Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Referat MOARA CU NOROC Ioan Slavici (1848 -1925)



Ioan SLAVICI Moara cu noroc
Desi a supravietuit cateva decenii bune contemporanilor sai Mihai Eminescu (1850-1889), Ion Creanga (1837-1889), I.L. Caragiale (1852-1912), Ioan Slavici (1848-1925) apartine indiscutabil epocii marilor clasici, opera lui constituind unul dintre pilonii de sustinere a "directiei noi" in pr«za remana, anuntata de Titu Maiorescu inca in 1872, cand scriitonul transilvan era citat nu pentru o opera literara propriu-zisa, ci pentru un studiu asupra maghiarilor. Lucru firesc, dat fiind ea prozele care vor constitui substanta volumului Novele din popor (1881) incep sa apara abia dupa aceea - Popa Tanda si Scormon in 1875; La crucea din sat, 1876; Gura satului, 1878; Buduiea Taichii si Moara cu noroc, 1880 etc.



Prin origine (s-a nascut la Siria, langa AraD) si prin educatie (a facut studii universitare la Budapesta si la VienA), Ioan Slavici este ardelean, dar prin prietenia cu Eminescu (pe care 1-a cunoscut in capitala Austriei si cu care a lucrat in redactia ziarului "Timpul", la Bucuresti, intre 1877-1880) el a fost integrat gruparii de la "Junimea" si a impartasit principiile estetice ale mentorului acesteia, Titu Maiorescu, sustinand imposibilitatea separarii frumosului de bine, cerand creatorului sinceritate si iubire de adevar, pledand pentru echilibru si cumpatare, pentru armonie intre continut si forma etc. Toate acestea isi gaseau un suport solid in chiar structura sufleteasca a scriitorului care era, funciar, un moralist, se dorea un indrumator al poporului si a desfasurat, in plan practic, o sustinuta munca de educator. Cu toate ca era de partea celor care respingeau "tendentionismul" si "tezismul" in arta, Slavici scrie o literatura prin care incearca sa impunjl o idee morala, un principiu etic. Salvarea si perenitatea operei sale se datoreaza capacitatii scriitorului de a incerpera "teza" in "materie sensibila", de a face, adica, literatura adevarata, de cea mai buna calitate.





Nuvelele adunate in volumul din 1881, recenzat elogios de Mihai Eminescu in-"Timpul" (1882), ii ofera poetului ocazia de a strange intr-o formula memorabila conceptia sa despre specificul national in literatura: "Credem ca nici o literatura puternica si sanatoasa, capabila sa determine spiriful unui popor, nu poate exista decat determinata ea insasi la randul ei de spiritul acelui popor, intemeiata -adeca pe baza larga a geniului national". Traducerea in limba germana a unora dintre nuvelele lui Slavici fusese, de asemenea, salutata cu caldura de Titu Maiorescu in studiul Literatura romana si strainatatea din "Convorbiri literare", 1 ianuarie 1882: "Ceea ce trebuie sa placa strainilor in poeziile lui AJecsandri, Bolintineanu, Eminescu si Serbanescu si in novelele lui Slavici, Negruzzi si Gane este, pe langa masura lor estetica, originalitatea lor nationala. Toti autorii acestia, parasind oarba imitare a conceptiilor straine, s-au inspirat de viata proprie a poporului lor si ne-au infatisat ceea ce este, ceea ce gandeste si ceea ce simte romanul in partea cea mai aleasa a firei lui etnice". Or, "partea cea mai aleasa a firii etnice" a romanului era taranul care, oricat ar parea de ciudat, aparuse sporadic si nesemnificativ in literatura romana, pana la Slavici si Creanga. Sigur, imagini ale acestuia si ale vietii rustice nu lipsesc cu totul, dar ele sunt conventionale, decorative sau pitoresti ca la Ion Heliade Radulescu (ZburatoruL), ca in idilele si pastelurile lui Alecsandri, sau - dimpotriva - violent tragice, ca in scenele de mase din Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon, care anticipeaza forta devastatoare a "gloatei" din Rascoala lui Rebreanu.



