Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Vasile Voiculescu - analiza :: Plumb de George BACOVIA



George BACOVIA Plumb
V. Voiculescu face parte din grupul scriitorilor din jurul revistei Gandirea si, in consonanta cu orientarea acestei reviste, a scris , multa poezie in spirit crestin ortodox. Nu trebuie confundat insa acest discurs liric religios cu ilustrarea pietista nerelevanta a motivelor biblice sau eclesiastice. V. Voiculescu este o constiinta crestina inalta, inclinat spre meditatie iar nu un autor de poezioare sentimentale si simplisime de manual catehetic. Totusi reflectia lui se face in limitele adevarului dogmatic, pe care il reveleaza poetic.



Nimic mai dificil decat o poezie care, trimitand in mod obligatoriu la textele sacre, intra intr-un riscant paralelism cu acestea. Chiar sub-aspect strict literar, lirismul unor versete biblice pune in umbra orice creatie originala. Sa nu uitam ca poezia s-a desprins, la inceputurile ei, din corpul textelor de cult. Ce s-ar mai putea adauga, de pilda, capitolului evanghelic al rugaciunii lui Iisus in gradina Ghetsimani, subiect tratat sute de ani in arta. E o tema strivitoare pentru un autor si numai o traire religioasa autentica o poate,redescoperi".



Capitolul numit Ghetsimani apare in primele trei Evanghelii. Caderea cu fata la pamant" o gasim la Matei si Marcu; in Evanghelia dupa Luca se spune a ingenuncheat". Prabusirea in rugaciune, cand spaima, suferinta, iubirea de Dumnezeu devin de neindurat, restabileste legatura directa cu Cerul, "mai precis-cu Planul divin". Iisus este surprins in una dintre cele mai chinuitoare incercari prin care trebuie sa treaca si omul - aceea a libertatii de a alege intre bine si rau, binele, cu pretul suferintei, de a face nu voia sa ci voia Tatalui ceresc. Luand trup omenesc, lisus ofera modelul absolut de credinta si de transfigurare a vietii pamantesti, de indumnezeire a ei. Natura Lui este divina si umana in acelast timp. Trebuind sa cunoasca toate slabiciunile trupului si sa le depaseasca exemplar, El nu o poate face decat prin participarea ambelor Sale naturi. Daca ar izbandi mimai prin natura Sa divina, modelul oferit nu ar mai fi accesibil firii umane. Cele doua naturi sunt insa inseparabile in Persoana Sa. Trebuie precizat ca, din punct de vedere crestin, raul nu-1 constituie suferinta si moartea, ci numai pacatul, a carui esenta e neascultarea voii divine (pacatul originar nu este altcevA). Cazul cutremurator al lui lisus este ca are prestanta Calvarului si mortii Sale. De aceea, cuprins de o intristare de moarte, El cere sa se ia de la Sine Paharul acestei dureri. Trebuie precizat ca El nu refuza Paharul, nu se razvrateste, ci roaga pe Tatal sa schimbe cele scrise, adaugand de fiecare data ca vrea sa se implineasca voia Tatalui. In/consecinta nu e vorba despre nesupunere, ci doar de slabiciune, fapt intarit si de cuvintele * adresate ucenicilor: duhul este osarduitor, dar trupul neputincios." Acestora le ceruse sa vegheze impreuna cu El, dar ei adorm de intristare (- un arhetip al subrezeniei firii omenesti in conceptia crestina, intrucat nici macar cei trei alesi dintre cei doisprezece ucenici nu trec proba veghei, care simbolizeaza imortalitateA). Pe de alta parte, il aflam pe lisus, pe om in general, cu desavarsire singur in fata cumplitelor chinuri prin care trebuie sa treaca. Poetul alege clipa de singuratate omeneasca a lui lisus, clipa ivirii sudorii de sange in pustietatea gradinii, la lasarea serii care anunta noaptea cea mare a supliciului si mortii (dupa putin timp va fi arestaT).





