Cocosii cantau de zori, vitele mugeau, pasarile isi spalau penele, ziua tot mai mult se revarsa si tot mai mult se dezvaluia din noapte.
Mihu se zvarcolea in culcusul sau. Nu mai putea sa-si dea seama daca a dormit ori daca a stat treaz toata noaptea, ci sedea cuprins de oboseala, asemenea unui om care a trecut printr-un sir de zguduiri si nu-si mai este stapan pe o singura cugetare hotarata. Ii era sila sa se ridice si-l cuprindea un fel de lenesa ingrozire cand se gandea ca peste zi are sa primeasca oameni acasa, sa vorbeasca si sa fie cu bagare de seama la tot ce zic altii si la tot ce trebuie sa zica ori sa faca el insusi.
Sculandu-se, Mihu era mai ursuz decat totdeauna si se misca ticait si fara nici o treaba prin casa: simti dar o adevarata usurare cand Safta deschise usa si intra cuprinsa de ingrijare la dansul.
- Mihule! ii zise ea cu staruinta. Eu nu stiu ce e de capul Martei. Aseara a stat pana tarziu pe laita de sub parul din fundul gradinii! Cand s-a intors apoi in casa, era mahnita si tacuta, iar dupa ce s-a asezat la odihna, mereu suspina, mereu se zvarcolea in culcus si plangea prin vis de se inabusea. Eu nu stiu ce o fi sfarsi ea stergandu-si lacrimile.
- Nu stiu! grai Mihu indarjit. Se vede ca nu stii! Ba s-a bucura ca iese din casa. Se vede ca eu ma bucur; se vede ca tu te bucuri! Stii ca nu ne mai ramane nici caine, nici pisica daca pleaca ea. Toata casa se duce cu dansa.
Ii era greu Mihului la inima, dar nu se arata si nu-si dezvelea slabiciunea chiar nici inaintea nevestei.
- Asa-i! urma Safta. Astazi dimineata am intrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ti e?" Tacea si tacea. Nu puteam sa scot o singura vorba de la ea. Privea mereu la mine, parca era speriata, parca voia sa ma roage, parca voia sa-mi ceara iertare. Si tacea, incat imi sfarama inima. "Nimic, zise ea in sfarsit, dar grozav mi-e de greu. Roaga pe tata sa nu facem azi logodna." "Cum? nu vrei sa te mariti dupa Toderica?" o intrebai eu. "Da, imi raspunse ea, ma marit, dar mai tarziu. Numai acum, nu." Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorba ca astazi nu se poate, ca Marta e bolnava, ca eu nu sunt bine, ca in sfarsit, spune ceva.
Mihu asculta oprindu-si rasuflarea, iar cand sotia sa ii vorbi de- spre amanarea logodnei, privi indelung si uimit la dansa.
- Safto! zise el apoi, ti-ai iesit din fire? Cum s-ar putea sa mai schimbam un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poti juca, le dau vorba mea, satul intreg stie ca atat eu, cat si Cosma suntem gata de logodna, si apoi, top, ca din senin, sa-mi calc vorba pe care am grait-o cu multa chibzuiala si sa ma fac de rasul lumii!
- Dar Marta nu voieste! grai Safta.
- Nu voieste? raspunse Mihu nedumerit. Stiu si inteleg ca nu voieste. Dar voiesc eu, si asa trebuie sa fie, cum trebuie sa fie.
- Dar, Mihule, e grozav!
- Nevasta! ii striga Mihu aprins. Da-mi pace! Nu-mi pune foc in crestetul capului, caci sa nu am Dumnezeu daca nu sfaram tot ce-mi cade in vedere. Asa trebuie sa fie! Lasa-ma!
Safta iesi, iar Mihu ramase umbland prin casa.
"Am sa trag o nunta, incat sa-i mearga vestea in sapte tari, isi zise el intr-un tarziu. Un an intreg sa nu se mai curme betia, si nepotii sa povesteasca cum a fost cand Mihu si-a dat fata din casa si a facut legatura de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!"
Iesind in curte si mergand pe la grajduri, Mihu nu gasea nimic dupa dorinta sa, certa pe toti ce-i ieseau in cale si nu-si mai gasea rabdarea obisnuita.
- Astazi stapanul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parca-i vine sa caute cearta cu lumanarea.
Peste putin, Mihu iesi din curte si pleca sa mearga la casa satului si de aici la biserica.
Tinandu-si batul lung in mana dreapta, el mergea drept pe mijlocul ulitei, cu capul ridicat, cu pasi lati si leganandu-si mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta si la stanga oamenii se grabeau si isi descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele si copiii grabeau sa-i atinga mana cu fruntea.
Oricat de mahnit, el se simtea bine. Dadea mereu din cap la dreapta si la stanga, intreba pe unul ce mai face, apuca barbiile unei fete si o necajea cu maritisul, le da cate un ban copiilor, iar daca erau din casa mai buna, le lauda frumusetea si, astfel, mergea incet inainte. Simtea ca toti privesc in urma lui, toti vorbesc despre dansul si toti asteptau cu neastampar nunta pe care avea sa o faca.