Profund cunoscator al vietii satului romanesc din Transilvania de la sfarsitul sec. al XlX-lea, Ioan Slavici surprinde transformarile pe care acesta le sufera, la impactul cu formele vietii capitaliste, conflictele si tensiunile latente aparute ca urmare a adancirii diferentelor de avere. intre membrii unei societati, altadata caracterizata printr-o relativa omogenitate.



Privite in ansamblu, nuvelele lui Slavici se pot grupa, tinand seama si de viziunea scriitorului asupra vietii satului, si de timpul creatiei (aparitieI), in doua sectiuni. Una, in care intra amintitele Scormon, Popa Tanda, La crucea din sat, Gura satului, Budulea Taichii, apartinand primei perioade de creatie, care dureaza pana prin 1880, si care "sunt scaldate toate in lumina frageda a idilei, a evocarii sau a umorului" Alta, cuprinzand Moara cu noroc. Padureanca si Comoara, toate create dupa 1880, scrieri "framantate de mari probleme morale", a caror atmosfera este "grava, sumbra, chiar tragica", iar realismul lor "mai critic" (Ion BreazU).

Emblematica pentru scrisul sau ramane nuvela Moara cu noroc, o capodopera a "realismului poporan", in care "povestea", cu toata inselatoarea ei simplitate, contine datele unui scenariu epic de o forta covarsitoare. Un meserias sarac, Ghita, hotaraste sa-si incerce norocul si sa iasa la liman, luand in arenda hanul de la "Moara cu noroc". Batrana, mama Anei, sotia cizmarului, simte, cu experienta ei de o viata, cu bunul-simt al omului din popor, ca aceasta schimbare nu va aduce familiei fericirea visata. Judecata ei simpla e un fel de avertisment, de care cei tineri nu vor tine seama: "- Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit". Vorbele batranei se vor adeveri, in cele din urma, caci aceasta este voia autorului, dar realitatea operei, mai puternica decat principiile etice si decat tinta educativa, va demonstra ca intr-o lume aflata in afara satului, ca spatiu al ordinei si bunei-cuviinte, si in afara controlului autoritatii civile, functioneaza altfel de legi si o altfel de morala.

Situata intr-un loc singuratic, "Moara cu noroc" este tinta tuturor calatorilor "ori din care parte ar veni", "caci venind dinspre locurile rele ea il vesteste ca a scapat norocos, iar mergand spre ele, la moara poate sa gaseasca ori sa astepte alti drumeti, ca sa nu plece singur mai departe"/Ca spatiu locuit, ca loc de intalnire, hanul pare un loc protejat, intr-o natura ostila si chiar agresiva, iar numele ar sugera chiar ideea implinirii, fericirii - ceea ce nu se va confirma, in cele din urma.



Tihna noilor stapani este tulburata de aparitia "sama-daului *, personaj specific zonei in care cresc sute de turme de -porci, de care "cineva" trebuie sa aiba grija: "acest «cineva» este «samadaul», porcar si el, dar om cu stare, care poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati. De aceea samadaul nu e numai orn cu stare, ci mai ales om aspru si neindurat, care umbla mereu calare de la turma la turma, care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai, de care tremura toata lunca si care stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si din oala cu varza^jfCunoscut si temut in partile locului, Lica Samadaul este un personaj impunator, "un om de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi, si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc". El ii cere lui Ghita, asa cum ceruse, probabil, si celorlalti hangii de la "Moara cu t norop", sa-1 tina la curent cu ce se intampla in zonaj Ghita intelege, de la inceput, ca sederea lui la han este conditionata de intelegerea pe care o gaseste la Samadau: "Aici, la «Moara