Totusi, multi martiri, crestini sau nu, au trecut prin chinuri mai spectaculoase" (daca ne gandim numai la martiriul" epocii moderne - lagarele de exterminare naziste, comuniste, inchisorile latino-americanE). Unii dintre ei au reusit sa moara senini, urmandu-l pe lisus, care, precum vedem, nu era senin, ci sfasiat de suferinta. Ceea ce face Calvarul Lui unic, este ca Mantuitorul ia asupra Sa toate pacatele lumii, ale tuturor oamenilor. Aceasta e radacina cea mai amara a suferintei Lui. Pentru acest motiv supliciul Sau este incomparabil. Trupul ii sangereaza inainte ca adversarii sa 1 fi atins, pentru ca acest, trup transfigureaza iubirea de oameni, dorinta de sacrificiu si totodata spaima omeneasca de suferinta. Paharul nu e doar otravit ci si dezgustator. Verzuie e apa infestata, putrefacta; veninul evoca reptilele, raul primordial intruchipat de sarpe". Mierea si dulceata simbolizeaza bucuria mantuirii; doar straluciri fugare arunca aceasta adancita, nevazuta fericire suprafireasca. lisus patimeste omeneste, uitand in lupta cu Sine, pentru putin timp, Bucuria de dincolo de jertfa, intrucat omul e robul celor ce se vad, se percep cu simturile. Cele doua atribute ale cupei, relevate prin inversiune, potenteaza relatia dintre efect - senzatia de oroare {grozava cupa) - si cauza (infama bautura); plasate simetric, la sfarsitul primului si ultimului vers, semnalizeaza implacabila drama a constiintei. Cu greu s-ar putea exprima un continut mistic atat de dens mai convingator decat prin reprezentarea concreta a tensiunii dintre uriasa sete si veninul care trebuie s-o potoleasca. Cel de-al doilea element original al viziunii, setea, s-ar putea traduce prin iubirea nesfarsita de oameni pentru care lisus vrea sa se jertfeasca. Traduse in termeni fiziologici" (sete-repulsiE) conceptele mistice pun in evidenta zvarcolirea trupului. Durerea Mantuitorului este insa in egala masura sufleteasca, el fiind si ca om, neprihanit. Se observa pregnanta verbelor dinamice (lupta, se-mpotrivea, starnea, batandu-se, se framantaU) aplicate unei imagini statice, procedeu prin care primim sugestia luptei launtrice; de altfel, V. Voiculescu isi incepe poemul cu propozitia-cheie: lisus lupta cu soarta", ca un arhetip al dramei umane dintotdeauna. Proprie evenimentului sacru este si valoarea durativa a imperfectului, timpul acestei poezii, timp oprit in ceasul de incordare sangeranda. Teminologia lirica nu e metaforica, scena din Gradina Getsimani neingaduind nici un fel de retorica. Poetul infatiseaza adevarul crud folosind numai epitetul, care accentueaza simplitatea constructiilor verbale si substantivale. Amarnica, grozava, nendurata, uriasa, infama, groaznic transcriu infricosarea - ca reactie constanta, precum intr-o tragedie antica. Totusi lisus nu este si nu poate fi erou tragic, un infrant sublim. Dimpotriva, El este Biruitorul (diavoluluI) si mai cu seama cel fara Vina, spre deosebire de protagonistii tragediei grecesti.



Neandurat" e planul divin, pentru ca el nu sufera schimbare: este figurat antropomorfic (mana cereasca) in concordanta cu materializarea" intregului continut mistic al episodului. Intuitia poetului este, pe de o parte, de a reprezenta scena in concretul ei istoric, oprind-o insa la clipa nesfarsita a ezitarii sub tirania proiectiei interioare a chinurilor viitoare, pe de alta parte de a reprezenta concretul mistic: crisparea trupului, cupa, mana, setea, repulsia zguduitoare, in sfarsit, zvarcolirea unei constiinte la limita puterii omenesti de a indura. Al treilea termen de originalitate este natura. Cu aceeasi sobrietate iconica sunt alese numai cateva miscari ale verticalitatii cosmice: furtuna, zbuciumul maslinilor, pasarile. Tintuirea trupului in neputinta de a bea paharul sub furtuna dezlantuita in clarobscurul sumbru al inserarii transfera intr-un decupaj plastic, aproape pictural, stihia launtrica inchisa in trupul care asuda sange, dar reflectata in dezlantuirea vantului, in vraistea gradinii. Framantarea maslinilor poate fi, totodata, o analogie de subtext cu natura umana, al carei zbucium fara tihna, neputincios, nu o poate elibera de determinismul ei terestru. O clipa, asezarea cosmica e clatinata de suferinta Celui nevinovat, inaintea marii nopti pe care trebuie sa o strabata Iisus trec pasarile mortii, ulii. Poate ca ultima strofa, captand rezonanta cosmica a evenimentului sacru, stihiala confruntare a binelui cu raul, e cea mai izbutita, prin modul indirect de a reflecta drama divin-umana, mai accesibil si mai usor de actualizat". in concluzie, ideea vizionara a lui V. Voiculescu este ca mistica scripturistica exclude sensul figurat si admite literalitatea transcendenta.




