Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




MOARTEA PROFETULUI de Dumitru Munteanu (Proza)

 

L-am vazut destul de tarziu prin fumul de tigara placut mirositor (fumam de acum cu totii numai tigari scumpE), ce satura, ca o ceata albastruie, incaperea de la etajul primariei.

Nu-l cunosteam. Nu-mi amintesc sa-l mai fi vazut vreodata la intrunirile Comitetului de Conducere a Revolutiei, cum ne intitulam noi cu multa convingere si importanta. Noi, adica grupul celor 6-8 barbati ce nu ne mai vazuseram casele, nevestele si copiii din seara de 22, cand Poetul Revolutionar aparuse la televiziune strigand cat il tineau puterile: "am invins!",impins in fata de un grup de civili si militari infierbantati, ce agitau doua drapele, gaurite acolo unde, cu cateva zile mai inainte se afla stema tarii.

Atunci, in seara acelei zile cand se anuntase fuga presedintelui si a tovarasei academician, ne-am asumat Noi conducerea destinelor comunei. E adevarat, dupa cateva ore lungi de discutii contradictorii, de certuri si chiar usoare imbranceli, deoarece scaunele erau putine la numar in biroul in care ne stabiliseram sediul iar pretendenti erau foarte multi. Am clarificat insa lucrurile cu ajutorul lui Toader, zugravul, barbat zdravan, un metru nouazeci si o suta de kilograme. Nervos si iute la manie, el a propus sa faca parte din Conducerea Revolutiei locale doar acei care participasera activ la focul aprins in fata cladirii comitetului comunal pcr, foc ce a insemnat pentru noi toti, membrii mai mult sau mai putin constienti si loiali ai partidului comunist, ruptura fata de trecut. Adica de fostul regim si tot ce a insemnat el pentru noi. Asa ca, in conformitate cu acesta propunere ce ni se paruse atunci foarte buna si dreapta, respectand adevarul, am ramas in Comitet doar cativa, adevaratii revolutionari: cei ce au spart usa biroul comitetului comunal si au carat cartile lui Ceausescu in strada, luptatorii care a aruncat in foc tablourile tovarasei si tovarasului, eu, singurul care aveam atunci o bricheta la mine, Invatatorul pensionar, despre care aflaseram tot atunci ca in 1946 fusese secretarul comunal al unui partid istoric, plus vreo patru-cinci tarani batrani ce facusera Canalul, trecuti in '46 pe listele de chiaburi din cauza celor 10-l5 hectare de teren si a unei batoze stapanite in devalmasie. Si cam atat. Ceilalti pretendenti, noi ii consideram pseudorevolutionari deoarece venisera alaturi de noi abia dupa ce Parintelui Patriei, Salvatorul Natiunii, adica tovarasul devenit apoi domn, Iliescu si-a schimbat mesajul politic, salutand multimile adunate in Piata Revolutiei cu "Domnilor si doamnelor", in locul mai corectului "Dragi tovarasi si iubite tovarase", cu care li se adresase de dimineata, la primul contact al noii puteri cu masele: tot atunci isi schimbase si mesajul, nu ca ar fi vrut el, ci obligat de imprejurari. Printre pretendentii alungati de masele, adica de grupul revolutionarilor de rang mai mic ce obosisera golind sticle de bere puse la dispozitia Comitetului de bufetarul cooperatiei si nu se mai deplasasera la domiciliile proprii, se mai aflasera si Doctorul, Profesorul, doi brigadieri silvici Presedintele cooperatiei de consum, Contabilul, Directorul spitalului comunal, precum si nevestele lor. Toti acestia au fost convinsi, mai cu binele, mai imbranciti, sa plece, insotiti de "strigaturile" manifestantilor pasnici din strada: "Comunistilor! Huo comunistilor"!..Tot voi?! Tot voi.?!.




