Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Jocul lui Bacovia despre George BACOVIA



Interpretata de catre primii sai comentatori ca pura poezie de atmosfera", redusa la un continut sufletesc elementar" si neavand nici o legatura cu arta privita ca artificiu" (E. Lovi-nescU)1, lirica lui Bacovia s-a impus, dimpotriva, in ochii altora, de rnai tarziu, prin gradul inalt al conventionalizarii. Tocmai artificiul te izbeste si-i formeaza in definitiv valoarea", scria G. Calmescu, in replica. Exista la Bacovia continua criticul un satanism (cu punctul de plecare in Rollinat, dar si in Edgar PoE), care e un stil al pateticului, un romantism al lugubrului, compus ca o conventie literara, o data pentru totdeauna. E ceva asemanator cu senzationalul romanului foileton, care trezeste atata placere intelectualului, tocmai prin gratuitatea psihologiei si naturii sale. Poetul are o poza pe care si-o mentine, puerila ca orice mecanism, si deci de un secret umor. E foarte probabil ca el crede in poza, ceea ce e o ingenuitate, folositoare insa procesului de sugestie. Toata problema estetica sta in putinta acestei conventii de a simboliza in chip de neuitat, cu o viziune stranie, momente de mare sinceritate, ceea ce se si intampla uneori. Poetul este, deci, nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi si gesturi proprii"- . La randul sau, Vladimir Streinii remarca: Placerea de artificialitate, poza fatala, mirosul mortii si toate atitudinile lui excentrice alcatuiesc un complex de civilizat care isi organizeaza dezorganizarea []. Bacovia se stilizeaza in fara stil"3. Merita, in fine, citata, in consens cu aceste aprecieri, si opinia lui Nicolae Manolescu: Bacovia scrie criticul in Lecturi infidele isi compune [] o masca, isi face din suferinta un stil, o conventie, care e manierismul decadent. Poetul se joaca pe sine [], dar nu spre a se disimula, ci spre a se exprima" .



Imaginea poetului caruia abia i se recunoscuse un instinct artistic care stie alege nota justa" pentru a exprima cu simplitate si naturalete cele mai elementare stari sufletesti" (l-am citat din nou pe E. Lovinescu, care isi mentinea punctul de vedere si in Istoria literaturii romane contemporane din 1937)1 se afla in felul acesta radical schimbata. I se substituie, cum se poate observa, portretul unui Bacovia dotat cu o superioara constiinta estetica, constructor lucid al unui univers in care elemente de recuzita mostenite de la o anume traditie lirica sunt remodelate, restructurate si impregnate de o sensibilitate originala, inconfundabila.



Lectura lui E. Lovinescu isi are, desigur, justificarea sa. Caci poezia lui Bacovia, dominata de sentimentul universalei oprimari a fiintei reduse la manifestari ce tradeaza o extrem de dificila desprindere de inertia materiei anorganice care tinde sa

0 supuna pana la anihilare, pare, ftitr adevar, expresia primara, netransfigurata, a unei astfel de suferinte. Cosmosului in dezagregare, lent macinat de boli secrete, mecanicii distrugatoare a evenimentelor naturale sau sociale, omul bacovian nu e in stare sa le dea niciodata o replica ferma. Dimpotriva: fiinta solitara, captiva intr-un peisaj ce pare sortit prabusirii definitive, se contamineaza ea insasi de morbul generalei descompuneri a lumii. incat criticul este in mare masura indreptatit sa vorbeasca despre poezia cinestezici, ce nu se intelectualizeaza, nu se spiritualizeaza, nu se rationalizeaza, cinestezie animalica, secre-tiune a unui organism bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie nediferentiata de natura putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu care se contopeste"2.

