Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




  • Ion CREANGA



    Ion CREANGA - poza (imagine) portret Ion CREANGA



    Despre PUPAZA DIN TEI

    alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

    PUPAZA DIN TEI - analiza literara







PUPAZA DIN TEI - analiza literara de Ion CREANGA



Ion CREANGA PUPAZA DIN TEI
Diferitele episoade ale Amintirilor lui Creanga decurg unele dintr-altele in chipul cel mai natural si in buna voie a fluxului memoriei celui care povesteste. De o tehnica anume a compozitiei, pregandita de scriitor, nu poate fi vorba. Procedeul este insa cel popular cunoscut, al povestirii in lant sau al povestirii in rama, aplicat cu totul spontan, desi, altminteri, scrisul marelui prozator este, precum se stie, supravegheat foarte de aproape.



Povestea pupezei din tei - fragmentul de care voim sa ne ocupam aici - vine dupa istoria cu ciresele furate de la matusa Marioara si este urmata de intamplarea cu scaldatul in Ozana. Trecerea de la un moment la altul, in insiruirea amintirilor, se face printr-o formula populara foarte obisnuita, in cazul de fata: "Si, tocmai mitei indata dupa cea cu ciresele, vine alta la rand." incheierea e anuntata de regula printr-o maxima, ca pentru a incadra faptul relatat intr-o categorie mai larga: "Iaca, asa se poate insela omul de multe ori, cand nici n-a gandit, daca nu stie a judeca bine. Insa iar ma intorc si zic: Tot patitu-i priceput."

Frumusetea fragmentului sta in totala dezinvoltura cu care omul matur povesteste propria-i copilarie, identificandu-se pana la un punct cu mentalitatea varstei respective, dar privind-o cu nemarginita simpatie si umor. in fond, scriitorul isi joaca rolul sau de copil si ne invita, cu bonomie, dar si cu secreta filozofie, sa gustam farmecul varstei de aur a omului dintotdeauna si de pretutindeni. Ca si in povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul roman are cateva puncte comune, e vorba de ispravile unui copil de 13-14 ani, trecute de mult si devenite frumoase prin ceata amintirii. Caci o trasatura fundamentala a sufletului omenesc - cu atat mai mult a firilor robuste, pline de optimism, ceea ce e cazul celor doi mari scriitori, - este de a pastra in memorie mai ales momentele frumoase ale trecutului, intamplarea in sine ar parea mai curand banala: ca sa nu mai fie sculat cu noaptea in cap din pricina pupezei, Nica se gandeste sai faca de petrecanie acestui ceasornic al satului. Ba, cum era oleaca de fecior de negustor, planuia chiar s-o vanda in iarmaroc. Original insa, revelator in ultima instanta, este modul cum este spusa aceasta intamplare dintre cele mai obisnuite.



Dupa cum sa mai observat, arta lui Creanga sta in oralitate, mai bine spus in caracterul de spectacol al povestirilor sale. Impresia generala este ca scriitorul s-ar afla in fata noastra, ca pe o scena imaginara, unde se produce ca actor, gesticuland, mimand, intonand anume, jucand rand pe rand rolurile personajelor si, mai inainte de orice, propriul sau rol, de erou principal si de povestitor, in acelasi timp.

Oralitatea, caracterul de spectacol al spunerii, implica neaparat repeziciunea si concentrarea discursului. O prima observatie ce trebuie facuta asupra stilului este ca dinamismul frazei se realizeaza prin cateva instrumente gramaticale specifice, bunaoara prin adverbul-conjunctie cum (cu sensul de exact in momentul canD), introducand subordonata care trece intotdeauna inaintea regentei, ca la urmatoarele exemple:



"Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului"

"Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou si dezleaga frumusel ata de la picior"



Am denumit pe cum "adverb-conjunctie" pentru ca avem in vedere usoara ambiguitate a cuvantului. El nu indica numai ideea de simultaneitate a actiunilor din cele doua propozitii, ci implica in acelasi timp si o nuanta modala, incitand in anume chip pe cititorul ascultator sa-si imagineze situatia, sa faca momentul mai viu. Din aceleasi motive, uneori predicatul din principala se cere precedat de cate un indata, numai ce si, unde nu, numai iacata, iaca, iute, pe loc. Observandu-lc in context, in chipul cum pun in miscare naratiunea, numaidecat ne dam seama ca asemenea vocabule sunt infinit mai bogate in sensuri decat palidul neologism imediat, mai frecvent acum in vorbirea obisnuita si in scris:



"Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la niste lingurari"

"Si pornind eu cu demancare, numai ce si aud pupaza cantand"

"Si cum stam eu si ma chiteam in capul meu unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag mana sa scot pupaza"

"Cand pe la pranzul cel mare, numai iacata-ma-s si eu de dupa damb

"Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod"

"insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi"

"Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-o muiet gura"





Repeziciunea debitului epic, intr-un cuvant verva povestitorului, se realizeaza apoi prin aglomerarea verbelor de actiune la aceeasi persoana, numar, timp si mod:



"Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos, ma sui incetisor in tei, bag mana in scorbura, gabuiesc pupaza



Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma suiu cu dansa in teiu, imi icu caciula si in locul ei pun lespedea"

"Si scapand cu obraz curat, imi ieu traista cu blidele, pornesc spre sar, ma abat pe la teiu, ma suiu intr-insul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru"

"Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma suiu in pod, umflu pupaza de unde era, saiu cu dansa pe sub stresina casei si ma duc de-a dreptul in targ".



Uneori, in vederea aceluiasi dinamism, predicatul se realizeaza prin cate o interjectie: "Iaca pozna, c-am scapat-o! Eu atunci, hat de sumanul mosneagului" Nu alt scop are si constructia eliptica: "Si indata ce m-am sculat de la masa, luandu-mi ramas bun de la calcaie, fuga la scaldat"1. Ori, dimpotriva, repetitia: "numai iacata-ma-s si eu, veneam, nu veneam"



Mult mai mult contribuie la culoarea dialectala, altfel spus la concretizarea universalului prin particular in fictiunea artistica, aceste forme gramaticale pe care le-am semnalat, decat insesi cuvintele regionale aparute in context. Duglisule ( = le-nesule, somnorosulE), cuc armenesc (=pupazA), gabuiesc (=di-buiesc, prinD), te-am captusit (=te-am insfacaT), se mistuise (=se ascunsese, se pierdusE), tuflind (=punand repede, indesand la intamplarE), horhaind ( = pierzand vremea, hoinarinD), am bojbait ( = am cotrobaiT), am mocosit ( = am pierdut timpuL), chiranda ( = tigancA), ogoiti-va (=astamparati-vA), ce tolocaniti ( = dojeniti; cicalitI), chisalita ( = talmes-balmes, stricat si amestecaT), dondanit ( = cearta, galceavA), zbantuitul ^strengaruL), umflu (=iau, ridiC), oleaca ( = un piC), s-o dramaluiasca (=s-o cantareasca, s-o apreciezE) etc. se explica aproape de la sine, in torentul verbal al lui Creanga, chiar mai exact decat in dictionare, unde nu pot fi retinute nuantele. La acestea se adauga fonetismele specifice: "Mai! anapada lucru s-aista!", ti-l iau eu la depanat, dinioarea, ian stai oleaca, baiet, macar, rale, merandu-ma etc, ca si unele elemente de morfologie: ii pupa tu si pe dracu de-acum, pana m-oiu intoarce eu din tarina, si oricat oiu fi mers de tare, a da Dumnezeu etc.

Din cele discutate pana aici, se pot vedea mijloacele de realizare in primul rand a personajului principal, pus neaparat in actiune. Caracterul dramatic, de piesa jucata, este dat de regimul prezentului sub care e debitata naratiunea din capul locului, dar si de stilul direct:



"Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi: Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-fi mearga bine toata ziua?; [] bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu! [] gabuicsc pupaza pe oua si zic plin de multamire: Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum!" etc.



Spuneam insa ca in cazul lui Creanga trebuie sa fim atenti si la personajul povestitorului. Cele doua roluri se confunda, dar se si despart pe alocuri. Bunaoara, chipul de a se adresa cititorului prin cate o propozitie interogativa, ca spre a anunta o noua scena: "Eu atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la teiu" sau: "Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra?" reprezinta pe povestitor, adica pe omul matur Creanga care ne vorbeste despre copilul Nica, de care s-a despartit pentru un moment. De altfel ca si in replica: "Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului?", unde este cat se poate de evidenta dedublarea. intorsatura frazei si mai cu seama ultimele cuvinte, te joci cu marfa omului? sugereaza de indata clipirea sireata din ochi catre cititor, ironia ingaduitoare si hazul omului matur povestind despre copilul care a fost cu 40 de ani in urma. Aceasta desolidarizare s-a produs insa numai pentru o clipa. Povestitorul intra iute in rolul personajului sau si lucrul se vede din imprejurarea ca mosul cel poznas este facut nebun si javra dracului, optica fiind acum din unghiul copilariei. Tocmai in aceste oscilatii sta de fapt farmecul lui Creanga, umorul generos al Amintirilor.





