Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Ion LANCRANJAN









Ion LANCRANJAN - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 13 aug. 1928, Oarda de Sus, jud. Alba - m. 6 martie 1991, Bucuresti.

Prozator

Familie de tarani: tatal, Ilie Lancranjan, si mama Iova (n. Romcea). Urmeaza, din 1942, Scoala de ucenici de pe langa uzinele "Astra" din Brasov, apoi o scoala metalurgica la Campina. Din 1951 este elev al Scolii de literatura "Mihai Eminescu", dupa absolvirea careia va lucra ca redactor la Tanarul scriitor (din 1953), apoi la Luceafarul, Gazeta literara, Viata Romaneasca - pana in 1967, de cand se dedica numai literaturii si unor activitati obstesti. Debutul ca prozator in Tanarul scriitor (1954) cu nuvela Cordovanii, nucleul viitorului roman cu acelasi titlu. A mai publicat in Tribuna, Ramuri, Steaua, Ateneu, Manuscriptum, Saptamana si Romania Mare. Debutul editorial cu romanul Cordovanii (1963). Alte romane: Caloianul (1975), Suferinta urmasilor (1978), Fiul secetei (1979). Drumul cainelui (1974) e o povestire mai ampla. Este prezent cu nuvela Pe tacute in antologia lui C. Regman (Nuvela romaneasca contemporana, 1944-1974), dar pana in acel moment isi stransese deja povestirile si nuvelele in voi.: Eclipsa de soare (1969), Fragmentarium (1969), Vuietul (1969), Ploaia de la miezul noptii (1973). Intensa activitate publicistica s-a materializat in voi. de insemnari Nevoia de adevar (1978) si un altul de art. si eseuri, Cuvant despre Transilvania (1982), starnind numeroase reactii si controverse. A urmat voi. de art. Vocatia constructiva (1983) si romanul Toamna fierbinte (1986). Dupa o perioada de relativa izolare, publica ampla nuvela Lostrita (1990) si voi. de povestiri Omul de sub munte (1990). Scris in 1987, romanul Cum mor taranii apare postum (1991). A mai ramas in ms tetralogia Coridorul puterii, cuprinzand Suburbiile vietii (1994), Melancolia taranii, Ratiunea suprema si Dupa asfintit -a treia zi. Premiul de Stat si Premiul Uniunii Scriitorilor, ambele in 1963. Deputat in Marea Adunare Nationala, circumscriptia electorala Dracsenei - Teleorman (1980) si Premiul anual de publicistica al rev. Romania Mare (1990). Autodidact, produs tipic al epocii sale, LANCRANJAN isi axeaza unilateral epica, de vadita tendinta moralizatoare, pe ideea soartei taranului, intr-o lume ostila, pervertita de obsesia luptei pentru putere. Credinta, pana in ultima clipa, in teza si spiritul partinic i-a ingustat si mai mult viziunea artistica.



Debutul editorial cu romanul Cordovanii (1963), primit cu interes, dar si cu unele rezerve de critica, i-a adus lui LANCRANJAN o rapida afirmare ca prozator. Cartea, cu ambitii de fresca sociala, e o monografie a satului supus unor presiuni si prefaceri resimtite din interior ca impotriva firii. Formula narativa este de cronica a unei colectivitati, scrisa ca o confesiune, fara detasare, iar nucleul epic se reduce la vastul monolog datorat lui Lae Cordovan, prezenta subiectiva, uneori temperata prin observatie lucida, martor, participant si rezoneur al unor intamplari desfasurate, mai mult cu incetinitorul, in peste doua decenii. Ritmul trenant al naratiunii, datorita digresiunilor lirice si episoadelor secundare, limba dialectalizata nu diminueaza total substanta romanului, regasita in framantarile profunde ale unei comunitati taranesti traditionale, obligata sa renunte la structuri si obiceiuri stravechi. Romanul traieste prin figura lui Lae Cordovan, personaj de oarecare complexitate, in ciuda psihologiei sumare si, mai ales, in ciuda rezolvarii schematice a conflictului epic, la scara unei istorii al carei curs parea de neoprit, credinta infirmata insa ulterior. Noi versiuni ale acestui roman apar in anii urmatori, cand autorul se dedica mai ales nuvelei si foiletonului, portretului satiric si pamfletului. Primul volum