache, ne-ai facut neamul de ras!
Sa piei sa nu te mai vad!
Pleaca!
Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!
Fugarul a plecat oftand si cand a ajuns in prag:
-Nene, zice, fa-ti pomana, da-mi o bardaca de apa.
Atata a putut sa zica si a picat jos moale ca o carpa.
Lui d-l Stavrache i s-a facut mila ; s-a repezit sa-l ridice ca sa-l puie pe pat: nu-l putea lasa sa moara ca un caine. Ocnasul in lupta cu moartea s-a acatat de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos ; a incercat o data, de doua, de mai multe ori din rasputeri - degeaba: toate puterile si sudorile fusesera de prisor ; trupul greu ca plumbul era peste putinta de dezlipit de la pamant.
Hangiul simtind ca se frange de la mijloc, voi sa dea drumul murindului si sa se ridice in picioare ca sa rasufle si sa-si recapete puterile. Dar incercarea aceasta fu si mai grea decat cea dintai: ocnasul, in ceasul mortii, se inclestase cu o putere covarsitoare de gatul si de bratul hangiului.
Se opinti inca o data cu suprema energie, ridica de la pamant pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbatu din toate incheieturile si, biruind cu greutatea-i de mortaciune cea din urma putere de impotrivire a lui Stavrache, il ingenunche, il tranti jos si-i puse, ca un luptator teafar, genunchiul pe piept. Apoi incepu sa raza ca un nebun scrasnind din dinti si-i zise:
-Gandeai c-am murit, neica?
A stat mult d-l Stavrache supus sub calcaiul ocnasului ; mult a suferit in ochi ranjeala acelei fiare. Dar cand nebunul a voit sa-l sugrume, atunci hangiul, smintit si el de frica mortii, a facut o saritura deznadajduita Ocnasul a sarit cat colo ca un mototol, a bufnit in usa, usa s-a deschis de perete, si mototolul a pierit in intunericul noptii.
D-l Stavrache era-n picioare, in mijlocul odaii, tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci Dor de frate - bine ; dar urata vizita.
Pana la ziua, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo pana colo ; s-a-nchinat intr-una rugandu-se fierbinte pentru odihna sufletului raposatilor, si a baut mereu rachiu bun, ca sa-si indeparteze gandurile rele.
A doua zi s-a dus la biserica si a aprins lumanari pentru sufletele mortilor. Apoi, desi zdruncinat, si-a vazut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea mai cu seama si-a petrecut vremea cu niste vin care pornise sa se turbure si sa se oteteasca acu era limpede ca untdelemnul frantuzesc si dulce ca mustul nasprit. Toata ziua nu i-a cerut inima nimica ; a baut doar doua-tr
ei nastrape de zeama de varza ; tocmai inspre seara de tot a gustat nitel peste sarat cu usturoi si a baut cateva pahare de vin nou. Pe urma s-a-nchinat frumos si s-a culcat cu gandul la cine stie ce.
..
Afara ploua maruntel, ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lasat gol intr-adins la umezeala, faceau un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri. Leganate de miscarea suntelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte, apoi incet-incet se rotira din ce in ce mai domol, in cercuri din ce in ce mai largi, si tot mai domol, si tot mai larg. Cand cercul unui gand ajunse-n fine asa de larg incat constiintii ii era peste putinta din centru sa-l mai urmareasca din ce se tot departa - omului i se pare c-aude afara un cantec de trambite militari, desigur.
Hangiul asculta mai bine: cantecul straluceste din ce in ce mai tare. Se apropie.
D-l Stavrache iese afara pe prispa carciumii.
E o zi luminoasa de primavara.
In adevar niste militari, o companie care urca la deal in mars de parada. Tot satul: oameni, copii, caini fac alai dupa militari.
Au ajuns in fata hanului. Capitanul comanda oprirea pe loc.
Hangiul ramane trasnit: Capitanul!
Capitanul baga sabia in teaca si inainteaza catre d-l Stavrache ; acesta se da pas cu pas mereu inapoi pana in carciuma, inchide repede usa si-ncearca s-o incuie ; dar pana sa clipeasca, usa sare din tatani si capitanul s-arata-n prag si, razand cu hohot, striga:
-Gandeai c-am murit, neica?
Stavrache trece-n tinda - capitanul - dupa el ; fuge in odaita - degeaba: nesuferita aratare il urmareste de aproape. Nemaiputand rabda prigonirea, hangiul se repede salbatic si apuca de gat pe capitan ; acesta se lasa fara a face o miscare.
Hangiul se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare: simte cum degetele-i patrund in muschii grumazului strivindu-i, afundand beregata, sfaramand incheietura cerbicii. Dar cu cat strange mai tare cu atat chipul capitanului se lumineaza ; cu cat el scrasneste, cu atit militarul rade mai zgomotos si mai vesel. Si cand d-l Stavrache isi desclesteaza degetele amortite si cade pe o lavita, capitanul il intreaba:
- Gandeai c-am murit, neica?
Si ramase multa vreme in picioare, cu mainile incrucisate si cu privirea tinta asupra lui Stavrache. Apoi facu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Iesira amandoi pe prispa din drum. Capitanul dete comanda plecarii, trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si urmata de obstea satului compania pleca, in frunte cu capitanul al carui ras acoperea cantecul trimbitelor si zgomotul multimii.
..
Dis-de-dimineata, d-l Stavrache, tremurand de friguri, era la popa satului rugandu-l sa vie negresit pana seara sa-i faca sfestanie acasa.
