Joc secund este Arta poetica a lui
Ion Barbu:
Din ceas, dedus adancul acestei caline creste, Intrata prin oglinda in mantuit azur, Taind pe inecarea cirezilor agreste, in grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridica insumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea, Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.
Asadar, prin actul oglindirii, contingentul intra in azur si devine joc secund, apropiat asimptotic de Idee: mai pur. Arta este Nadir latent, spre deosebire de opusul ei, Zenitul, care este aparent. Poetul, in acest proces al "inecarii cirezilor agreste" (negare a teluriculuI), este chemat sa ridice insumarea harfelor resfirate, pierdute "in zbor invers" (prin coborarea Ideii in contingent, miscarea, caderea din azur in teluriC). Actul are loc sub forma de cantec "ascuns", extatic si lucid totodata, asemenea miscarii imperceptibile a meduzelor in apele marii. Acesta este chiar modul cum Ion Barbu intelegea poezia pura, luand pozitie prin ceea ce, la vremea lui, se intelegea a fi modernismul, cand scrie in articolul "Evolutia poeziei lirice" dupa E. Lovinescu:
"Nu sincronic si in extensiune, ci pe linia de adancire a misterului individual, vom descoperi fondul nostru de identitate generala: culoare ultima - si rembrandtiana, ireductibilul animal de lumina. Experienta pe care se va intemeia un clasicism fara laicitate, o muzica fara pasiune."
(Apud Ion Barbu, Pagini de proza, E.RL., 1968, p. 77-78.)
Si mai departe:
"Modernism e un cuvant impropriu sau, aplicat poeziei, de-a dreptU) ocara. El nu se refera decat la un aspect secundar al recentului proces de limpezire si concentrare realizat de poezie: recastigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumusete."
(Ibid., p. 79)
Ideea ca poezia, poezia pura, trebuie sa fie cantec ascuns si totodata larg cuprinzator, asemeni Spiritului Universal si etern, apare si in Timbru:
Ar trebui un cantec incapator, precum Fosnirea matasoasa a marilor cu sare; Ori lauda gradinii de ingeri cand rasare Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.
S-a spus despre poezia lui
Ion Barbu ca este ermetica. Unii, speriati de cuvant, neaga ermetismul si incearca sa demonstreze inteligibilitatea acestei poezii dificile. insa ermetismul lui Barbu este o realitate pe care insusi poetul nu a incercat s-o indeparteze prea mult. Instruind de lucrurile esentiale, ca si geometria, poezia trebuie sa adopte textul "august", asemeni unei "inscriptii al carei laconism e insasi garantia durabilitatii ei". Desigur, redactarea cere mult timp, nu insa pentru "poleirea frazelor", cum suntem obisnuiti a tot spune, ci "prin munca de eliminare a prisosurilor", operatie absolut necesara pentru captarea ideilor "la izvorul cel mai direct" (Cari Friedrich Gauss, ibid., p. 192). Pauca sed matura, iata deviza creatorului de poezie, ca si a practicantului axiomaticii: "un minimum de formule oarbe unit cu un maximum de idei vizionare" (ibid.). in geometrie, ca si in poezie, "desenul (respectiv: anecdoticul, coloratura metaforica si emotionala, n.n.) corupe rationamentul" si frumusetea, care presupun o mare concentrare a expresiei. (Este ceea ce Mallarme, citat des si aprobat de poetul roman, cerea prin nenumirea obiectului poeziei.) Ion Barbu este adversar inversunat al ceea ce el numeste "poezie lenesa":
"«Faire difficilement des vers faciles» na insemnat niciodata a ticlui versuri digerabile, ci rara aventura a unui vers intr-adevar esential. Pentru acest fapt preponderent, pregatit de timpuriu cu mai mare avaritie decat o abordare de astre, pentru determinarea sau provocarea Versului Jubilator, Consistenta si Nedeterminare unite, tehnicile oamenilor abia ajung."