Nu stiam atunci ce rol ingrat ne-am ales, ce consecinte aveau sa aiba hotararea noastra de a prelua conducerea. Bineinteles, eram constienti ca ne riscam viata, ca revolutionarii pot fi infranti si in acest caz pe noi ne astepta glontul sau inchisoarea. Dar nu ne pasa. Un foc, o flacara fierbinte ne incendiase deja mintile. Patriotismul si spiritual de sacrificiu fierbeau in noi iar hotararea noastra era ferma si de nestramutat: vom ramane acolo, in linia intai, indiferent de ce ni se va intampla. Atat de hotarati si gata de sacrificiu eram ca, atunci cand o piatra aruncata de catre unul dintre cei ce ramasesera pe dinafara Comitetului Revolutionar a spart, cu un zgomot infernal, fereastra, toti fiind instantaneu pe burta, sub birouri, ingroziti de strigatul "grenada!", nici unul dintre noi nu a dezertat, fugind acasa, asa cum ne juraseram in gand, cu totii, in clipa aceea.

Da, nu-l vazusem niciodata si nici nu stiam ca este din satul nostru. El insa era acolo, asezat pe scaun, langa usa si ne privea tinta. Batran, in jurul a saptezeci de ani, avea o barba lunga si alba, iar pletele ii cadeau pana deasupra umerilor.

Ce m-a frapat la el erau ochii. Albastri, ascunsi sub sprancenele groase ca doua arcade daltuite in marmura. Aveau in ei o stralucire aparte, noptatica si adanca. Iar privirea atintita spre noi, ca o asteptare, o simteam grea, grea si incarcata de speranta.

Sedinta Comitetului Revolutionar continua in tonul ei obisnuit: analizam ultimele evenimente din tara, adica dam cu banul sa aflam cine va castiga luptele de la Televiziune, pe care le urmaream in transmisie direct si, intre timp, votam mereu, pe banda rulanta, Primarul. Toader fusese schimbat de multisor, seful comunei nu se mai numea presedinte ci primar. El ramasese pe functie vreo trei ore de la alegere: adica rezistase vreo trei ore fara sa mearga la WC dar in cele din urma fusese obligat sa se dea batut. Mai precis, Berea bauta il obligase. Pana sa se intoarca, un altul, Ion din Deal ii ocupase scaunul iar eu, in calitate de secretar si singurul care stia sa dactilografieze la masina de scris, fusesem obligat sa supun la vot demisia lui Toader prin parasirea functiei, precum si inscaunarea noului primar.

In noaptea aceea am mai schimbat inca trei primari: nici unul nu rezistase in functie mai mult de patru ore.

Intre timp noi hotaraseram sa-i scoatem pe militienii comunei din ascunzis, respective din casa preotului, aflata peste drum de postul de militie, unde se ascunsesera de cu seara si, din cate ne-au spus informatorii nostri voluntar, trageau din greu la tuici de pruna cu varza acra, impreuna cu preotul satului, mare specialist si el. Am delegat doi dintre membrii Comitetului sa se deplaseze dupa militieni, aveam nevoie de ei, le pregatiseram si banderolele tricolore, ca nu cumva sa-i confunde intentionat vreun dusman de-al lor cu niste teroristi. Cei doi au plecat dupa multe discutii, cam impotriva vointei lor si numai dupa ce le-am urcat scaunele pe un dulap, asigurandu-le cu niste funii rechizitionate in numele Revolutiei de la remiza de pompieri, ca sa fie siguri ca nu vor fi eliminati din Comitetul Revolutionar pana cand se intorc.

Telefonul suna intr-o nebunie, convorbirile ma tin eu departe de discutiile interesante din Comitet. Un oarecare colonel de graniceri din Sighet ne informa ca o flotila aeriana neidentificata, formata din 58 de elicoptere de lupta se indreapta spre comuna noastra si ne soma sa punem antiaeriana pe ele si sa le doboram; un alt comandant, din Dej, ne cerea sa asiguram cele 14 viaducte de cale ferata, adica sa constituim garda nationala si sa punem paza inarmata ca sa nu fim surprinsi de trupele diver-sioniste care vroiau sa arunce in aer calea ferata Salva-Viseu; binevoitor, ne trimitea si un plan de amplasare a armamentului: cate un tun la intrare si iesire in zona iar la fiecare viaduct doua mitraliere cu servantii respectivi.