Aceasta e, intr-adevar, impresia lasata de universul bacovian si de subiectul liric care il locuieste. Ceea ce-i scapase criticului impresionist, dar nu si celor de dupa el, fusese insa un lucru esential: confesiunii bacoviene ii lipseste tocmai naturaletea. Ca sa sugereze elementaritatea manifestarilor eului, reduse cum se exprima Vladimir Streinu la un fel de pulsatie protoplasmatica", la zvacniri ale unei biologii primare", poetul construieste un personaj, isi compune o masca, ce se contureaza intr-adevar pe fundalul istorico-literar al simbolismului zis decadent" si poate fi raportata la repere dezvaluite uneori de insusi purtatorul ei: o figura cu trasaturi ingrosate, simplificate, care-i confera o expresivitate particulara. Discursul propriu-zis confesiv se dubleaza astfel cu un soi de autocomentariu ce orienteaza atentia spre anumite elemente de mimica, spre o anume calitate a miscarii in spatiul scenic", evidentiind un numar de gesturi caracteristice, de un accentuat schematism. Si, nu in ultimul rand, e de relevat functionalitatea decorului bacovian, restrans si el la cateva elemente reluate, cu neinsemnate variatiuni, de la un poem la altul. Universul bacovian poate fi definit astfel, din mai multe puncte de vedere, ca spatiu de joc.

Realitatea cea mai frapanta ramane, desigur, in aceasta perspectiva, comportamentul personajului sui generis in care se ipostaziaza subiectul liric situat in specifice raporturi cu lumea obiectelor.

Stam singur in cavou si era vant" suna un vers din poezia inaugurala a volumului Plumb si am putea vedea in el o propozitie-cheie pentru definirea relatiei eu-univers. Singur in cavou: fiinta solitara in spatiul mort, unde unica miscare e aceea a recilor, intunecatelor coroane de plumb", sugerand apasarea, caderea, inertia mortii. De aici incolo, teritoriul bacovian se va inscrie sub semnul limitei si al inchiderii, fie ca va fi vorba de odaia cu braie negre zugravita" care inspaimanta" a poetului, fie de indepartatul han" solitar, de liceul-cimitir cu lungi coridoare", crasma umeda, murdara", cafeneaua goala", muzeul pustiu" cu figuri de ceara gesticuland mecanic, pivnita adanca" a ultimului refugiu din fata amenintarilor apocaliptice etc. Cetatea blestemata" orasul se contureaza ea insasi ca o imensa incinta funerara (vastul cavou"), multiplicare halucinanta de spatii inchise: case de fier in case de zid / si portile grele se-nchid". Orasului-cavou (pe catafalc, de caldura-n oras / incet, cadavrele se descompun") i se asociaza provincia pustie", pentru ca, in cele din urma, toposul mortii sa se extinda la scara cosmica: intreg pamantul pare un mormant". insasi desfasurarea anotimpurilor capata aici sensul unei miscari de inchidere prin sugestia reluarii ritmice, mecanice, a unor actiuni mereu destructive (Si ploua si ninge, / Si ninga, si ploua", potop e napoi si nainte" etC), agravand sentimentul prizonieratului fiintei umane in imensul si oprimantul angrenaj al evenimentelor cosmica. incat, daca e sa vorbim, impreuna cu Eugen Fink (v. Spiel als Weltsymboi, despre un joc al lumii"1 atunci el nu mai are nimic, la poetul nostru, din spectacolul in care sa se poata citi armonia suprema a Creatiei. Dimpotriva: e un joc funciarmente absurd, dezlantuire irationala de elemente agresive in care nu mai dainuie nici o promisiune de innoire a ciclurilor vitale. in spatiul bacovian cad mereu aceleasi ninsori diluviene ( si ninga, zapada ne-ngroape"), aceleasi ploi de o teribila monotonie, sapand temelia lucrurilor si a fiintelor (Su-voaie-n case triste inundara"; Si simt cum de atata ploaie / Pilotii grei se prabusesc"; De-atatea nopti aud plouand, / Aud materia plangand / Sunt singur"; Orasul doarme ud in umezeala grea"), calduri estivale accelereaza descompunerea universala etc.

Complementara senzatiei de opresiune a materiei compacte si a spatiului inchis este aceea a golului si pustiului un vid inaintand treptat (Nimic. Pustiul tot mai larg parea") pana la neantizarea tuturor lucrurilor: in curand, incet, va cadea in vid / Tot", e scris intr-un Monosilab de toamna; iar in poemul Lacustra golul afecteaza insusi timpul, realitatea istoriei: Un gol istoric se intinde".



