n. 24 decembrie 1968, Bucuresti
este o poeta romanca
Biografie
A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti in anul 1995. Ulterior, a urmat si Studii Culturale Franceze in cadrul aceleiasi universitatii (1998). [1] A debutat publistic cu un grupaj de poeme in proza in Cuvintul. A publicat poeme in Litere Noua, Vatra, Erata,
Luceafarul, Contrafort, Interval si Echinox.
Opera
40238 Tescani: poeme si proza scurta in grup de
Doina Ioanid" class="navg">Doina Ioanid, Ioan Nicolaie, Marius Ianus, Ioan Godeanu, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici,
Mircea Cartarescu, Cecilia Stefanescu si Florin Iaru, Bucuresti : Image, 2000.
Interviu:
Mihai Vakulovski: Doina, iti amintesti cum ai inceput sa scrii poezie?
Doina Ioanid: Poezia a fost o dragoste mai tirzie. In copilarie imi placeau mult povestile, povestirile, romanele de aventuri. Cel mai mult imi placeau povestile chinezesti, probabil din cauza amestecului fascinant de cotidian si fabulos. Ajunsesem chiar sa inventez povesti pentru sora mea Mary, le inventam mental, de multe ori le uitam (singura de care-mi mai aduc vag aminte, asta pentru ca lui Mary i-a placut foarte mult si imi cerea mereu sa i-o spun, se chema foarte emfatic "Printesa florilor de piersic"). Cred ca abia pe la 16-17 ani am inceput sa scriu poezie, dintr-o pornire nelamurita, dintr-o neliniste tipic adolescentina, provocata probabil de poezia lui Baudelaire si a lui Bacovia, dar mai ales de romanele lui Dostoievski.
- Cum erau primele tale texte poetice? Tot in proza?
Doina Ioanid: Proaste. Erau imitatii sau simple efuziuni sentimentale de adolescenta. Nici eu nu prea stiam ce vroiam la vremea aia. De altfel, n-am scris multe texte. Imi placea mai mult sa citesc decit sa scriu. Abia cind am inceput sa scriu "de-adeva", am scris in proza.
- Cum ai debutat revuistic si in volum? Ce-ai simtit cind ai avut pentru prima data obiectul in mina?
Doina Ioanid: Am debutat destul de tirziu, in 1995, in nr. 4 al revistei "Cuvintul", la rubrica inventata de Radu G. Teposu, "Cea mai tinara generatie". Stiam de aceasta pagina a debutantilor si lasasem niste poeme la redactie. Apoi, prin
Ion Bogdan-Lefter, am aflat ca Radu G. Teposu vroia sa le publice, dar mai ales ca vroia sa ma cunoasca. Iti dai seama ca am fost in culmea fericirii. In volum, am debutat in 1998, in Ferestre 98, alaturi de Ioana Vlasin, Marius Ianus, Iulian Baicus, Cecilia Stefanescu, Victor Nichifor si Angelo Mitchievici. Cartea a aparut multumita lui Mircea Cartarescu. Dupa cum stii, Mircea tinea cenaclul "Litere"si s-a preocupat de gasirea unor sponsori pentru a publica acest al doilea volum colectiv (primul a fost Tablou de familie). Am avut marea bucurie si sansa de a fi remarcati si promovati de Mircea Cartarescu, mai ales intr-un moment in care exista, de fapt cred ca mai exista inca, un soi de apatie, de dezinteres fata de tinerii autori, ca si cind, dupa 1989, literatura romana ar fi incremenit la niste modele imposibil de depasit, cind, de fapt, criticii incremenisera, devenisera incapabili sa mai recepteze ceea ce se scria, cu exceptii notabile fireste. Abia in 2000, in urma cistigarii unui concurs de debut, organizat de domnul
Mircea Martin la editura Univers, a aparut volumul individual Duduca de martipan. Cit despre ce am simtit, mi-e destul de greu sa explic. Eram foarte bucuroasa, fireste, dar aveam si o senzatie stranie, ca si cind n-ar fi fost totusi vorba despre mine. Am avut sentimentul unei dedublari: pe de o parte, eram tot eu cea de toate zilele, cu gesturile si gindurile mele, aveam chipul meu obisnuit, dar pe de alta parte, ceva se schimbase, mai era o Doina, una care se exprima public, ale carei "nascociri" erau cunoscute si de altii, care o priveau ca pe o poeta, un autor de hirtie. Eram si nu eram eu.
