Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Ion CREANGA



    Ion CREANGA - poza (imagine) portret Ion CREANGA



    Despre POVESTEA LUI STAN PATITUL

    alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

    POVESTEA LUI STAN PATITUL - analiza literara







POVESTEA LUI STAN PATITUL - analiza literara de Ion CREANGA



Ion CREANGA POVESTEA LUI STAN PATITUL
Ceea ce surprinde, la diferite lecturi, pe cititorul avizat al basmelor lui Creanga este, mai inainte de orice, realismul lor, caracterul de nuvela (in intelesul vechi al cuvantuluI) din viata taraneasca de altadata. Ceea ce in Amintiri scriitorul povesteste, asa-zicand, in plan real poate fi gasit in Povesti, laolalta cu fabulosul. Din acest punct de vedere Povestea fui Stan Patitul este una din bucatile cele mai caracteristice.

Mai ales la inceput, Povestea se desfasoara in pagini de curata nuvela. E vorba de un flacau statut, pe care il chema Stan, zis si Ipate, trecut de treizeci de ani. Nemernicind el pe la unii si pe la altii, inca din copilarie, izbutise acum a-si inchipui o avere, stare foarte asemanatoare cu a oricarui gospodar din Humulesti: o casuta, putine parale, cateva oi, un car cu boi si o vacusoara cu lapte; in aceasta situatie, ca oricare om de la tara, Stan se gandeste sa se insoare. insa Stan e un barbat chitit si se hotaraste cu greu, insuratoarea devenind pentru el o adevarata problema, la aceasta varsta si in mediul taranesc. Situatia e tot atat de tipica, de obisnuita, cat si comentariul povestitorului, de o extraordinara oralitate: un torent de vocabule, exclamatii si gesturi, care ne fac sa uitam cu desavarsire ca ne aflam in basm:



"Si, ba s-a insura la toamna,/ ba la iarna,/ ba la primavara,/ ba la vara,// ba iar la toamna,/ ba vremea trece, flacaul incepe si el a se trece, mergand tot inainte cu burlacia, si insuratoarea ramanea balta. Si apoi este o vorba: ca pana la 20 de ani se insoara cineva singur; de la 20-25 il insoara altii; de la 25-30 il insoara o baba, iar de la 30 de ani inainte numa dracu-i vine de hac."





Cu literatura lui Creanga se intampla un fenomen ciudat la prima aparenta. Cititorul surprins de ineditul ei este tocmai specialistul in arta cuvantului si absolut deloc insul de rand, sa zicem un taran din preajma Humulestilor. Pasajul citat, pus la inceput si pregatind atmosfera intregii naratiuni, surprinde prin perfecta fluenta a debitului verbal, data de acel (sI) ba, coordonator si iterativ, de predicatul 5-a insura (la prezumtivul viitoR) pronuntat o singura data pentru cinci propozitii, cu complementele circumstantiale de timp in topica fixa si, ca atare, in ordinea fireasca, stiuta (la toamna, la iarna, la primavara, la vara, iar la toamnA), cu, in continuare, verbul trece, aplicat vremii (scurgerea generala a timpuluI) si totodata flacaului (planului individuaL), cu expresia a ramane balta (un continut semantic exact opus verbului trecE) aplicata insuratorii. Culmea este ca, la atata expresivitate, cititorul nici n-apuca sasi dea cu parerea asupra chestiunii, pentru ca povestitorul isi asuma el insusi aceasta sarcina intr-un chip cu totul neasteptat, comentand situatia particulara a lui Stan cu vorba generala care spune ca omul se insoara singur numai pana la 20 de ani, ca peste aceasta varsta il insoara altii, o baba dincolo de 25 de ani si numai dracul dupa 30.

Ca atare, devine acum foarte clar ca lui Stan ii va fi dat sa-si mai rotunjeasca averea si sa-si implineasca si aceasta ultima dorinta, insuratoarea cu o fata cumsecade, in urma unui fel de pact cu diavolul.