Chiar si aceasta foarte sumara trecere in revista a unor elemente ce configureaza spatiul bacovian poate spune ceva despre natura jocului" in poezia sa. Construita ca mediu ostil, generator al unei presiuni constante asupra eului, o astfel de lume alimenteaza continuu constiinta captivitatii, ducand, in cele din urma, la transformarea subiectului uman intr-un obiect lipsit de orice capacitate de opozitie, simpla jucarie a mecanicii cosmice, a jocului lumii". inainte de a se juca (mai exact, a se juca pe sinE), omul bacovian este jucat, prins in reteaua unor determinari ce se manifesta intr-o mecanica rigida, automat-repetitiva, si avand drept rezultat transformarea lui insusi intr-un mecanism soi de marioneta aflata la dispozitia unor instante obscure si incomprehensibile, care il pot manipula dupa plac. Un vers din volumul Comedii in fond se propune ca un fel de rezumat al relatiei eu-univers din acest stadiu al liricii bacoviene: Orice-au voit din mine au facut" [VersurI) relatie de absoluta subordonare, ce poate fi citita la mai multe nivele ale operei.



Evenimentele naturale, la care am facut deja aluzie, interpretate aproape fara exceptie ca succesiune de acte constrangatoare si, in ultima analiza, anihilante pentru fiinta, constituie, tocmai prin aceasta constanta a unghiului din care sunt privite, un cadru obsesional, cu foarte putine variatii, si apt, de aceea, sa sugereze extrema reducere a spatiului vital, a libertatii de miscare. Confruntarea cu o atare realitate, teribila ei presiune asupra simturilor explica in egala masura starea de surescitare a personajului" bacovian si, pe de alta parte, frecventele momente de abulie, de inertie si absenta care il caracterizeaza. Nevroza", atat de tipic simbolista, isi gaseste in felul acesta o justificare: ea e expresia spaimei de spatiile inchise, de evenimentele catastrofice, consecinta a fundamentalei monotonii a existentei. De la tresarirea" fiintei apasate de tensiunea asteptarii (De-atatea nopti aud plouand, / Tot tresarind, tot asteptand" Lacustra) la tremurul" nervos traducand exasperarea solitudinii (Ploua, ploua, ploua, / Vreme de betie /Si s-asculti pustiul / Ce melancolie!

    / Ploua, ploua, ploua / [] Tremur, tremur, tremur" RaR), ori la enervarea" gandului amenintat de brutalitatea elementelor (Oh, plansul talangii cand ploua!

    / / Si ce enervare pe gand!

    / Ce zi primitiva de tina!

   " Ploua) starea de nevroza se agraveaza luand forma delirului si a obsesiei mortii: Pe drumuri delirand / Pe vreme de toamna, / Ma urmareste-un gand / Ce ma-ndeamna: / Dispari mai curand!

   " (Spre toamna). Sau, in acelasi sens, versurile din Mars funebru: Ningea bogat, si trist ningea; era tarziu / Cand m-a oprit, in drum, la geam, clavirul / Si-am plans la geam, si m-a cuprins delirul"; ori din Puluis: Imensitate, vesnicie, / Pe cand eu tremur in delir, / Cu ce suprema ironie / Arati in fund un cimitir". in seria starilor delirante poate fi inclusa si ratacirea" bacoviana printre ograzile de asfalt", ca solitar al pustielor piete", singur pe poduri de fier solitare", la usa inghetata" a iubitei, in gradina devastata" etc. periplu executat aproape mecanic, traducand aceeasi angoasa persecutiva. Totul se petrece ca si cum drumurile strabatute ar fi dinainte impuse de ritmica monotona a jocului lumii". Miscarea nu mai pare decisa de constiinta, ci declansata de impulsuri incontrolabile, iar telul ei ramane tot atat de obscur: Si pasul ma-ndruma in dimineata [] Am uitat daca rnerg Inca tot ma iubesc / Am ajuns la timp, ocup si un loc" [Dimineata); Cum trec pe langa case mari, catand pe nu stiu cine" (Intre zidurI); Trec singur pe poduri de fier solitare, / Si-astept in zapada dar ce mai astept?" (Plumb de iarna). Cautarea obsedanta a unui loc de refugiu duce de asemenea la reluarea unor itinerarii identice: Iubito si iar am venit"; da drumu, e toamna-n cetate / intreg pamantul pare un mormant"; La toamna, cand frunza va ingalbeni [] Alcoolizat, batut de ploi, cum n-am mai fost candva, / Tarziu, in geamul tau tacut cu o moneda voi suna" etc. Sentimentul alienarii definitive a eului se conjuga cu obsesia dezagregarii in haosul general: Un haos vrea sa ma duca, / De unic uitand, si de numar"; Orice obiect atins sopteste: lasa-ma-n pace!