- Ce-au insemnat pentru tine experientele colective, in cenaclu si in volumele colective?
Doina Ioanid: Nu pot sa spun ca am simtit acea efervescenta proprie grupurilor literare. Nu fiindca ea n-ar fi existat, ci pentru ca sint o fire mai retrasa si pentru ca mergeam rar la cenaclu, iar dupa terminarea facultatii, foarte rar. De citit, am citit o singura data, in anul cinci de facultate, cind am simtit ca sint in sfirsit pregatita. De altfel poemele citite atunci au intrat peste trei ani in volumul colectiv, iar mai apoi in volumul individual. Experienta de cenaclu a fost o necesitate, o iesire in lume, ca pentru orice tinar autor, dar cred ca este ulterioara formarii mele. Cel mai bine mi-au prins lecturile personale si discutiile interminabile cu Mihai Ignat, care mai tirziu avea sa-mi devina si sot. Abia in 40238 Tescani, cind am conceput acest volum intr-adevar de grup, am simtit pe pielea mea ce inseamna aventura colectiva. Fiecare a trebuit sa participe la un text coerent, incercind, pe cit posibil, sa-si ignore propria voce si sa duca mai departe poemul "Viata moarta a Melaniei", urmind o traiectorie care nu mai era a noastra, ci chiar a textului. A fost un joc fascinant sa vezi cum textul isi secreta el insusi continuarea. Si jocul a continuat cu acele "Dermografii", cu poemele scrise pe pielea altuia si replicile lor de hirtie si cu "Prozacurile", povesti spuse la lumina luminarii, in fata unui pahar de vin, intr-o atmosfera foarte degajata. M-am simtit foarte bine, aproape la fel de bine ca si-n copilarie, cind nu ai altceva de facut decit sa te joci, sa hoinaresti, sa te amuzi.
- Stilul tau, poemele in proza, te reprezinta sau te ajuta?
Doina Ioanid: Ma reprezinta chiar foarte mult, asa cum e si normal. Nu cred in stiluri impersonale, de altfel nici nu exista asa ceva. In momentul in care scrii te scrii pe tine insuti, evident la modul transfigurat. Ceva din ceea ce gindesti, din ceea ce simti, din modul propriu de a privi lumea trece insesizabil in orice scriere literara, chiar daca sub forme mai mult sau mai putin disimulate. Pentru mine, poemul in proza este cea mai potrivita forma de exprimare. Asa pot sa spun povesti, despre mine, despre ceilalti, oameni apropiati sau pur si simplu anonimi, pentru ca fiecare om e un soi de cronica vie, daca vrei. O poveste simpla, conturata la modul cel mai naiv, poate surprinde foarte bine poezia lumii in care traim. Cred ca de acea imi plac atit de mult Marc Chagall si
Mircea Ivanescu.
- Esti un caz rarisim, fiind nascuta la Bucuresti, ai ajuns altundeva, la Brasov. Cum se simte o (scriitoare) bucuresteanca in provincie?