de nuvele este Eclipsa de soare (1969). Aproape simultan apar Fragmentarium si Vuietul. Desi polemice, la inceput, la adresa unei literaturi cu tematica taraneasca de factura idilica si festivista, nuvelele lui LANCRANJAN nu se departeaza prea mult de conventiile mai vechii nuvele de inspiratie rurala. De unde eticheta de scriitor "poporanist" care i se aplica la un moment dat (D. Culcer), confuzie intretinuta si amplificata de principalele sale romane. Ca o caracteristica, de altfel, prozatorul nu se simte in largul sau decat pe spatii epice largi, preocupat - cum s-a spus - de "constructii monumentale", desi tocmai arta constructiei lipseste cu adevarat din creatiile sale. Structura nuvelelor e greoaie, incarcata cu mult balast digresiv, esuand adesea in melodramatic. O explicatie ar fi ca descinderile "in perimetrul prozei scurte sunt relativ putine si ele tradeaza, aproape intotdeauna, fie un roman neimplinit, fie acumularea de material factologic in vederea realizarii unui alt viitor roman" (C. Cublesan). Accentul se pune, ca si in romane, pe personaj, pe trairile sale ascunse, tradand o viata dubla, pana la limita suportabilului cel mai adesea. E vorba de acele personaje care sufera "pe tacute", ca in nuvela cu titlul omonim. Visalom Lie e un "razletit", dar si un revoltat autentic, fie si numai instinctiv la inceput, care, pentru "a nu se lasa definitiv raului", inventeaza tot felul de forme de protest, unele - simple reactii necontrolate. La sfarsit se spanzura, tot "pe tacute", insa gestul sau e fara echivoc. Alti eroi din nuvele protesteaza prin complacerea in degradarea fizica si morala. Asa e Livia din Lostrita (datata 1987). Mai grav e ca aproape toate personajele lui LANCRANJAN sunt oarecum fracturate. Undeva firul se rupe si alunecarile pe o panta sau alta n-au suficienta motivatie psihologica si nici credibilitate. Alte personaje sunt din categoria energiilor reci, dezumanizate, dominate exclusiv de obsesia puterii. Ciorfoiu, bunaoara, din Eclipsa de soare, lupta cu "ghearele si cu dintii" sa-si mentina functia de presedinte de colectiva. E in stare de orice, chiar si de crima, numai sa-si elimine prezumtivul adversar. Prozatorul are intuitia exacta a noilor relatii de putere, care sunt relatii de favoruri, transformand indivizii in brute, in conditiile unei atmosfere de teroare extinse asupra intregii colectivitati. Putini dintre acestia au si remuscari, ca Aurel Terzea din Ploaia de la miezul noptii, care, dupa o noapte de cosmar, se hotaraste sa-si dea demisia din functia de presedinte pe care n-o mai merita, dupa scandalul si bataile cu propriile rude. Dar asta se petrece numai in vis, fiindca, la lumina zilei, lucrurile se vor desfasura in continuare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Mai interesant, dar si mai dens, e volumul Fragmentarium (1969), fara mari pretentii, culegere de schite, povestiri, portrete, mici reportaje sau insemnari. Par scrise fara ostentatie, avand tonul unor scrisori atribuite lui I. J. (probabil Iuliu Jeler, personajul de mai tarziu din romane), un prieten din copilarie, reintalnit in timpul unei calatorii spre satul natal. Una din proze se intituleaza Cum mor taranii, iar alta. Copca, relateaza o intamplare tragica din vremea colectivizarii, reluata si dezvoltata intr-un viitor roman {Suferinta urmasilor). Multe dintre "fragmente" au aspectul unor fise, in ideea de a coagula o experienta epica nesubstituibila, cu caracter de unicitate. Intentia e de a prezenta fapte si intamplari "desprinse direct din viata", iar tehnica e aceea a relatarii reportericesti. Se detaseaza o tulburatoare poveste de dragoste, Anneliese, scrisa curat, fara accente de prisos. De asemenea, Arsita tarzie, care prefigureaza atmosfera din Lostrita, reia, cum s-a spus, "vechea drama a cuplului interzis". Volumul Vuietul (1969) detine