S-ar zice ca e vorba de vechiul motiv faustic, daca lucrurile n-ar capata in versiunea lui Creanga o interpretare taraneasca, profund originala si locala. intamplarea lui Stan ar voi parca sa ilustreze cunoscutul proverb: "Fa-te frate cu dracul pana treci puntea". Ori, dupa cum reiese din dialogul dintre Stan si Chirica, cu dracul deghizat:



" - Da stii c-ai chitit-o bine, mai Chirica!? Tot cu draci esti tu, bine zic eu.

- Apoi da, stapane, in ziua de azi, daca nu-i fi cu draci oleaca, apoi cica te fura sfintii, si iar nu-i bine."

Elementul de basm, in Povestea lui Stan Patitul, e minim si consta numai in seceratul miraculos al lui Chirica si in operatia chirurgicala asupra nevestei lui Stan, careia acelasi Chirica trebuie sa-i extraga coasta de drac prisoselnica*. insa, dupa cum in Ivan Turbinca Dumnezeu si Sfantul Petre sunt coborati cu umor pe pamant, in chip de mosnegi oarecari, si dupa cum in aceeasi poveste, ca si in Danila Prepeleac, dracii sunt facuti sa sufere omeneste, si in Povestea lui Stan Patitul dracul e vaduvit de puterile lui, umanizat. Calitatea de drac se formeaza, nu se mosteneste, nu este un dat. Dracul cel mic si fara experienta tremura de frig, e hamesit de foame, nu stie cum sa indeplineasca porunca Tartorului si mananca bucata de mamaliga pusa de Stan pe o tesitura de copac, o mananca in nestire, ca un prost si un flamand oarecare. Trebuind sa ispaseasca aceasta greseala de neiertat, Chirica-dracul vine sa se bage argat la Stan pe trei ani. Aparitia lui la poarta gospodarului e o scena din viata cotidiana a satului:

" -Tiba! Hormuz! na, Balan! nea, Zurzan! dati-va-n laturi, cotarle! Da de unde esti tu, mai tica? Si ce cauti pe aici, spaima cainilor?

- De unde sa fiu, badica? la, sant si eu un baiet sarman si vreu sa

intru la stapan."

Ajutat de Chirica, Stan isi sporeste averile. Povestitorul le insira cu placere de perfect cunoscator, in totala contradictie cu economia basmului popular autentic, care nu are in vedere niciodata amanunte de ordin gospodaresc taranesc. Torentul de vorbe, inventarul averii lui Stan, constituie o alta sursa a farmecului oralitatii:

"Ce garduri stresinite cu spini, de mai nici vantul nu putea razbate printre ele! Ce suri si ocoale pentru boi si vaci; perdea pentru oi, poieti pentru paseri, cotete pentru porci, sasaiac pentru papusoi, hambare pentru grau, si cate alte lucruri de gospodarie, facute de mana lui Chirica, cat ai bate din palme!"



Venind vorba de insuratoare, dialogul dintre stapan si sluga e cu totul in firea lucrurilor:

"-Stapane, sa nu banuiesti, da am sa zic si eu o vorba: de ce nu te insori? Ca mane-poimane te-i trezi c-ai imbatranit si nu-ti ramane nici un urmas. Dupa viata este si moarte. De unde stii ce se intampla, fereasca Dumnezeu! si-atunci, cui ramane atata avere?

- Ce vorbesti tu, mai Chirica? Daca nu m-am insurat cu cand am fost de insurat, apoi la vremea asta t-ai gasit sa ma insor? Pe semne vrei sa-si faca dracul ras de mine?

