Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





BALTAGUL de Mihail Sadoveanu - comentariu :: Moara cu noroc de Ioan SLAVICI



Ioan SLAVICI Moara cu noroc
Aparut in 1930, cand marele prozator implinea cincizeci de ani, romanul Baltagul reprezinta una din culmile cele mai inalte ale creatiei sadoveniene si poate fi comparat - cum s-a mai spus - cu o adevarata epopee a vietii pastoresti. in centrul atentiei cititorului sta - tot timpul - figura Vitoriei Lipan, un tip de munteanca de prin partile Tarcaului si Valea Bistritei, o fire voluntara si mai ales neinduplecata in hotararile ei, dictate parca de un destin implacabil. in fond, la mijloc sta dorinta sa apriga de a stabili adevarul cu privire Ia moartea naprasnica a sotului si de a face dreptatea cuvenita, conform unor legi nescrise, stravechi, mai tari decat cele impuse de lumea civilizata, i Eroina apare astfel ca exponenta unei societati arhaice, cu datini si obiceiuri stabilite din adanca vechime, opusa si refractara - in intentia estetico-ideologica a scriitorului - innoirilor aduse de lumea civilizata.

Actiunea romanului, simpla, se desfasoara linear, fara ocolisuri si reveniri: Apropiindu-se iarna si vazand ca sotul ei, Nechifor Lipan, nu s-a mai intors de la Dorna, unde negutase niste oi, pe care avea sa le duca la iernat in baltile Jijiei, Vitoria isi face pregatirile de drum si pleaca in cautarea lui. Merge la preot, pentru sfat si pentru rugaciuni, dar si la baba Maranda, pentru vraji -facute-eventual cu concursul diavolului -, se duce sa se inchine ta icoana Maicii Domnului de la manastirea Bistrita si tine sa faca si o lacramatie" catre prefect, la Piatra. insa adevarata putere in ceea ce avea sa intreprinda n-o gasea decat in ea insasi. Itinerarul Vitoriei Lipan, insotita de fiul ei Gheorghita, parcurge drumul lui Nechifor si al turmelor lui, pana Ia descoperirea acestuia, rapus de dusmani, intr-o rapa de munte. Identificarea si pedepsirea faptasilor prilejuiesc adevarate investigatii politiste, menite sa puna in lumina o inteligenta ascutita, patrunzatoare, fapt ce uimeste chiar si pe incercatul subprefect Anastase Balmez. Memorabila este scena in care se reconstituie amanuntit crima, in fata principalului vinovat, Calistrat Bogza, a autoritatilor si a oamenilor adunati la praznicul mortului. Ca in cunoscuta scena din Hamlet, criminalul nu poate suporta confruntarea si reactia psihologica scontata se produce. Cuprins de o furie oarba, fata de o muiere" care se apucase sa-1 judece, sfasiat apoi de cainele mortului si lovit de baltagul lui Gheorghita, Calistrat Bogza sfarseste prin a marturisi ca lucrurile s-au intamplat intocmai.



Nu insa aspectul politist al romanului (care de altfel nici nu respecta canoanele genului: naratiune complicata, investigatie de-tectivista pe mai multe piste, surprize de tot felul etc.) da valoare acestei remarcabile opere a lui Mihail Sadoveanu. Nici chiar creatia de caractere", in inteles balzacian, nu e ste de gasit. Ca si la Creanga, personajele" din Baltagul, ca de altfel si altele din opera lui Sadoveanu, reprezinta o tipologie vasta, foarte cuprinzatoare in spatiu si in timp. Nechifor Lipan este munteanul oier dintotdeauna, care-si duce viata dupa niste reguli stabilite parca de la inceputul lumii, de anotimpuri. Primavara isi urca turmele la pasune, toamna le duce la iernatic in baltile Jijiei. La anume date fixe, tot calendaristice, ii pica vesti cu bani de la negustorii care-i cumpara produsele. Atunci, cu chimirul plin, impreuna cu sotii, petrece in crasma, stupind galbenul intre lautari. Din cand in cand are obiceiul sa spuna - celor ce vor sa-1 asculte - una si aceeasi poveste pe care o auzise de la un baci batran, referitoare la soarta muntenilor. Pentru orice imprejurare are cate o vorba cu talc, pe care o comunica celor ce au urechi de auzit. intarzie uneori si in casa straina, furat de stralucirea cate unor ochi verzi, dar se intoarce la salasul lui, ca un gospodar ce se afla. Vitoria este si ca munteanca dintotdeauna. Supusa, rabda puterea barbatului caruia s-a incredintat. Mai ales ii era draga mustata lui neagra, groasa si adusa pe oala, ca si infatisarea lui spatoasa si indesata, la care privea ascutit si cu indarjire" cand sotul, intors cu chef de la crasma, credea ca a sosit momentul sa-i scoata cei sapte draci dintr-insa:

Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata cu dracii pe care-i avea: iar Nechifor Lipan isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale. Pe urma lumea li se parea iar buna si usoara"

Acum, cand aveau fata si fecior mari cat si dansii, Vitoria isi dadea seama, cu rusine, ca-si iubeste barbatul tot asa de mult ca in tinerete. De aceea credea de cuviinta a ascunde totul cu grija. Din momentul in care a inteles ca Nechifor Lipan a cazut in mana railor, comportamentul femeii de la munte, care stie ca are de indeplinit o grava datorie fata de mort, devine extrem de retinut si de inchis, aproape de neinteles de cei din jur. O data aflat, mortul trebuie grijit, pentru odihna cea vesnica. Slujbele preotilor, priveghiul, tocmirea bocitoarelor, darea peste groapa a gainii negre, praznicul etc. se fac dupa o randuiala veche, pe care femeia o supravegheaza indeaproape, ascunzandu-si lacrimile si nelasandu-le sa cada decat la momentul cuvenit. Ea intelege ca totul sa se faca asa cum trebuie, dupa datina din batrani. Mintea-i agera descopera pe ucigas, dar, respectand datina, Vitoria nu ucide, ci indeamna pe baiat sa loveasca cu baltagul. Dupa astrucarca mortului si incheierea judecatii, viata urmeaza inainte, dupa acelasi tipic de nezdruncinat, asa cum reiese din vorbele adresate lui Gheorghita, cu care romanul se incheie:



S-apoi dupa aceea ne-om intoarce la Magura, ca sa luam de coada toate cate am lasat. Iar pe sora-ta sa stii ca nici c-un chip nu ma pot invoi ca s-o dau dipa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei Iui Topor."



Celelalte personaje sunt croite dupa aceeasi tipologie cuprinzatoare. Parintele Danila e inalt, plesuv, cu pantecele revarsat si compune scrisori in stil oficial-administrativ. Baba Maranda, vrajitoarea, e saraca lipita pamantului, dar lasa a se intelege ca lucreaza mana in mana cu necuratul, ce ar putea salaslui intr-o catelusa neagra pe care o tine sub soba. Argatul Mitrea, la anume semne meteorologice, pe care nu le-ar putea talmaci nimanui, coboara turmele din munte si iarna vine numaidecat. Nu cere altceva decat tohoarca si piele pentru opinci: mananca ferit de lume, intre animalele lui, in sura; scufunda ulcica in cofa cu apa, bea pe nerasuflate, pufneste prin barba-i tepoasa si desarta restul de apa la loc in vas; noaptea, la ivirea unei dihanii, izbeste cu maciuca mai mult prin somn, cumva inconstient, si omoara cogeamite lup.



Muntenii sunt oameni iubitori de libertate si de petreceri. in caslegi si pe la sarbatori, crasmele sunt pline; din loc in loc, pe la raspantii, intalnesti cumetrie sau nunta. E o lume cu o viata aparte, inchisa parca de hotarul muntelui.

Chiar daca, precum s-a mai spus, romanul pleaca de la o intamplare adevarata si intrucatva banala, semnificatia adanca a Baltagului n-a putut fi realizata de artist decat prin observarea atenta a vietii de toate zilele a oamenilor simpli, cu asezari temeinice si vechi, observare facuta in spatiu, dar - ceea ce este caracteristic numai lui Sadoveanu - mai ales in timp, prin scufundarea in mit si in legenda. De aici provine tipologia larga de care vorbeam si structura baladesca a romanului. Caci Baltagul este Miorita lui Sadoveanu.