un loc singular ca exercitiu epic de portretizare a unui personaj colectiv, multimea, isterizata de psihoza provocata in timpul unui miting muncitoresc, cu ocazia schimbarii primarului intr-un oras de provincie, imediat dupa razboi. Este vadita si aici directionarea prea fatisa a conflictului epic, cu efect simplificator. in nuvelele din volumul Ploaia de la miezul noptii (1973), LANCRANJAN mai credea inca in necesitatea unor transformari esentiale in planul constiintei personajelor sale, dar solutia propusa e conventionala, in fond conformista {Doi pumni de tarana sau In zori). In schimb, in prozele din volumul Omul de sub munte (1990), oarecum fara voia sa, desi nu renunta la tonul moralizator, degradarea, depersonalizarea si instrainarea individului uman ating paroxismul, avand nu mai putin semnificatia unei fronde acuzatoare patimase. Intr-una din povestiri, prezinta urmatorul caz aberant: un taran e ucis de propria vaca innebunita, datorita incerc arilor repetate de a scapa de ea, intr-un final deopotriva grotesc si tragic, amestec de idilic si monstruos, prefigurand "sfarsitul apocaliptic al unei lumi" {Ciompa). in sfarsit, mult comentata naratiune, mai veche, Drumul cainelui (1974; reeditata in 1982 impreuna cu Eclipsa de soare), parabola a infruntarii politice intre oameni apartinand aceluiasi neam, ba chiar aceleiasi familii, frizeaza de-a dreptul neverosimilul: Mama isi impusca fiul securist, care, la randul lui, isi impuscase - oarecum din reflex - fratele, pe care-1 banuia ca e spion. Denuntarea totalitarismului, cu efectele sale dezumanizante, se opreste la jumatatea drumului. Subiectul era incomod (pentru cenzura), dar formula artistica e ezitanta: contine multe note false, intr-o proiectie epica supradimensionata, pornita si din tendinta de totalizare epica, intr-un discurs de tip mozaic, dezlanat, conglomerat de fise ori notatii lasate liber la voia "inspiratiei", formula proprie nuvelisticii lui LANCRANJAN Aceeasi ambitie de totalizare prin acumulare factologica, la nivelul fictiunii insasi de asta data, se manifesta in Caloianul (1975). Romanul e conceput ca un jurnal al unui viitor roman, care nu va fi insa niciodata scris: "romanul unui roman esuat", cum s-a mai spus. Pe langa subiectivismul perspectivei narative, scenariul epic sufera vadit de incapacitatea transgresarii nuditatii faptelor si a legarii acestora intr-o structura. Intentia e de a lua pulsul unei epoci privite in "momentele de rascruce, de destramare si de inchegare" a unei lumi noi, in timp ce suprapunerile intre vis si realitate, intre istorie si mitul folcloric al "Caloianului" (un exorcism) par, in cele din urma, fortate. Sinele auctorial se manifesta cu destula vehementa, acolo unde ne-am astepta ca faptele sa vorbeasca ele singure. Cum eroul principal este si el scriitor, se iveste o dificultate in plus pentru romancier, obligat sa faca din fictiune (jurnalul si romanul lui Alexandru Ghetia) tot un document. Eroul insusi apare numai ca victima, iar exorcizarea esecului posibil (romanul din fictiune) este tot un esec, de data asta real. Moartea nu-1 absolva pe Alexandru Ghetia de oportunismul moral, care-i subminase din start creatia. Suferinta urmasilor (1978) este considerat cel mai inchegat roman al lui L., desi e scris cu aceeasi pornire patimasa caracteristica. De remarcat insa echilibrul partilor si mai ales proportionalitatea conflictului. Suferinta insasi se sublimeaza intrucatva ca suferinta pentru "adevar" (semn de noblete), purificandu-se de instinctele atavice binecunoscute: foamea, pamantul, sexualitatea. Pentru prima data la L., "vocile" capata o anumita puritate tragica. Treptat, se aduna in Monu toate indarjirile si toate suferintele -nu ale unei clase, cum ne-am astepta, ci ale unui om, pur si simplu, atat cat poate el suporta, pana la limita rezistentei fizice