Chestia m-a lasat cam buimac, total dezorientat si nu numai pe mine. Pana si noul Primar, al patrulea in ordinea demisiilor si promovarilor provocate de frecventarea WC-ului, Ion Moldoveanu, brigadierul silvic ales in virtutea descendentei sale, fiind fiul unui fost primar interbelic si actualmente omul care ii ajuta pe tarani sa fure lemne din padurea statului, contra cost, fireste, a ridicat capul de pe masa, unde zacea fericit, cu zambetul pe buze in urma ingurgitarii unei sticle de coniac si prestarii, in sala arhivei, a unei partide scurte de amor cu o solicitanta, o nevastuca de vreo 21 de ani, pe care o ajutase sa obtina doi saci de imbracaminte din ajutoarele elvetiene. Nu a avut timp insa sa-mi asculte explicatiile pana la capat. Efortul facut a fost prea puternic pentru starea sa actuala. A reusit sa ridice mana dreapta cam la vreo treizeci de centimetri deasupra mesei, sa rosteasca niste sunete, ceva intre un strigat triumfator si un guitat din care am retinut doar finalul: " ca cheile-s la mine.!" inainte de a lovi masa patata de alcool cu fruntea transpirata.

Ceilalti componenti ai Comitetului mi-au acordat mult mai multa atentie. Am fost cu totii de acord ca trebuia sa asiguram viaductele, chiar am trimis paza sa-l trezeasca din somn pe Profesor, cel care indeplinise pana la Revolutie functia de comandant al garzilor patriotice. Am intocmit tabelele cu serviciul de paza. Totul parea in ordine iar viaducttele salvate, pana cand ne-am lovit de o mare dilema: cu ce inarmam garzile?

Arme nu aveam, tot armamentul fusese ridicat de vreo doua saptamani din ordinal superi-orilor care, probabil, habar nu aveau ca urma sa aiba loc o revolutie, altfel le lasau acolo unde erau. Asa ca am hotarat sa inarmam paza de la viaducte cu ciomege. Asta era tot ceea ce puteam face.

Mai ramanea de rezolvat problema cu elicopterele ce veneau in zbor sa atace satul. Imaginatia mea zburda in voie, trecandu-mi prin fata ochilor imagini de cosmar: rachetele luandu-si zborul si lovind oficiul postal ca sa ne taie comunicatiile, bombele lovind halta (gara ne-o desfintase Centrala CFR, din motive de economii la salarii si intretinerE), precum si dispensarul medical, in fata caruia baba Ana gemea, ranita de moarte, cu pieptul sfartecat de gloante..

Stand ganditor in fata masinii de scris in cautarea unei solutii capabile sa abata de la noi groaznica lovitura a flotilei de elicoptere, i-am simtit din nou privirea. Isi fixase ochii pe chipul meu, parca vroia sa ma radiografieze sau sa-mi transmit ceva. Evident, ceva foarte important, din moment ce nu ma slabea din privire. Si brusc, luandu-ma prin surprindere, tuna, cu o voce asurzitoare:

"Nu te grabi sa deschizi gura, sa nu-ti rosteasca limba cuvinte pripite inaintea lui Dumnezeu; prostia nebunului se cunoaste din multimea cuvintelor!"

Am sarit in picioare rasturnand scaunul si masina de scris. M-am uitat inspre el: batranul era tot acolo, privea spre mine iar chipul barbos lumina incaperea ca o vapaie.

Ceilalti colegi din Comitetul Revolutionar discutau agitati, injurandu-se reciproc, scuipandu-se si negandin- du-se o clipa, nici unul dintre ei sa-i asculte si pe ceilalti; pe batran nici nu pareau sa-l fi auzit. Isi continuau dezbaterile furtunoase, cautand si ei o solutie pentru rezolvarea crizei in care ne aflam.

M-am aplecat spre unul dintre ei si i-am soptit.

-Cine-i batranul de pe scaunul de langa usa?

S-a intors, a privit cateva clipe, apoi mi-a spus nedumerit:

-Care batran?

Am privit din nou pre iesire, batranul era tot acolo, drept ca un stejar, cu dreapta mangaindu-si usor barba matasoasa.