Cand se gandi la nunta, inima iar i se stranse. De cand stia ca Mar- ta nu ar dori ca logodna sa se faca astazi, mahnirea ii era cu atat mai adanca. Se stapanea insa si se mangaia cu mult pretuita incuscrire.
"Da! isi zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dandu-i odorul casei mele".
Plin de aceste simtiri, el sosi la Paraul Corbului. Aici locul cade. In partea despre care venea Mihu, sus, pe damb, este o casa, si inaintea casei vreo cinci-sase femei sedeau pe niste pietre la vorba.
Cand se apropie, femeile se ridicara si ramasera privind in urma lui. Mihu privi zambind la ele, isi clatina incet capul si inainta mai departe.
Paraul era aproape toata vara sec si nu se umplea decat pe vremi ploioase. Si atunci era insa atat de mic, incat carele si oamenii treceau fara multa greutate prin el. Un om era insa care foarte adeseori trecea paraul si caruia nu i se cuvenea sa treaca sarind de pe un bolovan pe altul. Chiar insa daca Mihu ar fi trecut insusi, Marta era fata mare; asadar, inca acum doi ani Mihu poruncise slugilor sa faca o punte pe la un loc mai stramt. Puntea, cam de doi stanjeni si jumatate de lunga, era facuta din doua scanduri de fag puse alaturea pe niste pari grosi, intepenite prin mari cuie de fier. Lasa ca oamenii treceau mai mult pe langa punte decat peste ea, dar in vreme de ploaie, cand paraul se umfla, ea slujea intregului sat de trecatoare.
Cand Mihu dete sa scoboare spre podet, vazu ivindu-se din dosul gardului de peste parau un om inalt si gros, care venea spre dansul calcand din greu, incat parca era sa se clatine pamantul sub picioarele lui.
Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplacut. Astazi era bine sa nu se intal- neasca viitorii cuscri si chiar intalnindu-se sa fie destul de departe, pentru ca, dandu-si binetele cuvenite, fiecare sa poata merge mai departe, ca si cand nu ar sti nimic despre cele ce aveau sa se petreaca spre seara. Aici, la punte, ei trebuiau sa treaca unul pe langa altul, ei trebuiau sa-si dea mana, trebuiau sa stea de vorba.
Mihu isi increti sprancenele. Sus, inaintea casei, stau femeile si priveau in urma lui; jos era pun- tea ingusta, pe care nu puteau sa treaca doi oameni alaturea, si vorba era care caruia sa-si dea cinstea intaietatii.
Ei se apropiau de punte cu pasi nehotarati, dar se apropiau astfel incat sa soseasca deodata la cele doua capete ale scandurii.
Mihu stete putin la indoiala, apoi se indaratnici si, auzind femeile in dosul sau, puse piciorul pe scandura.
Tot atunci Cosma calca puntea, ce se incovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul puntii ei isi ajunsera piept la piept si se oprira tulburati si posomorati fata in fata.
- Noroc bun! grai Cosma necajit.
- Sa dea Dumnezeu! ii raspunse Mihu cu amaraciune. Ei isi stransera mana si stetera catva timp tulburati si cautand mereu sa mearga fiecare mai departe, iara femeile de dinaintea casei incepura a-si astupa gurile.
- Prost e facuta puntea asta, grai Cosma.
- Imi pare rau, ii raspunse Mihu suparat, caci eu am facut-o.
- Apoi rau ai facut-o, ii zise celalalt nerabdator, incat nici nu pot sa treaca doi oameni cinstiti pe ea.
- Pofteste si treci! grai acum Mihu, si sari la dreapta de pe punte.
- A, nu! fereasca Dumnezeu! A d-tale e puntea, ii raspunse Cos- ma, si sari la stanga, in albia paraului.
Femeile nu se mai putura stapani si incepura sa bufneasca.
- Daca era facuta de d-ta, trebuia sa-mi dai mie pasul intai la trecere! striga Cosma si se departa cu obrajii rositi.
- Se-ntelege! raspunse Mihu stapanindu-si mania. Numaidecat! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie sa-i las pasul intai!
Mergea apoi Mihu, mergea fara de a mai privi la dreapta ori la stanga, mergea drept inainte, si femeile parca veneu in urma lui si bufneau, si radeau in hohot, si-si bateau joc de dansul. Vedea cum una fuge la alta, cum isi spun intamplarea, cum fiecare ii pune cate-o codita, cate un cornulet, cum intregul sat nu mai vorbea decat despre rusinea pe care a patit-o.
Nu mai putea sa mearga la casa satului, nici la biserica; el intra prin vii si se intoarse pe la Fantana Corbului acasa.
- Ce e, Mihule? il intreba Safta cand il vazu intorcandu-se inainte de vreme.
- Nimic, toate sunt bune! raspunse el intrand in casa.