si morale. Pe calea aleasa de acesta, ce-i drept fara premeditare, nimeni nu-1 poate insoti pana la capat: moartea baiatului si a sotiei sunt, in acest sens, simbolice. Desigur, pare neverosimila aceasta suferinta care-1 culpabilizeaza tocmai pe cel nevinovat, impins parca de la spate sa patimeasca si sa moara, intrucatva fara sens. Dar tocmai acesta e pretul nevinovatiei eroului, transgresand intentia auctoriala atat de vehementa prin natura ei. Spre final, drama iese cu totul din pura contingenta a evenimentelor. Scenariul narativ, de structura psihoepica, se apropie, dar se si indeparteaza totodata de cursul brutal al istoriei, implicit de documentul general de epoca (unul din excesele Caloiamdui). Eliberat de patima pamantului, eroul vede intr-o cu totul alta lumina incercarile prin care trece, depasit fiind numai de ritmul transformarilor. Desi nu are monumentalitatea lui Ilie Moromete, jertfa sa face sa triumfe, in cele din urma, un cod moral, dezvaluind noi resurse ale puritatii etice taranesti. Structura romanului urmeaza indeaproape conformatia psihica si ideile (obsesiile) personajului principal, chinuit mereu de ganduri culpabile si amintiri. Subiectul aproape ca lipseste, totul e numai conflict si nici faptele nu se deruleaza liniar, ci haotic, exploziv, intr-un nesfarsit monolog, impins cateodata pana la delir. Primele pagini contin deja intamplarile cheie, cititorul fiind avertizat de la inceput ca Monu s-a scufundat, de la un timp, in trecut initial in propriul sau trecut, apoi intr-un trecut mai indepartat, mitic. intreg mecanismul epic e rezumat intr-o scurta reflectie: "De obicei cam asa se petreceau lucrurile, trecutul curgea singur in prezent, estompandu-1 complet uneori, iar prezentul se ducea inapoi, in trecut". Adancirea in amintire si in mit reprezinta aici, de fapt, drumul de la aparenta la esenta, de la adaptare la razvratire. Eul individual se resoarbe (nu pana la disparitia totala) in sufletul colectiv, evenimentul accidental primeste un nimb de vesnicie. O vesnicie intrata ireversibil in criza, deoarece satul si oamenii trec cu totii in alta zodie: atat doar ca moartea naturala e grabita artificial de moartea violenta, dezgolita totusi de aura sacrificiului scontat, primind chiar un accent caricatural, in intelegerea naiva a lui Monu: fantoma lui Ni-culae, baiatul mort, ar fi "sufletul satului" si el insusi se considera "duhul pamantului" sau se simte inrudit cu "Nicola Ursu, fratele Horea" etc. Alteori, il evoca pe Mosu-sau, figura arhetipala, descins parca direct din Miorita pentru a intemeia satul mitic, desprins finalmente total de istorie. Desigur, spaima de amorf si depersonalizare confera continut cautarilor acestui personaj indarjit mai tot timpul, apoi prabusit intr-o stare melancolica, de totala renuntare la sine. Autorul ii canalizeaza insa ura si suferinta exclusiv in planul utopiei morale. "Nu e vorba de a ataca sistemuf, reflecteaza el la un moment dat. Mai mult, "trebuie luptat pentru perfectionarea lui, pentru imbunatatirea muncii" etc. Vorbeste ca un activist de partid. Limitele personajului sunt, de fapt, limitele romancierului insusi, ale unui realism de buna intentie, dar destul de rudimentar, "naiv" in expresie si in conceptie, mai aproape de eposul popular primitiv.