- Da ia lasa-ma la pardalnicul, stapane, ca-i sparie oamenii cu voitele d-tale. Nu te mai face asa de batran, ca doar nu ti-i vremea trecuta



Odata insurat, Stan urma sa incerce taria de caracter a sotiei, ce se dovedeste a fi destul de precara, desi avea - aleasa fiind de Chirica - numai o singura coasta de drac, si nu trei, cum au cele mai multe. Deghizat de diabolica lui sluga, Stan merge la baba mijlocitoare. Aceasta e rea din cale-afara, ca toate babele din povestile lui Creanga, e un talpoi de baba, capabila de lucruri ingrozitoare. Pe ea o va lua Chirica drept simbrie pentru cei trei ani de slujba, caci Scaraoschi ii atrasese atentia ca trebuie intarita una din fundatiile subrede ale iadului. Personajul se defineste cu o claritate extraordinara prin oralitatea limbajului. Luand din mana lui Stan punga cu bani, spre a mijloci intalnirea cu pro-pria-i nevasta, baba se bate cu mana peste gura, mimeaza greutatea intreprinderii, se caina ca-i plesneste obrazul de rusine si, ipocrita, promite numai pe jumatate:



"- Om bun, manca-te-ar puricii, sa te manance! Eu stiu ce vrea sa zica durerea de inima, bat-o pardalnica s-o bata!.. Nu stiu, zau, cum a sta si asta; imi plesneste obrazul de rusine, cand gandesc cum am sa ma infatosez inaintea femeii celeia cu vorbe de acestea Ma duc si eu intr-un noroc, sa vedem, si de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iara de nu, mi-i crede si d-ta, ca stiu cum se fac de greu trebile acestea si rar le scoatem la capat."



Memorabila ramane si aici, ca peste tot in opera lui Creanga, oralitatea, nu numaidecat aceea a personajelor, inteleasa de la sine, cat aceea a povestitorului insusi. Ca si in Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Danila Prepeleac, Ivan Turbinca, iluzia realitatii taranesti este intarita si intretinuta tot timpul de verva, jovialitatea si umorul spuitondui, care se adreseaza cititorului ca unui spectator, de pe o scena imaginara.

Cuvintele-gest si expresiile populare din graiul viu nu sunt atat de "regionale" pe cat s-ar crede, pentru ca scriitorul nu a copiat vorbirea humulcstenilor, ci, prin geniul sau, a selectat materialul verbal si 1-a ordonat in contexte menite a sugera viata autentica; ele se impun de la sine, fara dictionar, intelegerii cititorului. Cuvintele si expresiile oralitatii cotidiene, care apar in aceasta scriere a lui Creanga - ca de altfel in toata opera sa - sunt, in marea lor majoritate, perfect inteligibile, chiar in afara contextului. Aceasta se datoreste faptului ca expresiile verbale predomina si ca ele circula, de regula, pe intregul spatiu locuit de romani. in cele din urma, opera lui Creanga insasi a contribuit la reimprospatarea lor in limba romana .

Tot asa proverbele si zicalele. Povestitorului ii lipseste facultatea de a caracteriza personaje si situatii cu cuvintele lui si apeleaza totdeauna la sacul fara fund, la arsenalul lingvistic si paremiologic pe care il are la indemana, gratie unei memorii din cale-afara de prodigioase si unei eruditii in materie cu totul iesite din comun. Astfel, pentru a arata cum omul harnic, asezat la casa sa, precum Stan, prinde oarecare avere, zice: Vorba ceea, si piatra prinde muschi, dacasede mult intr-un loc. Situatia barbatului caruia i s-a urat cu burlacia: Vorba cantecului: De urat ma duc de-acasa/ si uratul nu ma lasa./ De urat sa fug in lume,/ Uratul fuge cu mine. La varsta lui, matura, Stan se gandeste la neajunsurile casatoriei cu o femeie capricioasa. Exista si pentru aceasta imprejurare o zicala, comentata de povestitor cu umor echivoc: Uniia zic asa - ca femeia-i sac fara fiind. Ce-a mai fi si asta? Dupa plecarea lui Stan cu carul de lemne din padure s-a starnit un vifor cu lapovita: Mania lui