Se intelege de la sine ca vorbirea personajelor, altele acum decat cea a povestitorului, trebuie sa fie definitorie. Matusa Mariuca rasare vie de tot din intonatia propriilor cuvinte, adresate in gura mare si fara alta introducere, mamei lui Nica: "Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care ne trezeste des-dimineata la lucru de atatia ani?"

Tot asa ironia subtire a Smarandei, care, fara a cunoaste totusi adevarul in legatura cu patimirea pupezei, in sfarsit salvata, isi inteapa cumnata cu vorbe impaciuitoare, dar cu doua intelesuri, mai mult in pilde:



"- Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rale! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri si: Cele rale sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din ogoare!"



Se cuvine insa sa adaugam de indata ca personajele lui Creanga nu traiesc independent de verva povesti torului care le anima necontenit, ca un manuitor de marionete. De cele mai multe ori, mai interesant ramane comentariul - de fapt un text jucat, mimat de prezentator - prin care e introdus personajul. Se intelege, mai intai ramane comica situatia de a face caz prea mare in legatura cu disparitia unei pupeze, sub pretextul ca pasarea ar tine loc de ceasornic pentru humulesteni (comici erau si unii sociologi vulgari, care deduceau de aici saracia taranilor de pe vremuri, lipsiti, chipurile, de instrumente pentru masurarea timpuluI), insa matusa Mariuca, mai inainte de a fi lasata sa vorbeasca, e aratata venind spre cumnata-sa "c-o falca-n ceriu si cu una in pamant" si e caracterizata drept o fiinta dintre acelea care "scoate mahmurul din om". Barbatu-sau, mos Vasile, i se potrivea, fiind "un carpanos s-un pui de zgaraie-branza".



Dupa cum se poate observa din chiar exemplele citate mai sus, comentariul lui Creanga nu este deloc analitic, in felul obisnuit la nuvelisti ori la romancierii moderni, ci neaparat sintetic, efectuat printr-o vorba populara de duh, o metafora in ultima instanta, plastica in gradul cel mai inalt. in acelasi sens vin zicalele si proverbele - procedeul il intalnim si la Anton Pann, nu insa in configurari atat de firesti si spontane - prin care se defineste cate o situatie. De pilda, starea tiganilor carora li se lungisera urechile de foame si li se impaienjenisera ochii asteptand pe cel care intarzia cu demancarea: "S-apoi, vorba ceea: tiganul, cand i-e foame, canta; boierul se plimba cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul". Ori schimbarea de atitudine a negustorului de pupeze, amenintat de mosneag cu para la parinti: "Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun, vorba ceea: Lasa-1, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!"

in sfarsit, de-ar fi sa cautam intelesul etic mai adanc al intamplarilor povestite de Creanga in Amintiri din copilarie, el trebuie pus neaparat in legatura cu functia estetica a operei. in fond, nu copilaria in sine este evocata aici, ci o lume care a fost frumoasa, prin insusi modul cum scriitorul o vede in amintire. Humulestenii, Stefan a Petrei Ciubotariul, Smaranda, Matusa Marioara - zgarcita care paraduia canepa pentru niste cirese - , matusa Mariuca, mos Chiorpec si atatia altii erau oameni harnici si veseli, cu necazurile si bucuriile obisnuite. Una din ele erau si copiii cu nazbatiile lor, si totusi nu prea. in definitiv, asa cum se poate vedea din Amintiri, copiii erau pusi de mici la treaba, sa legene, sa pazeasca vitele, sa ajute la tors si la scarmanat, sa duca demancare la prasitori, sa fie respectuosi cu oamenii mai mari, "sa se rusineze". Bucuriile lor erau mai curand putine si nebuniile supravegheate de aproape. Tocmai de aceea ele apar frumoase, evocate sub pana lui Creanga. Sa ne inchipuim cat de urite ar fi - aici punctul de vedere etic se confunda cu cel estetic pana la identificare - faptele lui Nica al lui Stefan a Petrei daca le-am pune pe seama unei odrasle razgaiate de parintii prea grijulii de progenitura lor, cum se intampla totusi nu prea rar.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...




Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.





loading...