Intr-un interviu, autorul tine sa precizeze: "Am jurat si jur pe scriitorii care au perpetuat prin veacuri puterea epica a epopeilor homerice". La un moment dat, critica insasi n-a ezitat sa vada in LANCRANJAN mai mult decat un romancier: adica un rapsod, creatorul unui epos amplu, grav (C. Ungureanu). In felul acesta, romancierul tinde sa devina autorul unei singure carti, "avand de fapt un erou unic: Taranul, ultimul dintre tarani, cel care isi traieste apusul". Asa cum Suferinta urmasilor preia aproape toate temele esentiale ale Cordovanilor, dar si o seama din cazurile analizate in Fragmentarium, ulterior Cum mor taranii (1991) incheie ciclul monografic al "sfarsitului lumii rurale traditionale". Nicodim Marginean, eroul romanului, este "poate, cel mai tragic, cel mai complex si mai profund" din intreaga opera a lui L.: amestec de incrancenare si lirism, de atitudine mucalita si ironica mereu ruinata de o stare depresiva; taran dinamic, dar cu suflet sensibil, extrem de vulnerabil (C. Cublesan). Accepta cu resemnare fireasca abandonul final, se complace in degradare si mizerie, practic refuza orice paleativ sau compromis cu viata si cu cei apropiati. Stie sa moara demn, cu o discretie pe care numai spiritele de rasa superioara o mai au. Conflictul e complet interiorizat, nu sufera de supradimensionare epica. Scrierea aceasta se numara printre putinele care nu ambitioneaza la o totalizare factologica exhaustiva. Chiar si finalul "baladesc" e mai bine condus epic, catre un efect ultim de pura sugestie realista. Fiul secetei (1979) prezinta un alt mod de totalizare a lumii, in raport bunaoara cu "unghiul Caloianului", cum precizeaza chiar autorul, insa tot in spirit manicheic. Este un "roman-dezbatere", desigur, incercand sa reconstituie drumul lung si sinuos al lui Vasile Pozdare, personajul principal, un copil moldovean crescut de o familie din Transilvania, ajuns activist si director de intreprindere. Desi prezentat din mai multe perspective epice convergente, eroul e schematic. II reprezinta pe activistul de partid pur si simplu, care sufera de orgoliul puterii: un fanatic al dogmei "ridicata la rangul de ideal uman". Nici viata lui vazuta de el insusi, ultima dintre variantele epice propuse, nu convinge, fiind incapabil de culpabilizare si remuscari. "Vocile" sunt, intr-adevar, mai bine diferentiate (M. Odangiu), dar ambitia lui LANCRANJAN de a oferi "o varianta umana prin care tara se logodeste direct cu ideea" nu are acoperire de substanta, iar pretentia apare acum, postfes-tum, si mai ridicola. Aproape toate cliseele romanului "obsedantului deceniu" se regasesc si in Fiul secetei. Paralel, in aceasta perioada, publicistica intretinuta cu frenezie in paginile unor reviste, adunata apoi si in volume (Nevoia de adevar, 1978 sau Vocatia constructiva, 1983), subliniaza o data in plus "tezele" literaturii lui LANCRANJAN




Tonul polemic incrancenat, alergia la gust, la orice finete de spirit ori la eleganta stilistica, in general, constituie tributul platit de un spirit prin excelenta autodidact, cu lecturi neasimilate, la care se adauga constiinta confuza despre adevar, despre "filonul tragic" din istorie si transpunerea lui in arta, despre "vocatia constructiva": toate, categorii gandite identic in planuri diferite, moral si artistic. Paradoxal, moralistul nu face concesii de nici un fel, iar franchetea tonului si a opiniilor sale e, adesea, reconfortanta, facand din autorul lor un "incomod", chiar si pentru oficialitati. "Asprimea si sinceritatea coabiteaza si fraza lui L., bolovanoasa, se pravale amenintator, fara preocupare stilistica", nota un critic. Eroarea e insa de fond: mai intai in plan artistic, apoi si in plan moral sau politic. Timpul ii va infirma cu totul ideile si credintele. Chiar si in Cuvant despre Transilvania (1982), efectul nu e cel scontat, desi e vorba de o marturie inainte de toate, facuta cu sinceritate si dramatism, venita dintr-un atasament profund fata de toposul originar de la care cu indreptatire se revendica. O asemenea confesiune de scriitor curge, in primele evocari, ca o amintire, in stil si ritmuri imnice, a plaiurilor natale. Nu lipseste cu totul observatia lucida, angajanta, dar lirismul si pamfletul, insuficient supravegheate, sfarsesc prin a incrancena mesajul, nutrit fireste din "mesianismul transilvan" al autorului, in stilul binecunoscut: direct si declamativ. Va incerca, apoi, sa