cu noroc», nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica: afara de arandas si afara de stapanire mai era si dansul care stapanea drumurile". Demonul banului il cuprinde incetul cu incetul pe carciumar: "Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impainjeneau ochii: de dragul acestui castig a*r fi fost gata sa-si puna pe un an, doi, capul in primejdie". f Prozatorul surprinde cu- finete si precizie transformarile sufletesti prin care trece Ghita, "pactul cu diavolul" pe care acesta il incheie acceptand oferta lui Lica, jocul tensionat dintre cei doi, caci - in ciuda aparentelor - carciumarul se opune cu tarie samadaului, pe care il face chiar sa se teama, la un moment dat, de elf Scena confruntarii celor doi, din care Ghita iese pradat de bani, dar obtine de la Lica statutul unui fel de partener de afaceri este memorabila: "- Nu umbla cu vrajmasie, raspunse Ghita apropiindu-se de dansul, ci te gandeste ca, daca nu m-ai prins astazi, n-ai sa ma prinzi cat vei trai pe fata pamantului. Lica, tu trebuie sa intelegi ca oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepretuiti". Complicitatea cu Lica, pe care Ghita incearca sa o ascunda, nu scapa observatiei sotiei, care isi avertizeaza barbatul asupra pericolelor ce il pandesc din partea Samadaului: "- Ghita! grai nevasta asezat. [] Fa cum stii, dar eu iti spun, si nu ma lasa inima sa nu-ti spun, ca Lica e om rau si om primejdios: asta se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii. E om patimas, Ghita, si nu e bine sa te dai prea departe cu el"i





Ghita insusi, care e un personaj complex si puternic, in ciuda compromisului pe care il face din patima oarba pentru bani, nu conteneste o clipa sa-1 suspecteze pe Lica si, pe masura ce aduna, in mintea sa, mai multe probe prin care ar putea sa-1 dea pe mana legii, construieste un plan, la care si-1 asociaza pe Pintea, fost hot si el, dar devenit jandarm, tocmai pentru a se rafui cu Samadaul. Sigur, in economia nuvelei, scena jocului lui Lica cu Ana ("El o stranse apoi in brate, o ridica de la pamant, se invarti o data cu ea, o saruta si o puse pe laita") are rostul ei; declansand un alt resort psihologic -gelozia: "Sufletul i se1 pusese in turbare cand Lica fi spusese ca are o vorba cu arartdastlt: TurHufarea ii crescu cand Lica ii saruta nevasta si ii arunca vorba despre slujnica" Gandul ca -Lica ar putea sa-1 indeparteze de la "Moara cu noroc" trezeste in el stari contradictorii: se simte, pe de o parte, eliberat de intelegerea umilitoare cu mai-marele porcarilor, dar regreta deja pierderea posibilitatii de a se imbogati: "Acum se gandea la toate, si la invoiala, si la bani, si la porcii cu semn strain, pe care ii primise de la Lica, si la urmarile ce puteau sa aiba aces-tea, si un glas tainic parca-i soptea: «A venit vremea sa te rafu-iesti» [] Dar Ghita nu voia sa plece, nu-1 lasa inima sa paraseasca locul in care in scurt timp putea sa se faca om cu stare". Pradarea arendasului si apoi uciderea strainei care poposise pentru catva timp la han declanseaza ofintriga pol iti sta, "in care Pintea, care il cunostea bine pe Lica, simte ca il poate dovedi pe talhar, pentru a face dreptate si pentru a-si plati o datorie veche, de pe vremea cand el insusi fusese hot de cai cu Samadaul. Dar Lica, ajutai de "oameni cu trecere" (proprietari de turme de porci date in grija lui, prieteni cu judecatorii si politistiI), de "cumintenia" (adica "intelepciunea", stapanirea de sine, sireteniA) sa, ca si de depozitia pe jumatate falsa a lui Ghita, nu este gasit vinovat de talhariile intamplate, tovarasii , lui, Buza-Rupta si Saila Boarul, fiind condamnati pe viata. Scena judecatii il marcheaza profund pe Ghita, om cinstit in fond, dar prins in mecanismul strivitor al relatiei cu necinstitul samadau. Ajuns acasa, fiindca fusese gasit nevinovat, Ghita "lua pe unul dintre copii si-1 saruta. - Sarmanilor mei copii -zise el - voi nu mai aveti, cum avusesera parintii vostri, un tata om cinstit". Pentru omul de la tara, cinstea e bunul cel mai de pret si "gura satului" -judecatorul cel mai sever: "Cinstit nu e decat omul care a astupat gurile rele, pre care nimeni nu-1 poate grai de rau fara a se da de rusine; cinstea e sila pe care le-o faci oamenilor rai de a te socoti om intre oameni"