Dumnezeu era afara; sa nu scoti un caine din casa Referitor la aspectul firav al lui Chirica-dracul, venit sa se bage argat,

Stan se exprima tot printr-o zicala: Apoi bine-a zis cine-a zis ca vrabia-i tot pui, dar numai dracul stie de cand ii Un cioflingar, ratacit candva prin sat, e caracterizat tot printr-o vorba cunoscuta de toata lumea: Cu antereu de canavata/ Ce se tine numa-n ata,/ Si cu nadragi de Anglie/ Petece pe el o mie, in modul acesta Stan reediteaza opinia lui Stefan a Petrei

Ciubotariul despre surtucari: Logofete branza-n cui/Lapte acru-n calamari/ Chiu si vai prin buzunari. Gospodarul abia 1-a putut scoate pe Chirica din gura cainilor. Vorba ceea: As veni la voi, dar mi-e rusine de caini. Pe seama numelui stapanului - cu care se ia la intrecere din cimilituri, chip de a-si pune la

incercare istetimea, - dracul-argat are la indemana un cantec, nu mai putin generic, vechi de cand lumea: Ipate care da oca pe spate/ Si face cu mana sa-i mai aduca una. La randul lui, Stan propune lui Chirica o cimilitura de tot pitorescul: Lata - peste lata, peste lata - imbujorata, peste imbujorata - cracanata, peste cracanata - maciulie, peste maciulie - limpezeala, peste limpezeala - galbcneala si peste galbeneala - hudulet, atat de hermetica in formularea ei metaforica, incat n-ar putea fi dezlegata nici chiar de un drac impelitat. Toata lumea de la tara stie insa ca e vorba de facerea mamaligii si Creanga isi ofera placerea de a o impartasi carturarilor oraseni. insa un fapt ramane evident deocamdata: nu e nevoie sa consultam macar o culegere de folclor pentru ca sa ne dam seama ca proverbele si zicalele de mai sus, ca si altele, nu sunt ale lui




Creanga. Povestitorul ia din bunul comun al limbii si intelepciunii obstesti ceea ce ii convine. Personal, nu are - asa zicand - un stil individual si individualizator. Prin el se exprima un grup etnic. in cazul povestitorului humulestean, insa, avem de-a face cu un exemplar de geniu, deloc anonim si impersonal, in modul cum cuvintele, expresiile populare, zicalele si proverbele sunt configurate in contextul povestirii. Numai materialul nu este al lui, edificiul operei ii apartine in intregime. Aici Creanga atinge chiar culmea originalitatii literaturii romane si ar fi o greseala grava daca am vedea in el un pasionat de folclor si in opera lui o culegere, macar cat de cat. Ca orice mare clasic - in chiar spiritul lui Boileau - Creanga pare ca a avut un model: arta folclorica a cuvantului romanesc. Un model pe care, mare maestru fiind, si-a propus sa-1 intreaca. Si 1-a intrecut! La toti clasicii nostri se poate vorbi de pasiunea si dragostea pentru folclor si limba populara, de influenta folclorului exercitata in opera lor. La Creanga insa nu. Ar fi o tautologie, un fel de nonsens, un pleonasm, sa afirmi influenta populara sau existenta elementelor folclorice in opera humulesteanului. El nu s-a aplecat, ca un intelectual, catre popor, ci, impreuna cu personajele sale, a rasarit din popor, indiferent la elementele constitutive ale operei sale, din lipsa termenului de comparatie. Creanga lasa impresia neta ca nici macar nu face distinctia, livresca, intre limba, zicala, proverb, snoava, poveste etc. Opera lui se inalta spontan - ca valul din apa marii - din toate aceste elemente confundate cu lumea taraneasca insasi. in fond, expresiile, zicalele, proverbele, cimiliturile etc. devin componente ale mijlocului de comunicare care in inteles larg se cheama limbaj si care, privit abstract, este un univers cu legi ascunse, un labirint in vesnica miscare si metamorfoza, unde artistul trebuie sa gaseasca firul Ariadnei, in felul lui cel mai propriu. Si Creanga 1-a descoperit in chip genial.