reia chestiunea nationala intr-un cadru epic mai amplu, in romanul Toamna fierbinte (1986), scris in aceeasi maniera ca si celelalte carti. Parabola a convietuirii, amenintata insa mereu de atrocitati si conflicte, cartea, dupa momentul initial (cand descrie cadrul mitic si paradisiac, surprins in tonuri lirice sadoveniene), insista pe latura pamfletara si eseistica. Cei doi eroi exponentiali. Ion si Gyuri, parcurg un drum simbolic, amenintat de fatalitate, de violentele unui trecut ce nu poate fi uitat cu totul, sfarsind intr-un final tragic, dezolant. Vasta tetralogie Coridorul puterii, din care a aparut deja primul volum, Suburbiile vietii (1994), nu aduce nimic nou fata de scrierile anterioare. E un roman sinteza a intregii opere a lui L., din care ar urma sa mai apara Melancolia taranii. Ratiunea suprema. Dupa asfintit - a treia zi. Teza cartii se degaja din incercarea, marturisita nu o data, de a analiza sub toate fatetele obsesia luptei pentru putere, cu adresa directa, de data asta, la "utopia rosie" comunista. Iluzia autorului e ca o asemenea critica necrutatoare ar fi posibila din chiar interiorul sistemului. Aceasta e confuzia de fond a romancierului, alaturi de mai vechea confuzie intre tragic si melodramatic. Paradoxal, mai multa forta si credibilitate au personajele grav tarate moral, profitorii cinici ai regimului comunist, ca Felenchesoaia sau Teleleu. La fel, Vicentiu Rapceanu, fiinta demonica, un arhanghel al raului si al distrugerii, avand insa si ambitii scriitoricesti. Voia sa scrie niste eseuri despre Metafizica muncii de partid si Sectiunea transversala, eventual proza "in genul Alexandru Ivasiuc". Suna destul de ridicol in gura unui activist de partid asemenea pretentii, desi nu e deloc limpede intentia de a sarja. Miza adevarata a cartii ar fi mitul "omului taranesc" crucificat de bestia rosie, "omul-stigma" al rasaritului (cum il numeste sociologul Ilie Badescu in scrisorile in care ii comunica lui LANCRANJAN primele impresii dupa lectura in manuscris a romanului, datate aug. 1989, reproduse ca prefata). La fel de disproportionate ne apar trimiterile la Dostoievski si Nietzsche. Scriitor prolific, fara simtul masurii si al nuantelor, etalandu-si adesea propriile convingeri in spirit populist, LANCRANJAN e confiscat, treptat, de gruparea neoproletcultista de la Luceafarul si Saptamana. Se scrie mult despre el, dar cumva concertat si ocazional. Cu putine exceptii, si acelea discutabile (Suferinta urmasilor, unele nuvele, eventual Cum mor taranii), critica nu i-a omologat opera. Mai ales romanele "sunt pline de recriminari si opinii tardiv curajoase, intempestiv lirice sau de un realism plat, redactate greoi, in stil jurnalistic, cu intolerabile prolixitati" (Al. Piru). Ce-i drept, se simte o forta elementara in scrisul lui L., dar nu mai mult de atat.

OPERA

Cordovanii, Bucuresti, 1963 (ed. revazuta 1967; ed. ne varietur 1972); Eclipsa de soare. Bucuresti, 1969; Fragmentarium, Bucuresti, 1969; Vuietul, Bucuresti, 1969; Ploaia de la miezul noptii. Cluj, 1973; Drumul cainelui, Cluj-Napoca, 1974; Caloianul, Bucuresti, 1975; Nevoia de adevar, Bucuresti, 1978; Suferinta urmasilor. Bucuresti, 1978 (ed. II, 1985); Fiul secetei. Bucuresti, 1979 (ed. II, 1984); Cuvant despre Transilvania, Bucuresti, 1982 (ed. II, 1995); Eclipsa de soare. Drumul cainelui. Bucuresti, 1982; Vocatia constructiva. Bucuresti, 1983; Toamna fierbinte. Bucuresti, 1986; Lostrita, Bucuresti, 1990; Omul de sub munte. Alba Iulia, 1990; Cum mor taranii. Bucuresti, 1991; Coridorul puterii, I, Suburbiile vietii, Deva, 1994.

REFERINTE CRITICE