   "; Chemari de disparitie ma sorb".

Acestei universale ostilitati ii corespunde insa, cum spuneam, ca un complement si ca o consecinta a tensiunii nervoase, starea de abulie, detasarea de orice eveniment exterior, o imensa oboseala anuland orice alta dorinta decat aceea a neantizarii. Uitand de propria realitate, miscandu-se ca in virtutea inertiei, (Am uitat daca merg"; Sa nu mai stiu nimic [] ar fi un singur mod"; Eu trebuie sa uit ceea ce nu stie nimeni"), personajul bacovian ajunge sa-si recunoasca conditia de totala subordonare, atingerea pragului reificarii. Mecanicii anihilante a naturii i se adauga la fel de implacabila instanta sociala, actionand anonima in sensul deposedarii omului de orice atribut personal si al manevrarii sale ca pur obiect: E toamna, mi-au dat de scris"; Multimea anonima se va avea-n vedere"; Nimeni nu mai este liber". in lumea lipsita de transcendenta a lui Bacovia (o singura data poetul vorbeste despre o fiinta suprema [care] dintre noi ne cunoaste"), locul divinitatii creatoare sau punitive il ia jocul mecanic, fara jucator, al elementelor naturii sau al unei societati instituite ca putere impersonala, ale carei ratiuni raman imposibil de descifrat.




Daca ideea de rol social o implica [] pe aceea de joc. dar unul in care esti jucat, nu te joci"1, poezia lui Bacovia propune, fara indoiala, una dintre imaginile cele mai expresive ale acestui tip de joc insa cu esentiale transformari. Caci personajul" bacovian are, practic, exclusiva constiinta a faptului de a fi jucat prada si jucarie a mecanismului cosmic si social, lipsindu-i constiinta rolului asumat, a implicarii din proprie vointa in ,jocul lumii". El nu mai are nimic din orgoliul pe care-1 poate alimenta constiinta ponderii ocupate intr-o ierarhie anume a rolurilor", ci se manifesta ca prezenta insignifianta si anonima, abia tolerata sub al vremurilor joc"; existenta marginala, de exilat si acesta e singurul rol" pe care il poate juca sau, mai exact, singurul rol in care poate fi jucat. in cea mai grava, mai dramatica latura a sa, jocul poetic bacovian ar fi deci inscenarea unui spectacol sui generis, astfel construit incat sa sugereze acel mod de a fi jucat al omului alienat pana si de propria individualitate, intr-un univers a carui dinamica e asimilata miscarii unui mecanism. Lirica lui Bacovia ai- fi, pana la un punct, o poezie despre ,jocul lumii" si, in acest sens, partea de libertate a celui jucat este ca si nula. Cateva dintre trasaturile acestui spectacol le-am putut deja degaja; si ele tin, cum am vazut, de apelul la specifice elemente de decor, insistent reluate, de o miscare scenica ce comporta, la randul ei, atribute relativ constante, de reducere a gesturilor subiectului liric la cateva, sugerand inertia, automatismul, dezarticularea marionetei, toate convergand in realizarea acelei configuratii, pentru noi fundamentala, a mecanicii opresive, alienante, a universului. Tehnica bacoviana, datoare in atatea privinte simbolismului (poetul o si teoretizeaza in confesiunile sale, insa destul de sumar si stangacI), si preluand de la aceasta doctrina indeosebi ideea corespondentei si a sinesteziei, e, prin excelenta, apta pentru realizarea unei asemenea sugestii, cu atat mai mult cu cat are loc o selectie parcimonioasa a elementelor expresive (culoare, sunet intr-o corespondenta relativ constanta cu anumite stari sufletestI) si o repetare a lor in contexte similare. Sa si vorbit, in acest sens, de o tehnica a obsesiei"1 dar inca E. Lovinescu observase, in paginile deja citate, ca Aceasta atmosfera iese din limitarea senzatiilor, a imaginilor, a expresiei poetice, si din repetirea lor monotona; obsesia continua criticul da chiar impresia unei intensitati si profunzimi la care spiritele mobile nu ajung"2. Universul bacovian apare intr-adevar ca extrem codificat" - de unde si acea impresie de rigiditate a cadrului si de prezenta obsedanta a obiectelor. Monodrama mimica" cum in mod fericit a fost numit spectacolul oferit de personajul" lui Bacovia1 apare astfel ca mod al schematizarii si esentializarii lumii poetului la nivelul reprezentarii eului liric in spatiul sau scenic" specific.