-Cum care? Ala, barbosul, ce tocmai a strigat la noi!

Colegul revolutionar m-a privit din nou, de asta data compatimitor.

-Ai obosit si tu. Nu mai rezisti. Bea o cafea, ceva, ca altfel te pierdem si pe tine.

L-am lasat in pace, mirarile lui au trecut pe langa mine ca niste sageti boante, dar i-am urmat sfatul si am ras doua pahare mari de cafea. O cafea tare, ne aproviziona nevasta Profesorului, coman-dantul garzilor patriotice ce raspunsese la chemarea Comitetului, venise, ocupase un scaun temporar liber si acolo ramasese.





2.



"Omule, Omule, pentru ce ma prigonesti?!"

Tresar. Vorbele camarazilor aluneca, trec neinteligibile pe langa mine. Nu le prind sensul, intelesul, ceilalti, colegii vorbesc destul de tare si pe un ton de galceava. Creierul mi se limpezeste incet si greu. Am dormit? ma intreb. Am adormit, da, oboseala m-a doborat si pe mine.

Sunt acolo, in primaria devenita sediul Comitetului Revolutionar, de aproape doua saptamani. Paisprezece zile in care s-au intamplat multe, foarte multe lucruri.

In primul rand, revenirea fostei secretare a comitetului orasanesc de partid si primarita a comunei. Cu tupeu, dar si foarte multa teama pe care i-am ghicit-o in privirile furisate de la unul la altul, in gesturile nesigure, frante dar fortat ostentative, cu care s-a asezat la birou si si-a deschis fisetul.

-Ce revolutie? se rastise ea la membrii Comitetului ce o priveau chioras dintr-un colt, unde sosirea ei impetestiva ii izolase. Ce revolutie?! Nu l-ati vazut pe tov. Iliescu?! Adica,: "sunteti prosti? Nu vedeti ca tot noi suntem la conducere?!"

Autoritatea ei durase doar doua ore, pana cand vestea inapoieri sale "pe functie" ajunsese in urechile unora, mai ales a celor pe care, in calitate de primarita si secretar de partid ii ajutase in rezolvarea unor probleme. Contra cost, fireste.

La inceput a fost doar un zvon. Un cuvant aruncat, nu se stie de cine. O soapta ce s-a intins, s-a latit ca o molima si a cuprins satul intr-un cerc urias, invizibil. Apoi cercul s-a divizat, in locul lui au aparut multe, sute de cerculete concentric, agitandu-se intr-un joc imprevizibil, nervos, ca o acumulare a raului, pana cand panza uriasa a zvonurilor s-a spart intr-o explozie finalizata printr-un cor de strigate nervoase ale nemultumitilor adunati in fata primariei, inarmati cu securi si ciomege. Pregatiti sa ia cu asalt biroul in care primarita, refugiata ea, de acum, intr-un ungher, se ghemuise amarata si inspaimantata, singura sub privirile noastre acuzatoare.

Nemultumitii incepusera deja sa urce scarile, tot mai amenintatori dar noi, cei din Comitet, nu doream sa se ajunga la moarte de om, de nomenclaturist adica, cum urlau cei de jos.

Asa ca noua secretara primariei a scos-o pe primarita pe usa din dos si, la indemnul nostrum, au fugit prin curte, peste gard iar de acolo prin niste gradini cu porumb, pana cand au ajuns la domiciliulnomenclatoarei, dand nas in nas, in fata casei, cu vreo trei barbati, tamplari pe care-i tinuse ani de-a randul in spate, oferindu-le protectie, scutire de taxe si ii scapase de mai multe amenzi silvice primite in urma furtului de lemn din padurea comunei, care tocmai ii coborasera carnatii si slanina din podul unde fusese pusa la afumat si acum, cu un carucior tras de doi magarusi, arborand steagul gaurit al revolutiei, cantand la un fierastrau -simbolul meseriei lor- si batand cu un ciocan intr-o oala, se indreptau, cu un impresionant alai de gura-casca spre primarie, cantand si strigand cat ii tinea gura tot felul de porcarii.