I. Lungu, in Tribuna, nr. 33; 34; 35, 1963; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 36; 37, 1963; P. Nicolau, in Luceafarul, nr. 17, 1966; Al. Oprea, in Luceafarul, nr. 23, 1967; VI. Streinu, in Luceafarul. nr. 6, 1967; D. Cosman, in Amfiteatru, nr. 5, 1968; C. Cublesan, in Tribuna, nr. 19, 1969; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 14, 1969; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 14, 1969; M. Iorgulescu, in Ramuri, nr. 5, 1969; M. Mot, in Arges, nr. 5, 1969; VI. Sorianu, in Ateneu, nr. 8, 1969; T. fihan, in Steaua, nr. 8, 1969; Z. V. Top oras, in lasul literar, nr. 4, 1970; Al. Ivasiuc, in Romania literara, nr. 4, 1971; A. Sasu, in Tribuna, nr. 7, 1971; A. Gheorghe, in Convorbiri literare, nr. 6, 1971; D. Micu, in Scanteia, nr. 9139, 1972; H. Candroveanu, in Luceafarul, nr. 21, 1972; E. Manu, in Saptamana, nr. 96, 1972; idem, in Saptamana, nr. 118, 1973; A. Goci, in Romania literara, nr. 13, 1973; C. Cublesan, in Tribuna, nr. 14, 1973; M. Pop Cornis, in Orizont, nr. 19, 1973; T. Tihan, in Steaua, nr. 8, 1973; M. Iorgulescu, in Luceafarul, nr. 37, 1973; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 51, 1974; C. Cublesan, in Tribuna, nr. 2, 1975; S. Titel, in Romania literara, nr. 4, 1975; V. Cristea, in Romania literara, nr. 25, 1975; E. Manu, in Saptamana, nr. 216, 1975; V. Chifor, in Transilvania, nr. 2, 1975; V. Ardeleanu, in Steaua, nr. 2, 1975; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 7, 1975; A. Sasu, in Tribuna, nr. 8, 1975; A. I. Brumam, in Astra, nr. 3, 1975; Al. Oprea, in Tribuna, nr. 12; 20, 1975; LANCRANJAN Alexiu, in Orizont, nr. 21, 1975; D. Micu, in Contemporanul, nr. 22, 1975; I. Lungu, in Tribuna, nr. 26, 1975; LANCRANJAN Leonte, in Cronica, nr. 26, 1975; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 27, 1975; Val Con-durache, in Convorbiri literare, nr 7, 1975; E. Manu, in Saptamana, nr. 241, 1975; C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1975; V. Tascu, in Steaua, nr. 8, 1975; I. Vlad, in Tribuna, nr. 32, 1975; V. Chifor, in Transilvania, nr. 9, 1975; D. Culcer, in Vatra, nr. 9, 1975; W. T., in Nene Literatur, nr. 10, 1975; I. Lungu, in Tribuna, nr. 42, 1975; E. Radulescu, in Karpaten Rund-scliau, nr. 43, 1975; LANCRANJAN Ulici, in Contemporanul, nr. 43, 1975; V. F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 52, 1975; LANCRANJAN Pe-trina, in Tribuna, nr. 32, 1976; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 10, 1976; A. Cosma, Romanul romanesc si problematica omului contemporan, 1977; G. Arion, in Flacara, nr. 2, 1977; V. Rapeanu, in Romania literara, nr. 15, 1977; C. Stan, in Luceafarul, nr. 32, 1977; H. Candroveanu, in Convorbiri literare, nr. 11, 1977; B. Gruia, in Steaua, nr. 4, 1978; G. Arion, in Flacara, nr. 30, 1978; idem., in Flacara, nr. 35, 1978; Val Con-durache, in Convorbiri literare, nr. 8, 1978; Gh. Pitut, in Luceafarul, nr. 32, 1978; F. Faifer, in Cronica, nr. 34, 1978; E. Manu, in Saptamana, nr. 405, 1978; C. Ungureanu, in Orizont, nr.38, 1978; I. Alexandru, in Luceafarul, nr. 39, 1978; I. Lungu, in Steaua, nr. 10, 1978; I. Maxim, in Orizont, nr. 40, 1978; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 41, 1978; V. F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 41, 1978; Al. Oprea, in Luceafarul, nr. 41, 1978; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 41, 1978; Ioana Dinulescu, in Ramuri, nr. 10, 1978; Z. Sangeorzan, in Cronica, nr. 44, 1978; M. Sorescu, in Ramuri, nr. 11, 1978; Cr. Livescu, in Ateneu, nr. 4, 1978; Ana Selejan, in Transilvania, nr. 12, 1978; A. D. Munteanu, in Luceafarul, nr. 49, 1978; Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 1, 1979; V. F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 2, 1979; F. Neagu, in Luceafarul, nr. 2, 1979; V. Chifor, in Transilvania, nr. 2, 1979; D. Micu, in Scanteia, nr. 11.343, 1979; A. Paunescu, in Flacara, nr. 7, 1979; I. Alexandru, in Flacara, nr. 7, 1979; Marian Popa, in Saptamana, nr. 433, 1979; D. Zamfirescu, in Saptamana, nr. 435, 1979; D. Culcer, in Vatra, nr. 4, 1979; H. Zalis, in