Poet de referinta, alaturi de O. Goga, al spatiului transilvanean, G. Cosbuc si-a fundamentat creatia literara pe graiul viu al poporului, pe credintele, obiceiurile si modul sau de viata, realizand o opera monografica, monumentala prin vastitatea motivelor, a temelor, a speciilor si a formulelor lirice abordate. El infatiseaza universul satului transilvanean intr-o viziune idealizata, infrumusetand in mod constient acest spatiu si viata oamenilor care-1 populeaza intr-o maniera ce se deosebeste major de dramatismul patetic si mesianic din versurile lui O. Goga.
Opera cosbuciana evolueaza pe patru mari directii: poezia erosului rural si a naturii (La oglinda, Rea de plata, Nu te-ai priceput. Noapte de vara,
Iarna pe ulitA), poezia marilor evenimente din viata satului (
Nunta Zamfirei si Moartea lui FulgeR), poezia sociala (Hora, Doina, Noi vrem pamanT), poezia evocarii trecutului si a Razboiului de Independenta (Decebal catre popor, Moartea lui Gelu,
Pasa Hassan, Oltenii lui TudoR).
in cele patru volume de versuri publicate (Balade si idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vara si Cantece de vitejiE), Cosbuc reface momente esentiale din istoria poporului, da o noua dimensiune, mitico-legendara, credintelor si obiceiurilor, recompune pas cu pas un mod de viata si o spiritualitate arhetipale.
G. Cosbuc a intentionat sa scrie o mare epopee a neamului, in care sa concentreze momentele esentiale din existenta acestuia, asa cum declara in prefata la volumul Fire de tort: "M-a tot framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel ca sa le dau unitate si extindere de epopee". Din acest frumos si ambitios proiect, Cosbuc a finalizat numai doua balade culte - Nunta Zamfirei si
Moartea lui Fulger -, tot atatea capodopere ale creatiei sale. Prima infatiseaza ritualul nuntii taranesti, iar cea de-a doua pe cel al inmormantarii, ambele fiind scrise prin impletirea fabulosului cu viziunea realista.
Moartea lui Fulger, avand aceeasi desfasurare ritualica precum Nunta Zamfirei, porneste de la un fapt real - moartea pe campul de lupta a unui erou - ce devine pretext liric pentru o meditatie si o elegie cu rezonante de bocet popular pe marginea mortii, a sensului vietii, a existentei lui Dumnezeu, a egalitatii oamenilor in fata mortii, a locului oamenilor in univers. Accentul nu cade deci, ca in Nunta Zamfirei, pe spectacol, ci pe implicatiile intamplarii tragice in constiinta personajelor.
Textul este deosebit de complex, construindu-se pe baza impletirii elementelor epice cu cele dramatice si lirice, pe schema ampla a baladei proiectandu-se procedee, imagini si formule literare apartinand mai multor specii literare: epopee, tragedie, oda, elegie, meditatie, bocet, blestem, poem.
Nu se poate vorbi de un subiect poematic propriu-zis, ci doar de o dezvoltare gradata a secventelor ritualice, care pot fi rezumate, in spiritul evolutiei epice, astfel: sosirea solului de pe campul de lupta cu vestea mortii lui Fulger, reactia parintilor la aflarea vestii, ritualul de inmormantare, durerea mamei, aparitia batranului sfetnic si revelatia finala in fata mortii.
Trasaturile epice ale textului vizeaza existenta unor personaje, chiar daca simbolice, a conflictului, a evolutiei gradate a subiectului, frecventa verbelor, existenta unui narator care povesteste participand subiectiv la derularea evenimentelor. Dramaticul provine din folosirea dialogului ca mod de expunere, din interventiile naratorului, care comenteaza faptele, descrie atmosfera, ritualul, personajele si starea lor fizica si sufleteasca, precum si din dramatismul profund al trairilor eroilor.
Toate aceste elemente sunt insa grefate pe structurile liricului, intr-un limbaj metaforic de o muzicalitate evidenta, cu deschideri catre profunzimile filosofice ale ideii poetice. Autorul stie sa exprime emotia, devenirea actiunii si a trairii, nu numai in mod direct, prin intermediul cuvintelor, ci si indirect, prin versul lapidar, ritmul sacadat, aglomerarile verbale, frecventa exclamatiilor, a interogatiilor retorice si a vocativelor, gerunziile aflate in rima si imperfectul verbelor, care confera o tonalitate de bocet continuu, de plans nesfarsit poeziei, astfel incat sensul se deduce si din stratul sonor.