Spiritul religios al poetului se manifesta si in poezia de dragoste, in traducerea imaginara a sonetelor shakespeariene, titlu demonstrativ pentru intalnirea dintre voluptatea estetica si estetica sentimentului. Sonetele alcatuiesc o ghirlanda de cantece ale pasiunii lucide; introspectie autentica, necrutatoare, la care se adauga shakespeareiana roada a gandirii analogice; fantezia eliberatoare scalda simtamintele in lumina reflectiei poetice.



[Sonetul] CLXXXIII e clar ca o ecuatie, si are taietura savanta a unei scoli vechi de poezie. Iubirea izbucneste, confirmata cu toata puterea motivatiei patimase a reflectiei, ca argument al acesteia. Cugetarea nu domoleste, ci amplifica trairea. Ideea ca dragostea e singura cale de a accede la eternitate se alegorizeaza printr-o analogie cu vegetalul care simbolizeaza viata in raport cu moartea (gheata si cremeneA). Timpul iubirii e imaginat ca o ramura a vesniciei. Ea nu poate fi, in aceasta conceptie, o intamplare a simturilor; fiind vesnica, nu ,e supusa schimbarii. Iubirea nu ingaduie vestejirea omului, caci renaste mereu ca plantele, in toata splendoarea tineretii ei eterne. Gheata, lipsa de caldura, si cremenea - uscaciunea sufleteasca, vestejesc existenta omeneasca, asa incat nevoia aproape irationala de timp, lungimea de zile fara dragoste, nu-i decat prelungire a ofilirii, chip al mortii Partea a doua a poemului inlocuieste planul general al reflectiei cu cel individual, al evenimentului afectiv: inconstanta feimeii. Rupta din eternitate, iubirea se sustrage accidentalului depasindu-1 in chip miraculos: in gnomica poemului, minunile iubirii n-au stavile pe lume", acelea de netrecut, dintre via ta si moarte, sunt doborate.

Daca prima analogie je luata din imagistica pagana", cea de a doua apartine Noului Testament: invierea lui Lazar, cea mai rasunatoare minune a lui Iisus, fiindca Lazar era mort de patru zile, si ultima savarsita in timpul vietii Sale. La strigarea lui Iisus,

Lazar apare din mormant, asa cum fusese pus, cu trupul legat, dupa obiceiul iudeilor de a-si ingropa mortii. Iisus nu-i poruncise sa invie ci il chemase afara. Iubirea, comparabila cu puterea cuvantului divin, e vesnica resurectie, iesire din mormant. Ultimele trei versuri demonstreaza certitudinea pasionalitatii eliberate de orice cazuistica. invierea prin dragoste schimba raportul firesc dintre efemer si etern, transfigurand vremelnicia si propulsand omul intr-o libertate absoluta. Accede la iubire constiinta om/ineasca in stare sa depaseasca prin patos orice schimbare adusa de timpul uman. in acest caz, intelegem ca nu trupul iubeste ci sufletul, mereu tanar. Pe scurt, optativul arata un potential afectiv mereu intact. Aceasta convingere premerge cugetarii; este un mod de a gandi cu sufletul, prin revelatii, inainte de a o face in mod rational. Poetul ajunge la o intelepciune sufleteasca specifica timpurilor mai vechi, cand omul nu se desprinsese de ambianta sacra. Dar in structura poematica universalizarea adevarurilor trece pe primul loc (strofa intaI), gratie sublimarii sentimentelor, care dobandesc astfel intensitatea covarsitoare a concluziei" din final:

Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine". Factura substantei lirice aminteste versurile unui clasic spaniol - Quevedo

(1580-1645), care scrie ca dupa moarte trupul ii va fi cenusa, pulbere, dar pulbere indragostita". Sonetul lui V. Voiculescu, in loc sa fie o elegie, cum ar pretinde motivul despartirii, e o ars amandi personala, de o luminozitate transfiguranta.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.