Tot in acele zile l-am demascat si pe Invatatorul pensionar. La inceput a fost doar o vorba aruncata de unul dintre prietenii sai, invidios, amplificata mereu, pana cand a acoperit ca un nor negru si sufocant satul: "Invatatorul a fost informator al securitatii!".

La prima adunare publica duminicala, cand Comitetul Revolutionar, insotit de un numar de bagatori de seama ce se agatau de noi periodic si temporar, pana cand uriasa si neiertatoarea coada a revolutiei se burzuluia, se vantura odata nervoasa aruncandu-i cat colo, din multimea de cetateni opriti sa ne asculte in drumul lor dinspre biserica spre casa, s-a auzit un strigat cu adresa precisa: "Huo, turnatorule!" Apoi un cor de injuraturi obisnuite, doar refrenul identificandu-se precis, clar si inteligibil: "Invatatorul-turnatorul/Lasa-ne! lasa-ne!"

Vreo doua zile nu l-am mai vazut. In a treia a aparut, posomorat dar demn, cu o foaie de hartie continand ultimul sau denunt, datat 18 decembrie 1989, pe care nu apucase sau nu mai avusese cui sa-l trimita, n-am inteles prea bine, din explicatiile lui. Ne-a povestit totul, inclusive numele de cod si sumele primite ca pret al tradarii sale. "Mi-am facut doar datoria fata de Tara, ne-a spus, asa ca nu vad de ce trebuie sa ma retrag din Comitetul Revolutionar!" a sustinut cu incapatinare.

Noi insa l-am dat afara cu forta, indignati, ca pe un tradator ce era, chiar daca mie mi-a fost mila de el. In cele cateva clipe in care s-a agatat de tocul usii prin care noi il imbranceam afara din sediu s-a schimbat brusc si fundamental. Din vajnicul secretar de partid interbelic reciclat in turnator iar apoi in revolutionar justitiar ajunsese un biet mosnegut de 72 de ani, cu umerii cazuti, stirb si speriat, infricosat de ceea ce i se intampla.

Preocupati de rezolvarea problemelor curen-te -norocul nostru era ca la varf nu se schimbase aproape nimic, doar chipurile Conducatorilor erau de la zi la zi altele, pe locurile lor ramanand doar activistii si demnitarii pcr aflati inainte de revolutie in dizgratia Dictatorului deveniti dupa 22 decembrie revolutionari- nici macar nu am observat disparitia din Comitetul Revolutionar a fostilor detinuti politici, cei patru-cinci tarani ce facusera Canalul. Profund nemultumiti de aparitia in fruntea Statului si Guvernului a fostului primsecretar de utc si partid, candva mana dreapta a lui Ceasescu, dar si a lui Brucan si altor demnitari comunisti, au adresat Revolutiei si conducatorilor ei de la toate nivelurile un sirag lung de injuraturi si blesteme si au plecat de mana cu babutele lor, care ii implorau plangand, de doua-trei saptamani, sa lase revolutia si sa se intoarca acasa la vitele flamande si infometate.

Alungandu-mi din minte intamplarile ultimelor zile privesc in directia din care cuvintele acuzatoare au venit spre mine si vad din nou chipul barbos al barbatului asezat pe scaunul de langa usa. Nu inteleg nimic, cum se face ca ceilalti colegi din Comitet nu-l vad, nu-l aud?! Sunt atat de daramat, de obost, incat am halucinatii?

Ma intorc spre unul dintre camarazi, vreau sa-i pun aceeasi intrebare, daca el il vede pe batran sau este doar produsul imaginatiei mele dar ma opresc la timp. Iar ma va privi ca pe un ciudat si imi va spune ca am inebunit! Doar atata imi mai trebuie, deja simt privirile cercetatoare ale unora pandin- du-ma. Parca nu mi-ar fi de ajuns ca la plecarea spre casa, ce se intampla la cinci-sase zile, trebuie sa trecem cu totii, cei din Comitet, printr-o multime de filtre organizate de cetatenii vigilenti si lacomi, ce ne opresc si ne controleaza fiecare buzunar de cand au sosit ajutoarele umanitare din Elvetia

O clipa batranul ma tintuieste cu privirea, acelasi mesaj pe care nu-l inteleg ma patrunde, venind ca o unda laser din ochii lui. Cum il urgisesc? Doar nu am nedreptatit pe nimeni dintre cetatenii veniti cu diverse solicitari, imi spun si aman explicatia pentru alta data. Treburi presante ne preocupa, se constituie partidele politice iar eu am primit misiunea sa sprijin reinfiintarea acestora in satul nostru.