Macinat de grija fata de familie, dar si de constiinta raului care nu poate fi eliminat ("El nu putea sa se puna in primejdie de dragul altora, caci avea nevasta si copii, iar pe Lica il poti speria cu o vorba, dar nu-1 poti starpi, fiindca el nu e om singur, ci un intreg rand. de oameni, din care unii se razbuna pe altii"), Ghita intelege.caiStngura sansa de a-si rascumpara vina este sa-1 ajute pe Pintea sa-4 dovedeasca1 pe Samadau: "Te crezi tu mai rau decat mine? Sa vedem! Te duc Ia spanzuratoare chiar dac-ar trebui sa merg si eu de hat cu tine" - il ameninta el in gand. Cu toate acestea, banul, "ochiul dracului", il face sa joace, in parte, necinstit si cu Pintea, caruia nu-i spune ca jumatate din banii furati de Lica, pe care el "ii spala", ii reveneau lui; natura slaba, duplicitara, Ghita se justifica fata de sine insusi: "Ei! ce sa-mi fac? isi zice Ghita in cele din urma. Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?"



Hotarat sa plece, sa-si piarda urma, sa se duca departe, "unde nu-1 cunoaste nimeni, in fundul Banatului sau chiar in Tara", cu speranta de a-si recastiga cinstea, adica chiar conditia umana pierduta, Ghita nu are taria sa o faca, amana mereu pasul decisiv. Cand, in cele din urma se hotaraste sa o faca, in minte ii incolteste ideea de a-1 prada el insusi pe Lica ("Acum tiu mai era vorba numai sa fuga, ci sa-1 si fure totodata pe Lica. «Dac-o fac, sa o fac barem deplin!» isi zise el ametit de acest nou gand"). Ghita aranjeaza ca familia sa mearga, de Pasti, la rude, la Ineu, si il cheama pe Lica, sambata, la han Ana hotaraste sa ramana si ea la "Moara cu noroc", stricand socotelile barbatului. Lica soseste si vrea sa petreaca; mai mult, in focul jocului o doreste pe Ana si il indeparteaza pe Ghita, care pleaca sa-1 anunte pe Pintea ca Samadaul are la el aur si argint de furat. Instinctul, care nu-1 paraseste nici o clipa, il indeamna pe Lica sa plece de la han, lasand-o pe Ana singura. Scena adapostirii, cu calul, in biserica, dezvaluie, o data mai mult, natura demonica a personajului si spaima de moarte, care il apasa: " de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa traiasca mult si lung, cat tinea lumea, ca sa scape de viata cealalta". Totusi, chiar in acele clipe, calmul si stapanirea de sine nu il parasesc, el lasa vorba preotului din sat ca merge la leud, unde ar urma sa-1 caute Raut, creandu-si astfel un alibi, si se intoarce la "Moara cu noroc", unde isi uitase serparul cu bani.






De partea cealalta, Ghita "simtea ca Ana e pierduta si nu se mai gandea decat la razbunarea lui". El vine cu Pintea la han, dar Lica plecase, spre disperarea urmaritorilor. Finalul e precipitat: Ghita o ucide pe Ana ("Nu-ti fie frica, ii zise induiosat; tu stii ca-mi esti draga ca lumina ochilor! N-am sa te chinuiesc: am sa te omor cum mi-as omori copilul meu cand ar trebui sa-1 scap de chinurile calaului, ca sa-ti dai sufletul pe nesimtite"). La ordinul lui Lica, Raut il impusca pe hangiu st da foc hanului. Pintea, mereu pe urmele Samadaului, e gata sa-1 captureze, dar Lica nu se da prins: "El privi impregiurul sau, isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasni din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte. Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului si ramase neclintit si cuprins de fior in loc".