Nota de teatralitate a acestui univers este si mai accentuata datorita apelului la o recuzita definitorie si imediat recog-noscibila, apartinand decadentismului" indeosebi francez atat in constructia decorului", cat si in aceea a gesticulatiei personajelor". Daca atmosfera creatoare de nevroza trimite in modul cel mai general Ia tipul de sensibilitate simbolist, impreuna cu o anumita categorie de obiecte-simbol (constituindu-se, cu o formula a poetului insusi, intr-un decor de doliu, funerar"), nu lipseste nici recursul explicit la unele clisee ale decadentismului", marturisite ca imprumuturi constiente. Sursele sunt denuntate, bunaoara, intr-un Sonet (care face parte dintre cele mai vechi creatii ale lui BacoviA), unde putem citi aceste versuri:



Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa, Ori ca Verlaine, topit de bautura, Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa.

Apoi, cu pasi de-o nostima masura, Prin intuneric bajbaiesc prin casa, Si cad, recad, si nu mai tac din gura.



Iar in poezia intitulata Finis, trimiterile la maestri" nu sunt mai putin limpezi: O, simturile-mi toate se enervau fantastic / Dar in lugubrul salii pufneau in ras sarcastic / Si Poe, si Baudelaire, si Rollinat".



Asemenea raportari ale poetului insusi pledeaza pentru un Bacovia deplin constient de mijloacele consacrate in traditia decadenta", apeland, deci, cu buna stiinta la un depozit de conventii literare in stare sa contribuie la reliefarea mai pregnanta a unor repere ale viziunii sale asupra lumii. Ceea ce s-a numit poza" bacoviana capata accente si mai marcate in zona acestor poezii in care conventia decadenta prezenta de altfel in intreaga opera e oarecum suprasolicitata, excesiva. Subiectul liric devine mai mult decat oricand spectatorul propriei evolutii scenice", se vede pe sine insusi ca personaj". Paloarea, mutismul mineaza-al meu piept" este notat undeva, tradandu-se aceasta stranie exterioritate a privirii, pentru ca, alteori, compozitia studiata a atitudinii sa fie si mai vizibila, ca in aceste versuri din Ecou de serenada: in haine negre, intunecate, / Eu plang in parcul de mult parasit"; sau in aceasta sce na, de un patetism voit, inscrisa in cadrul conventional al salonului" in care cliseu simbolist iubita canta la clavir" un cantec de mort": Si daca-am sa cad pe covoare / in tristul, tacutul salon, .. /Tu canta nainte, iubito, / incet, monoton"



(TnidiT). Tremurai satanic" alta data tremurul in delir" rasul hidos" (acel rire affreux" al lui RollinaT) ctc. se niscriu in aceeasi serie de excentricitati" decadente, evidentiind inca o data constiinta rolului", a unei conventii literare modelatoare, impinsa pana la caricatura. Si daca, in majoritatea cazurilor, jocul bacovian e mai degraba acela in care fiinta este jucata, sugerand extrema incomoditate a unui eu aproape reificat, cap tiv al mecanismului universal, apare adesea, ca un fel de stranie compensatie, placerea inscenarii solemne, a ceremonialului bizar-estetizant, in care gustul pentru artificial atinge punctul maxim. Un exemplu gasim in poemul Cuptor:



Toarna pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine sa le pun. Sunt cativa morti in oras, iubito, Si-ncet, cadavrele se descompun.



Or, nu mai putin evident, in Poema in oglinda, unde ritualul funebru comporta un dublu joc, prin inscenarea lui de catre personajul" bacovian si reflectarea in oglinda larg ovala incadrata in argint": insa pai ma duc acuma in gradina devastata

Si pe masa parasita alba marmora sculptata in vesmintele-mi funebre,

Ma intind ca si un mort,

Peste mine punand roze, flori palite,-ntarziate,

Ca si noi



S-a vazut aici, pe drept cuvant, o deschidere spre baroc a viziunii lui Bacovia, dominata, ca mai toata poezia sa, de un adevarat hedonism al artificialului"1.