Apropierea de Miorita e mai mult decat evidenta. Si intr-un caz, si in celalalt A«ste vorba de un cioban pe care alti doi il omoara pentru ca are oi mai multe. Si intr-un caz, si in celalalt este vorba de o femeie (iubita, mama, sotiE). in fine, si in Miorita, si in Baltagul intervine rolul unui animal, in primul caz al oii nazdravane, in cel de-al doilea al cainelui. Ca scriitorul s-a gandit la celebra balada in momentul cand a conceput opera reiese si din versurile asezate ca moto: Stapane, stapane, / Mai cheama s-un cane", care de la inceput imprima tonul de balada al povestirii. Baltagul este insa o opera profund originala, departe de o pastisa a Mioritei, al carei mit - am putea spune - prozatorul il reintegreaza, conferind femeii rolul principal si activ totodata. Unii exegeti din epoca interbelica au crezut ca in Miorita se poate vedea firea resemnata, fatalista, a romanului. intr-un fel, Sadoveanu le raspunde prin personajul Vitoriei Lipan, femeia neobosita in aflarea adevarului si in infaptuirea dreptatii. Miorita are apoi un caracter mai mult liric, fabulatia, foarte simpla, pierzandu-se intr-o ceata poetica densa, in timp ce Baltagul reprezinta o naratiune situata oricum in plan real. Nu-i mai putin adevarat insa ca sensul estetic si ideologic al povestirii sadoveniene, tipologia ei atat de Caracteristica si, mai ales, o anume nedeterminare temporala asemanatoare baladei se realizeaza prin intermediul mitului folcloric. Mai mult inca: privita in intregul ei, naratiunea lui Sadoveanu capata un fior rapsodic, de unde impresia de lirism profund, dar ascuns sub relatarea faptelor care ne intampiha si aici, ca si in Miorita.

Interesanta prin originalitate, in sensul aprofundarii specificului national si popular, ramane confundarea pana la un punct foarte inaintat a stilului vorbirii si gandirii in cuvinte al autorului cu al personajului sau. Iata acest pasaj (cap. VI, la inceput, cand Vitoria Lipan venea la Piatra sa depuna o lacramafie la prefecT):






I se parea lucrai cel mai greu sa gaseasca o anumita ulita, anume casa eu mai multe randuri, // in toate odaile V^ la mese oameni cu condeiele dupa ureche si scriu. intr-o anume odaie sede cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori politai. Se uita incruntat si-i gras si barbos. Tot isi scoate ciubucul din gura si racneste la cei mai mici. Cand il aud, cei de prin odai pleaca fruntea si scriu mai harnic, tragand ou coada ochiului unul la altul si facandu-si semne."

Consultandu-ne cu cineva care traducea Baltagul in limba spaniola, am aflat ca una din dificultatile transpunerii ar fi necesitatea de a se marca intr-un fel oarecare trecerea de la regimul imperfectului verbului la persoana a IlI-a singular la prezentul indicativ, incepand cu cea de-a doua fraza a fragmentului. Abia atunci ne-am dat seama (atat de pe nesimtite se facuse alunecarea de la stilul indirect la cel indirect libeR) ca imaginea ilara a birocratiei apartine Vitoriei si prea putin lui Sadoveanu insusi. (Afara de cazul cand am vedea aici - si lucrul este cu putinta daca facem, pentru moment, abstractie de context - o caricatura umoristica a birocratiei facuta prin prisma taranului.)

Importanta, plina de interes pare a ramane povestea in sine, prin * vechimea ei, ca si balada, nU continutul faptic. Artistul nu scrie, ci povesteste. Nu neaparat oral, cat mai ales solemn si festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul isi apleaca urechea pe melodia cuvintelor si propozitiilor, venite parca dintr-un trecut indepartat si dispuse, cu detasare, pe un portativ imaginar. Fraza cere acompaniamentul cimpoiului, pentru ca e ritmata in respiratii egale. Ceremonialul spunerii e dat de motoul Stapane, stapane, /Mai cheama s-un cane, ca si de prima fraza a textului propriu-zis, cu accente din Facerea biblica: Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam" Dincolo de jumatatea povestirii, la inceputul capitolului X, dam peste acest generic:

Locuitorii acestia de sub brad Sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite, tara griji in bucurii ca si-n arsitele lor de cuptor, placandu-le dragostea si betia si datinile lor de ia inceputul lumii, ferindu-se de alte neamuri si de oamenii de la campie si venind in barlogul lor ca fiara in codru - mai cu sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta: cel mai adesea se dezmiarda si luceste - de cantec, de prietenie"



Asezarea paratactica a propozitiilor si frazelor, oralitatea lor prin excelenta (nu insa cea din viata de toate zilele!), dar si o anume solemnitate ceruta de poveste si provenita din exprimarea sententios-naiva, ca de carte veche populara, lasa pana la urma impresia neteda ca nu Sadoveanu povesteste, ci un cantaret popular fabulos. Se intelege, naratiunea nu urmeaza intocmai asa peste tot, o data introducerea facuta trebuind sa se intre in amanuntele istorisirii, care merg pana la dialog. insa Baltagul se citeste sub aceasta cheie rapsodica. Astfel ca nu numai ceea ce se spune este de luat aminte, dar si modul cum se spune ramane interesant. in aceasta detasare lirica sta, de fapt, intreaga arta a lui Sadoveanu.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.