Sunt mandru de misiunea mea, este o chestie important, inclusiv eu trebuie sa ma hotarasc ce fac, ma inscriu in FSN-ul ce tocmai se infiinteaza sub conducerea viitorului presedinte al proaspatului nostru stat capitalist, domnul fost tovaras Iliescu, sau ma indrept spre unul dintre partidele istorice, liberali, taranisti sau social-democratii lui Cunescu?

Este o hotarare grea, dar ma gandesc intens la oportunitati, la viitor. Nu este chiar atat de usor pe cat s-ar crede sa treci de la partidul comunist direct de ceealalta parte, la o doctrina de dreapta despre care, fie vorba intre noi, nici macar nu stim ce este. Mai ales ca, se aude asa, soptit, ca un zvon, ca vin fostii boieri si industriasii fugiti in '46 din tara cu vagoane si camioane de bani si aur, sa-si ia bunurile inapoi si sa ne lase pe noi, locuitorii tarii ce am tras din greu cu soia si nechezol, fara nimic. In pielea goala. Ca ne vor lua fabricile, scolile, spitalele, pamantul cap-urilor, le vor vinde altora lasandu-ne muritori de foame. Adica, ne vor vinde tara.





3.





Am patit-o! Cetatenii comunei imi vor capul!

Au uitat ca am condus Revolutia, i-am eliberat de frica si le-am redat libertatea de a se exprima liber, de care aveau atata nevoie! Ca am fost saptamani si luni de zile la rand preferatul lor, cum a afirmat o babuta, participanta activa si loiala la intalnirile publice: "dintre tati rebolutionarii, mie aiesta mic a lu Astalasu mi mai drag, de cand o zis di pa zidiul besericii sa nu mai dam grostioru, ginarsu si ouale la domnii-tovarasi de la primarie, ca-i gata cu coruptia, de-amu trebe sa lucre gratis cand le cerem o tidula ori alte cele!"

In conformitate cu ordinul primit de la primaria judeteana, m-am prezentat la sediul PNTCD si am ridicat niste materiale informative pe care trebuia sa le predau viitorului presedinte PNTCD local. Acolo, un domn in varsta, taranist infocat, justitiar si neiertator cu dusmanii de clasa, ulterior am aflat ca pana la Revolutie fusese un tovaras inginer, director foarte dedicat regimului, om foarte metodic, mi-a cerut sa semnez pe un tabel pentru primirea acelor documente. La vreo trei luni, un fesenist adevarat, din satul vecin, invatator de meserie si sef de ansamblu folcloric la Cintarea Romaniei, ce avea, de altfel, sa ajunga si primar al comunei la primele alegeri, a atacat, urmand exemplul ortacilor din sud, din proprie initiativa, spun unii, la ordinul partidului, afirma altii, sediul PNTCD. Au spart geamurile, usa, au patruns inauntru si au furat toate documentele. Astfel, acel nenorocit de tabel i-a ajuns in mana. Gasindu-mi numele pe el, s-a deplasat rapid in localitatea noastra si, cu ajutorul zvonacilor, a spus tuturor ca sunt taranist, adica un inversunat dusman al clasei mun-citoare, vandut mosierilor si tocmai pe punctul de a vinde tara.

In Comitetul Revolutionar atmosfera se schimbase. Eram privit chioras de camarazii mei. Duminica, la adunarile publice aparitia mea starnea murmure. Doctorul, Profesorul si alti noi veniti in Comitet, avand inca un ghimpe impotriva mea, considerand ca eu am manipulat satenii sa nu fie alesi in Comitet, imi creau atmosfera, agitand cetatenii. Nu stiam ce sa fac, la nivel central apareau rand pe rand fostii ministri comunisti sau fii lor, starnindu-mi nemultumirea. Si la noi incepeau sa scoata capul cei din fosta conducere comunista, din profitori ai regimului deveneau revolutionari, se indesau sa ajunga la masa cu bucate.