Durerea sfasietoare a tatalui ia forma revoltei si chiar a blestemului impotriva soartei care lasa miseii sa traiasca si ii condamna pe cei buni, a intregului univers, care nu mai merita sa dainuie dupa moartea unui asemenea erou: "Dar mane va mai fi pamant?/ Mai fi-vor toate cate sunt?/ Cand n-ai de-acum sa mai privesti/ Pe cel frumos cum insuti esti,/ De dragul cui sa mai traiesti,/ Tu, soare sfant?".
Zbuciumul imparatesei capata accente patetice, suferinta ia dimensiuni cosmice, poetul apeland la hiperbola tocmai pentru a da masura acestor trairi: isi rupe cu mana vesmantul, ochii i se topesc de lacrimi, plansul devine vaiet cumplit, parul ii albeste, graiul i se stinge, incat "Si tot palatul plin era/ de plans cumplit". La jalea mamei ia parte intreaga natura, cel mort fiind un om ales, fiu de imparat si erou neintrecut, asa cum arata si numele : "Ah, mama, tu! Ce slaba esti! / N-ai glas de vifor, sa jelesti; / N-ai mani de fer, ca fer sa frangi; / N-ai mari de lacrimi, mari sa plangi,/ Nu esti de foc, la piept sa-1 strangi,/ Sa-1 incalzesti! ".
Ritualul trecerii in lumea cealalta este redat in elementele sale tipice, fiecare lucru avand un sens in acest scenariu mitico-religios: colacul de grau este merindea simbolica "pana ajunge la imparatia celor vesnice", "faclioara" ii va lumina calea prin bezna sfarsitului, "banul" il va ajuta sa treaca peste vamile timpului. Fiul de crai va fi insotit de intreg poporul in aceasta "mare trecere", dar si de spiritele celor morti deja, care vin sa-1 planga si sa-1 primeasca pe "ortacul lor".
Tensiunea lirico-dramatica va culmina in momentul aparitiei batranului sfetnic, "nascut cu lumea intr-un ceas", trimis de Dumnezeu sa desluseasca celor ramasi intelesul lucrurilor ascunse. O intreaga filosofie a vietii si a mortii este cuprinsa in vorbele mamei, putand fi usor identificate motive clasice precum desertaciunea desertaciunilor, trecerea ireparabila a timpului, sfarsitul implacabil, egalitatea oamenilor in fata mortii, soarta nestatornica etc. : "Sa fii cat muntii de voinic,/ Ori cat un pumn sa fii de mic,/ Cararea mea si-a tuturor/ E tot nimic// Ca tot ce esti si tot ce poti,/ Parere-i tot, daca socoti -/ De mori tarziu, de mori curand,/ De mori satul, de mori flamand./ Totuna e! Si rand pe rand/ Ne ducem toti! ".
Sensul mortii lui Fulger si al tuturor lucrurilor pieritoare pare a fi lamurit de magul batran: eroul traieste in eternitate prin faptele lui, viata este o lupta de care numai lasii se tem, este un dar dumnezeiesc, de care oamenii nu au dreptul sa se indoiasca, moartea nu inseamna disparitie, ci intrarea intr-o alta ordine, ca o rasplata pentru faptele bune de pe Pamant.
Balada are curgerea melodioasa a unui poem, ecouri din versetele biblice, un vocabular contrastant, alcatuit din neologisme cu rezonante filosofice, termeni religiosi, cuvinte si expresii populare, toate dizolvate intr-o formula literara generoasa, originala, de mare amploare si complexitate ideatica, asa cum observa si G. Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent: "in leganarea multimilor, in trecerea mecanica de la o atitudine la alta, de la deznadejdea cu bocete la plansul infundat si plata resemnare, in toata aceasta demonstratie de ceasornic arhaic, care merge - exterior si interior - inexorabil, sta vraja acestor poeme, al caror sens ultim liric este: inutilitatea reactiunilor personale in fata rotatiei lumii".