intoarsa la locul dezastrului, crezand sau facandu-se a crede ca incendiul s-ar fi datorat traznetului, batrana incheie cu un comentariu sumar, intreaga drama: "Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data!" Este, de fapt, punctul de vedere al moralistului Slavici, batrana putand fi socotita ca "vocea" autorului, care pune intreaga -desfasurare a complexei sale alcatuiri artistice sub semnul destinului, al sortii implacabile, fiecare dintre personaje purtand in sine datele care conduc catre finalul tragic.



Opera de "creatie", in sensul impus de G. Ibraileanu, Moara cu noroc nu este mai putin o opera de "analiza". Nuvela traieste in primul rand prin forta personajelor sate, construite realist; personalitati puternice, naturi duale, in care angelicul este dublat de demonic si chiar, in cele din urma, surclasat de acesta. Caci insasi Ana, care isi iubeste sincer si curat sotul, o data intrata in "jocul" amorului ilicit, al placerii, il prefera pe Lica, diabolic prin excelenta, insa barbat adevarat ("Tu esti om, Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau"), dar si el cu o slabiciune omeneasca - pasiunea pentru femei: "Lica privea cu multumire la obrajii ei aprinsi, la ochii ei plini de vapaie salbatica, la buzele ei desfacute ca si caisa rascoapta, si la trupul ei inalt," mladios si fraged. Se simtea stapanit de dansa si parca voia dinadins sa se lase in stapanirea ei". "Nu doar imprejurarile de # la «Moara cu noroc» aduc catastrofa - apreciaza George Mun-tcanu - ci firea adanca a eroilor este aceea care cheama imperios aceste imprejurari catastrofice. in raport cu adevarata natura a protagonistilor, aceste imprejurari au rolul de cauza imediata, de ocazie (cu urmari hotaratoare desigur in conditiile respective pentru ca ele transforma posibilitatea de a se manifesta a pornirilor din adanc in realitatE). Tragedia pasnicului (pana la un timP) cizmar si a sotiei sale deriva din faptul ca ei au firi iremediabil scindate si, in consecinta, nu izbutesc sa-si puna in acord esenta cu aparenta existentiala decat cu pretul vietii".



Sigur, cele doua planuri ale nuvelei nu pot fi tratate separat; personajele nu traiesc in abstract, ci intr-o lume concreta, salbatica, aspra, care le aspreste caracterele si le ascute simturile. Dar lumea crescatorilor si pazitorilor de porci din campia de vest a Transilvaniei ramane mai mult ca o panza de fundal, cu puternice note etnografice si sociale, pentru o drama umana, declansata de patimi puternice si de slabiciuni omenesti care contureaza si controleaza destinele.

Ca orice creatie liteYara adevarata, nuvela Moara cu noroc poate fi citita si interpretata din unghiuri diverse. Unii au vazut afci substanta unui western dintr-o Californie transilvana, sau un roman politist pe tema rafuielii dintre doi fosti complici, un joc al demonicului si angelicului, o drama a neputintei omului de a-si depasi destinul, a duplicitatii si vinovatiei. "Observator tenace al realitatii, scriitor deprins sa prezinte viata asa cum e, fara imfrumusetari conventionale, fara idealizari, vazand in interesul economic mobilul esential, factorul determinant al intregii existente umane, asezand in centrul naratiunilor oameni care lupta pentru a trai mai bine, cred ca n-am gresi considerandu-l pe Slavici un Balzac al satului romanesc" (D. MicU).

Asa cum - se zice - din Mantaua lui Gogol a iesit intreaga proza realista rusa, tot astfel, in nuvelele si in romanul Mara (1894) de Ioan Slavici isi afla radacinile viguroase proza transilvaneana a intregului veac XX. I. Agarbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan, Ion Lancranjan duc mai departe o traditie ale carei inceputuri se gasesc in Novele din popor de I. Slavici. (N.C.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.