Totul, agitatia, nemultumirile mele carora nu indrazneam sa le dau glas, ma faceau mai tacut, mai insingurat, mai confuz. Nu stiam nici eu ce sa fac, incotro sa ma indrept. Aspiratiile, sperantele ce ne purtasera in focul Revolutiei se prabuseau ca un castel din carti de joc, impreuna cu asteptarile noastre. Ura ne coplesea, lucrurile o luau, dupa parerea mea, pe o cale gresita, inclusiv tanarul nostru stat democratic. Acuzatiile curgeau din toate directiile si pentru toata lumea, sfantul de astazi era pacatosul de maine, prietenul de acum devenea dusman peste o clipa. O mare brambureala, confuzie si ratacire cuprindea toate structurile, impregnate cu zvonurile despre nedreptati, furturi din avutia tarii, privatizari indoielnice, imbogatiri peste noapte si din nimic ale conducatorilor.

Intr-o anume seara stateam in sediu, cu fruntea in palme, pazindu-mi micul imperiu, adica masuta de langa fereastra pe care aveam masina de scris, camarazii mei fiind adunati, cap langa cap, la masa de sedinte, inghesuiti unii in altii, soptind cuvinte neinteligibile pentru mine si aruncandu-mi priviri fugare si ostile, cand l-am vazut din nou.

Era tot acolo, asezat pe acelasi scaun, chiar ma miram cum ii permiteau ceilalti, colegii, sa blocheze un scaun, cand mai puteau coopta un membru in Comitet, vreun sustinator sau poate, vreun adversar caruia trebuia sa-i arunce un ciolan ca sa-i inchida gura. Dar, mi-am zis, poate le convenea situatia, erau suficienti ei, nu aveau nevoie sa imparta puterea si cu altii, asa ca ii suportau prezenta. Sau, pur si simplu nu il vedeau, mi se arata doar mie, iar eu nu stiam de ce.

Lumina aceea, ca o aureola stralucitoare, ce il insotea, scazuse in intensitatea. Ochii ii erau aproape stinsi iar chipul usor schimonosit de o expresie indurerata. Ma privea tinta si deodata l-am vazut ridicandu-se in picioare, dominand incaperea si tunand amenintator, ca un bluestem:

"Ce tot insiri tu legile Mele si ai in gura legamantul Meu,

Cand tu urasti mustrarile si arunci cuvintele mele inapoia ta?

Daca vezi un hot te unesti cu el si te insotesti cu preacurvarii.

Dai drumul gurii la rau si limba ta urzeste viclesuguri.

Luati seama, voi, ca nu cumva sa va sfasii si sa nu mai fie nimeni care sa va scape!"

Din clipa aceea nu l-am mai vazut. S-a topit intr-o geana de lumina, treptat, devenind tot mai mic, mai mic, un punct de lumina doar, pana cand a disparut cu totul.

O forta uriasa, inexplicabila m-a smuls de pe scaunul pe care il ocupam inca de la declansarea Revolutiei si pe care nu-l parasisem decat de trei-patru ori, cand eram fie in misiune, fie plecati cu tot Comitetul deodata, in familii. M-am ridicat brusc, mi-am intors scaunul cu fundul in sus peste masina de scris, ca un sigiliu imposibil de rupt si am iesit pe usa sediului, sub privirile uimite si neincrezatoare ale membrilor Comitetului Revolutionar. Un sentiment de usurare mi-a cuprins toata fiinta. Simteam lanturile grele ce ma tintuisera pana atunci acolo, rupandu-se, cazand cu zgomot mare, asurzitor, eliberandu-ma.

Am coborat scarile, cu sufletul usor si vesel, lasand totul in urma, hotarat sa reintru in anonimatul salvator al strazii.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

MOARTEA PROFETULUI



Opera si activitatea literara Dumitru Munteanu

Scrierile si activitatea publicistica a lui Dumitru Munteanu




Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

MOARTEA PROFETULUI

- citeste textul