Acest apasat conventionalism decadent" se extinde si la spectacolul lumii exterioare, populate cu personaje ce par doar multiplicarea aceleiasi masti semnaland dupa caracterizarea baudelaireana a operei lui Edgar Poe contradictia instaurata intre nervi si spirit, si omul dezacordat pana la a-si exprima durerea prin ras"2. Exemplele sunt nenumarate: O bolnava fata vecina / Racneste la ploaie razand"; Histerizate fecioare pale / La ferestre deschise palpita"; Amantii mai bolnavi, mai tristi, / Pe drumuri fac gesturi ciudate"; Pe galbene alei, poetii tristi declama lungi poeme"; O palida fata cu gesturi grabite / Asteapta pe noul amor"; Si-acei nebuni, ratacitori, tacuti, / Gesticuland pe bulevarde" etc. Sunt imagini ce fac ecou mastii subiectului liric ca fiinta redusa la conditia de mecanism functionand automat. Aici trebuie cautata, desigur, explicatia impresiei lui G. Calinescu privind secretul umor" al pozei" bacoviene, considerata puerila ca orice mecanism". O atare imagine se integreaza insa perfect ansamblului viziunii, dand tragicului nuante grotesti.

Exploatand conventia decadenta", pe care a asimilat-o deplin, Bacovia o subordoneaza unei perspective proprii, cu o logica" interna bine articulata, care-i confera organicitate. Remarca lui Vladimir Streinu cu privire la organizarea dezorganizarii" la poetul nostru, ramane, de aceea, una dintre cele mai pertinente, alaturi de cea care releva faptul esential ca degradarii substantiale ii raspunde [] degradarea expresiei"3. Caci, intr-adevar, corespondentul degradarii fiintei transformate intr-o simpla marioneta manipulata in jocul lumii" este grava deteriorare a insusi discursului liric. Delirul ratacirilor fara tinta, gesticulatia schematica, de automat, sunt acompaniate, in planul expresiei, de discontinuitati studiate, de poticniri ale verbului, sau pur si simplu de o semnificativa mutenie. Omul incepuse sa vorbeasca singur"; Paloarea, mutismul mineaz-al meu piept" nota poetul, regizor si actor totodata. Dar, cu cat inainteaza in timp, in discursul liric se inmultesc frazele suspendate, sincopele si elipsele, ajungandu-se, in cele din urma, la un fel de limbaj scheletic, redus la cateva substantive, verbe sau adjective, cu foarte putine elemente de legatura notatie obosita, mecanica, a unor semnale ce substituie imaginii complexe a lumii un rezumat auster si dezarticulat: Frumos, / Vesel. / Bun / Urat / Trist / Rau, / Cauze din etern / Si social" [GandirI); sau: Variatii / Arhitecturi, / Calatorii, / Taceri. / Muzica calmeaza / Un suflet trist, / Devenit pretentios. / Varietati / Renumit, / Dintr-o opera de arta / Teorii noi si vechi / Taceri /Se rade si din pantece" (SpleeN).

Imaginea lumii ca spectacol atinge, paralel, limita fragilitatii si a inconsistentei. E oare viata, sau e vis" se intreaba poetul, pentru care propria existenta devine o inexplicabila poveste": Dar cine poate sa explice aceasta trista poveste?" Alta data, repede magie", sirnptoma fugara", derizorii ecouri" jocul inundan (al vietii vals") nu se mai lasa surprins decat de vagi proiectii, confundabile cu fauririle mintale" ale subiectu-lui-spectator.

Construindu-si universul ca spatiu al unui joc mecanic, in care eul poarta in permanenta masca celui jucat", a prizonierului vesnic manipulat de forte obscure si violent-ostile, Bacovia realizeaza, in ultima instanta o tulburatoare viziune tragica si grotesca, foarte apropiata in fond, de sensibilitatea actuala. Gradul inalt de conventionalizare si natura acesteia atrag atentia asupra supremei ironii", care nu e doar a jocului lumii" ci si a poetului care-1 reface in discursul liric si, refacandu-1 de la distanta spectatorului, din statica uitarii" --devenita un privilegiu paradoxal castiga astfel o stranie libertate.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.