Asadar, ermetism nu inseamna imposibilitatea intelegerii absolute a artei, ci numai necesitatea inarmarii contemplatorului ei cu anume chei, asemanatoare miraculosului caduceu al lui Hermes Trismegistul, instruirea in semne, cu ajutorul carora patrundem in domeniul frumosului si adevarurilor esentiale, pe o cale mai grea, "rampanta", de acces in "topos atopos". Daca intelegem bine, principial, poetul Jocului secund ar fi trebuit sa prefere, bunaoara, formula matematica a sferei
-- oricarei reprezentari a acestei realitati geometrice, dat fiind ca nici un desenator si nici strungul cel mai fin cu putinta nu pot realiza perfectiunea ideala, transcendenta a notiunii de sfera. Mai mult inca, demonstrarea insasi a formulei in chestiune (o infinitate de piramide cu varfurile in punctul central si suprafetele bazelor drept componente ale suprafetei sfereI) trebuie sa urmeze drumul cel mai scurt cu putinta, canonic, deasupra intelegerii profane, impiedicat de prea multa, prisoselnica, euristica. Asa se explica, in cele doua strofe ale Artei poetice barbiene, ca si in toate bucatile din ciclul Jocului secund (indeosebI), recursul la termenii deveniti niste metafore "sui-generis": "dedus", "intrata", "taind pe", "grupuri", "secund", "a ridica insumarea", "zbor invers" etc. De ar fi sa aplicam metoda platoniciana, o data cu principiul dialecticii hegeliene, ,jocul prim" ar trebui sa fie realitatea fenomenala. "Negata", oglindita prin arta, devenita ,joc secund", ea se purifica, intr-o masura, tinzand spre esenta, spre Ideea de origine, pe care, in absolut, n-o va putea ajunge, de vreme ce adjectivul "pur" este precedat de adverbul limitativ "mai". Pana la urma, poetul va abandona (aceasta sa fie oare cauza?) Poezia, in favoarea Matematicilor, ramanand cu admiratia sa intacta pentru recile, restransele "perfectiuni poliedrale". Nu inainte insa de a traversa si superba experienta a Uvedenrodelor si a Isarlakuhti.
Astfel incat, intr-un fel, contrar spuselor poetului, in Joc secund, ca si in toate celelalte piese care compun ciclul cu aceeasi denumire, se ghiceste travaliul indelungat si expert asupra cuvantului. Tudor Vianu, G. Calinescu si altii banuiesc cum ca Ion Barbu proceda la slefuiri - odata asternuta pe hartie o prima forma a poemului, a strofei sau a versului - indelungi, constand din contrageri morfosintactice (participii: "dedus", "intrata", "mantuit"; elipse: "Nadir latent!", "ascuns", "cum numai marea") ori, cat priveste prozodia, practicarea frecventa a "rejetului", la mai fiecare final de vers-inceput de vers (cele mai frapante fiind aici: "insumarea/De harfe" si "cum numai marea/ Meduzele"). Adept al perfectiunii "odei pindarice", cum insusi ni se prezinta, este de asteptat ca prozodia barbiana sa nu prezinte nici cea mai infima fisura, cu deosebire in poezia la care ne referim aici. Ritmul este calm si solemn, ca intr-o oficiere. Rimele, incrucisate, prima feminina, a doua masculina: "creste" - "agreste" / "azur" - "pur" / / "insumarea" - "marca" /"pierzi"/ "verzi" - rime rare, dispuse sonor - contribuie si ele din plin la muzicalitatea discreta, "ascunsa" a versurilor, de unde extraordinara lor calitate mnemotehnica. Se memoreaza, se tin minte de indata si, am zice, mai inainte de a le patrunde intelesul lor adanc. Citesti, recitesti, observi ca incepi sa memorezi, inchizi cartea si textul te urmareste apoi multa vreme, ca un fragment simfonic dupa ce ai iesit din sala de concert. Desigur, un rol insemnat il are aici si lexicul, dispunerea lui pe portativ, mai bine zis, efectul de inalta intelectualitate dat de alaturarea neologismului sau a termenului matematic de cuvantul neaos: "calma creasta""mantuit azur", "cirezile agreste", "grupurile apei", "joc secund", "ridica insumarea", "zbor invers", "istoveste cantec". De altminteri (lucru ce nu ne propunem a-1 demonstra aicI) limbajul matematic romanesc - spre deosebire de alte ramuri ale stiintelor - isi are, prin vechime si, in vremea din urma, prin proliferarea matematicilor in invatamantul nostru la toate nivelurile (intrecand cu mult sectorul umanistiC), o expresivitate si, am zice, chiar o poeticitatc a lui, specifica, la care oamenii cultivati sunt sensibili.