Stilist abundent, dar fara nici o urma de incarcaturi greoaie, Creanga gaseste intotdeauna expresia cea mai potrivita, cu o usurinta extraordinara, sustinand totul cu verva lui rustica, printr-o gesticulatie care se ghiceste din inflexiunile limbii, prin excelenta vorbita, uneori chiar fara transmiterea unui continut notional anume, precum aceste expresii pantomimice: Da, Toate ca toate, Ia, Apoi da, Amu, Da ia lasa-ma, De cole pana cole, hat si bine etc.

Creatorul Povestilor si al Amintirilor nu numai povesteste, ci si arata, cuvintele deictice fiindu-i foarte caracteristice, in modul cum transpune artistic specificul limbii romane vorbite.



In aceeasi ordine de idei merita o atentie deosebita sintaxa frazei lui Creanga, care contribuie - cum de altfel s-a observat de mai multe ori - poate cel mai mult la realizarea oralitatii. Ne marginim la numai cateva exemple, extrase din povestirea de fata. Astfel, foarte caracteristica stilului lui Creanga este introducerea principalei prin numai ce, principala precedata de obicei de subordonata temporala introdusa, la randul ei, prin iterativul Si tot, Si cum, Si cand ere:

"Si tot mai cercand el ba ici, ba colea, inspre sara, mimai ce da de o partie"

"Si cum sta el pe ganduri, posomorat si bezmetic, numai iata ca vede pe o tesilura un bot de mamaliga."

"Si canii colo, numai ce iata ca-1 vazu dormitand pe varful unei girezi."

"si cum vorbeau ei, numai ce iaca si Chirica pe usa."

Din aceeasi categoric fac parte si exemplele:

"Si numai iaca ce vede ca se rapad cainii, sa rupa omul nu altaceva". "Si unde nu ti-o insfaca pe sus."

Locutiunile adverbiale, prezente si in alte contexte decat exemplele de mai sus (numai ce, numai ce iata, si unde nu etC), pun in relief intonatia frazei si volutele subordonarii, accentul de intensitate maxima cazand intotdeauna pe ele.

Tot in vederea oralitatii, predicatul urmeaza a cadea sub accentul principal si se asaza inaintea subiectului, care apare exprimat ca atare, prin pronume, desi normele limbii n-o cer numaidecat:

"in sfarsit isi ia el inima-n dinti si se duce la curte". "Si asa traiau ei de bine si se iubeau unul pe altul ca niste hulubasi." "Ipate, ca cel cu grija-n spate, se framanta el cu mintea" "Atunci odata incep ele a se boci".



Uneori propozitia exclamativa prezinta elipsa predicatului.



Suplinirea se face prin mimica povestitorului:

"lpate, auzind acestea,//parerea lui de bineV

E de banuit numaidecat ca suprimarea predicatului se face prin o anume intonatie asupra cuvantului parerea, ca si printr-un gest semnificativ al povestitorului. Gestul povestitorului mai poate fi banuit si in parantezele comunicarii, paranteze care au intotdeauna caracterul unor determinari modale si sunt exprimate prin locutiuni zicale, ca in exemplul:

"Atunci Chirica, nici una, nici doua, scoate o funie cu care era incins, leaga bine gireada, cum stie el, o ia in spate si pe ici [i-i drumul"

Mai sus remarcasem placerea lui Creanga de a insira, intr-o enumeratic abundenta, inventarul gospodariei lui Stan, insa fara o intentie descriptiva propriu-zisa. Densitatea frazei si repeziciunea epica orala se mai realizeaza la dansul si prin abundenta verbala, ca in pasajul acesta, in al carui final remarcam din nou paranteza povestitorului:

"Unii (dracI) secerau, altii legau snopi, altii/aceau clai si suflau cu narile .sa se usuce, altii carau, altii durau girezi, ma rog, claca dracului era! Ce sa spun mai mult?"*

Sau ca in acesta:

"Si cand ajunse (StaN) acasa, Chirica treierase, vanturase, macinase, in sfarsit, pusese toate trebile la cale. Si Ipate, cand a vazut si asta, nu mai stia ce sa zica; mai ca-i venea a crede ca si el are a face cu dracul".