Saptamana, nr. 442, 1979; C. Ungureanu, in Luceafarul, nr. 25, 1979; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 29, 1979 (interviu); LANCRANJAN Leonte, in Revue Roumaine, nr. 8, 1979; V. F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 31, 1979; idem., in Luceafarul, nr. 46, 1979; C. Trandafir, in Viata Romaneasca, nr. 12, 1979; A. Cusin, in Flacara, nr. 49, 1979; V. F. Mihaescu, in Revue Roumaine, nr. 5, 1980; Gh. Pitut, in Luceafarul, nr. 1, 1980; G. Arion, in Flacara, nr. 3, 1980; E. Manu, in Saptamana, nr. 477, 1980; Al. Calinescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1980; M. Tomus, in Transilvania, nr. 2, 1980; F. Bailesteanu, in Romania literara, nr. 6, 1980; Mircea Popa, in Tribuna, nr. 6, 1980; V. F. Mihaescu, in Flacara, nr. 8, 1980; M. Odangiu, in Orizont, nr. 9, 1980; C. Stanescu, in Flacara, nr. 8, 1980; M. Ungheanu, in Flacara, nr. 8, 1980; V. Ungureanu, in Flacara, nr. 8, 1980; S. I. Nico-lescu, in Arges, nr. 3, 1980; N. Spinei, in Arges, nr. 1, 1980; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 10, 1980; I. Adam, in Contemporanul, nr. 13, 1980; LANCRANJAN Ulici, in Contemporanul, nr. 13, 1980; I. Adam, in Steaua, nr. 4, 1980; Z. Sangeorzan, in Cronica, nr. 14, 1980; N. Ciobanu, in Luceafarul, nr. 14, 1980; Sultana Craia, in Luceafarul, nr. 14, 1980; M. Vasile, in Luceafarul, nr. 14, 1980; A. D. Munteanu, in Luceafarul, nr. 52, 1980; B. Badulescu, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 4, 1981; Al. Piru, Istoria literaturii romane de la inceput pana azi, 1981; A. D. Munteanu, in Luceafarul, nr. 34, 1981; I. Purcaru, in Flacara, nr. 50, 1981; M. Ungheanu, in Cahiers roumains d etudes litteraires, nr. 4, 1982; idem, in Luceafarul, nr. 15, 1982; A. Sil-vestri, in Flacara, nr. 14, 1982; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 17, 1982; P. Mareea, in Contemporanul, nr. 80, 14 mai 1982; D. Ciachir, in Saptamana, nr. 595, 1982; C. Stanescu, in Romania literara, nr. 21, 1982; A. Silvestri, in Luceafarul, nr. 30, 1982; V. Chifor, in Transilvania, nr. 8, 1982; A. Goci, in Arges, nr. 7, 1982; A. Popescu, in Astra, nr. 10, 1982; I. Cristoiu, in Flacara, nr. 43, 1982; C. Sorescu, in Luceafarul, nr. 44, 1982; A. D. Munteanu, in Luceafarul, nr. 50, 1982; A. Brandusa, in Orizont, nr. 52, 1982; A. D. Rachieru, in Orizont, nr. 45, 1983; Val Condurache, Portret al criticului in tinerete. Bucuresti, 1984; M. Odangiu, Romanul politic, 1984; D. George, in Orizont, nr. 16, 1984 (interviu); S. Virgil, in Luceafarul, nr. 19, 1984 (interviu); I. Balu, in Romania literara, nr. 30, 1984; D. Rotam, in Arges, nr. 1, 1984; M. Braescu, in Luceafarul, nr. 41, 1984; N. Georgescu, in Luceafarul, nr. 16, 1984; D. Balaet, in Luceafarul, nr. 50; 51, 1985; Irina Petras, in SLAST, nr. 12, 1985; I. Badescu, in Luceafarul, nr. 5, 1986; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 21, 1986 (interviu); D. Balaet, in Luceafarul, nr. 26, 1986; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 27, 1986; D. Balaet, in Romania literara, nr. 39, 1986; LANCRANJAN Petrina, in Tribuna, nr.32, 1986; A. Sasu -Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; Gh. Glodeanu, in Familia, nr. 8, 1986; idem, in Tribuna, nr. 50, 1987; I. Badescu, in Luceafarul, nr. 32, 1987; I. Rotam, O istorie a literaturii romane, 1987; A. Cosma, Romanul romanesc contemporan. 1945-1985, 1988; C. Cublesan, in Tribuna, nr. 33, 1992; idem, in Steaua, nr. 8-9, 1993; idem. Opera literara a lui Ion Lancranjan, 1993; M. Ungheanu, in Manuscriptum, nr. 1-4, 1994; T. Vargolici, in Adevarul literar si artistic, nr. 220, 1994; I. Balu, in Steaua, nr. 10-11, 1994.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Ion LANCRANJAN

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ion LANCRANJAN





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text