Sau:



"Atunci Ipate odata mi t-o insfaca de cozi, o tranteste la pamant s-o tine bine. Iara Chirica incepe a-i numara coastele din stanga, zicand: una, doua, trei si, cand la a patra, pune dalta, tranteste cu ciocanul, o apuca cu clestele s-o da afara. Apoiasaza pielea la loc, pune el ce pune la rana, si pe loc se tamaduieste."





Povestea da impresia ca e spusa acum, dar si ca a fost spusa de nenumarate ori inainte de a fi asternuta pe hartie. Frazele au capatat astfel rotunjime, cadenta si alunecare clasica. De aceea ele se pot descompune in unitati ritmice, precum inceputul povestii, facut simplu prin intrare directa in subiect:



"Era odata un flacau statut pe care-il cherna Stan.

Si flacaul acela din copilaria lui se trezise prin straini, fara sa cunoasca tata si mama, si fara nici o ruda care sa-1 ocroteasca si sa-1 ajute.

Si ca baiet strain ce se gasea, nemernicind el de colo pana colo pe la usile oamenilor, de unde pana unde, s-a oplosit de la o vreme intr-un sat mare si frumos."



Diferitele paragrafe constitutive ale povestii sunt introduse prin formulele orale cunoscute. indaratul iterativelor se banuieste pantomima povestitorului, mimarea din ochi, clatinarea din cap, aratarea cu degetul etc: "Amu, intr-una din zile; Si tot incercand el ba ici, ba colea; Si cum sta el pe ganduri; in sfarsit, ce spun ei, ce nu spun" etc.

Aceleasi paragrafe sunt apoi incheiate, rotunjite, prin alte formule, orale de asemenea, asa-numitele clausule, foarte caracteristice si acestea stilului lui Creanga. Ele constau adesea din cate o vorba ceea - din care am citat unele, mai inainte -, dar si din anume imbinari de cuvinte, precum: si cate alte bazaconii si nazbatii de care iscodeste si vrajeste dracul; si din ziua in care s-a tocmit Chirica la Ipate, norocul ii curgea garla din toate partile; Acum vazuse Ipate ce poate Chirica, si-i era drag ca ochii din cap.

Asadar, nu numai frazele, dar si naratiunea insasi, in intregul ei, se constituie din valuri ritmice, prin acele formule orale care deschid si inchid fiecare flux si reflux epic. Prezenta povestitorului in cadrul relatarii este marcata stilistic chiar si prin unele referinte directe la propria-i persoana: Dar ce stau eu sa va spun Sa nu spun minciuni etc.

Uneori povestitorul constata ca trebuie - spre completarea relatarii - sa reia firul epic din alt punct si, in acest scop, atrage atentia auditoriului inchipuit: Acum sa ne intoarcem iar din urma. Finalul povestii se adreseaza direct cititorului-spectator, intr-o formula bufa, complet gratuita, ritmata si rimata de atata spunere:

"Si iaca asa, oameni buni, s-a izbavit Ipate si de dracul si de baba, traind in pace si cu nevasta si cu copiii sai.

Si dupa aceea, cand ii spunea cumva cineva cate ceva de pe undeva, care era cam asa si nu asa, Ipate flutura din cap si zicea:

- Ia, paziti-va mai bine treaba, si nu-mi tot spuneti cai verzi pe pereti, ca eu sant Stan Patitul.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.