Doina Ioanid: Mi-a placut Brasovul de cind eram mica si veneam in vacante, dar nu m-am gindit serios sa ma stabilesc aici decit dupa terminarea facultatii. Imi place ritmul orasului, imi plac oamenii lui. E drept ca sub raport cultural mai sint inca multe de facut, pentru a ajunge Bucurestiul sau Clujul, e drept ca dai si pe aici de persoane obtuze, dar cred ca pina la urma omul sfinteste locul. Iar de scris si de publicat pot foarte bine s-o fac si de aici, din provincie. Stiu ca exista prejudecata ca daca nu esti in "capitalie", daca nu te agiti, daca nu "te bagi in seama", nu ai o buna "vizibilitate", dar asta tine zic eu mai degraba de strategii de promovare, de oficializare, care sint importante, nu zic nu, as fi ipocrita sa spun ca nu ma intereseaza sa fiu cunoscuta. M-am bucurat, de exemplu, foarte mult cind Un Cristian, care se ocupa de promovarea tinerilor autori si de "Biblioteca de poezie", mi-a spus ca E vremea sa porti cercei "circula" in caminul din Grozavesti si ca este citita cu placere. Intr-un peisaj literar confuz, cum este cel de la noi, conteaza sa te agiti, sa faci vilva, dar cred ca mai important este textul, evident textul care sa ajunga totusi la cititori, ca doar nu scriem doar pentru noi insine. Apoi, chiar in capitala fiind, nu stiu daca as fi putut sa ma adaptez acestui stil al "bagaretilor". Poate ca acesta-i mersul vremurilor, poate s-ar putea sa par anacronica, dar eu tinjesc dupa o lume literara mai normala, in care sa poti trimite un text si el sa fie suficient pentru a exista ca autor. Nimeni nu stie cum arata Salinger, care obisnuia sa-si trimita textele prin posta, dar toata lumea il citeste si-l apreciaza. Poate ca avem nevoie de strategii, dar am impresia ca au ajuns sa conteze prea mult, periculos de mult, in timp ce autenticitatea si valoarea textelor au ajuns secundare.
- Lucrezi la universitatea "Transilvania" de la Brasov. Ce nu-ti placea la profesori, studenta fiind? Ce nu-ti place la studenti, fiind profesoara? Ai picat pe cineva?
Doina Ioanid: E greu de spus, sint profesori si profesori. Cel mai tare ma deranjeaza insa dezinteresul, infatuarea si lipsa de flexibilitate. Cit despre studenti, cu exceptiile de rigoare, cred ca au pierdut exact gustul pentru ce-i mai important, studiul personal. Se multumesc cu foarte putin (la una dintre prezentarile finale, o studenta din anul I m-a intrebat daca trebuie sa citeasca toata cartea, daca nu se poate sa citeasca numai citeva capitole, cit sa-si faca o idee), majoritatea sint apatici, deformati de un sistem de invatamint abrutizant, care merge pe compilatii si reproduceri de tot soiul. Asta fiind situatia, iti dai seama ca mi-a fost imposibil sa nu pic pe cineva. Avem nevoie de ierarhii, avem nevoie de criterii. Ca profesor, ai o mare responsabilitate, nu poti sa acorzi oricui o diploma, stiind ca va merge poate la un liceu sau la o scoala generala, fara sa aiba pregatirea profesionala necesara.
- Cine dintre scriitorii pe care-i predai la universitate iti pare cu adevarat important? Cine - din contra? Ai de gind sa faci o cariera universitara sau ti-ar placea sa faci altceva?
Doina Ioanid: Nu prea sint in masura sa-ti raspund la aceasta intrebare, eu fiind asistent la limba franceza. Din cite stiu totusi, de la colegii de la catedra de romana, programele sint flexibile, fiecare profesor putind sa-si stabileasca "repertoriul". Ca observatie generala, as putea sa-ti spun insa ca ar trebui ca interesul sa cada mai mult pe literatura contemporana, pentru ca tinerii sa tina pasul cu ceea ce se scrie acum, in tineretile lor. Aici, in Brasov, situatia este totusi fericita, zic eu, exista cursuri de scriere creatoare, un maraton de poezie, care le permit celor interesati contactul direct cu literatura contemporana, in sensul propriu al cuvintului, si chiar cu autorii insisi. Cit despre profesorat, trebuie sa marturisesc, nu este pasiunea vietii mele. Mi-ar placea sa calatoresc si sa am mai mult timp pentru scris, dar pentru asta, vorba unui poet foarte apropiat, ar trebui sa devin rentiera, lucru aproape imposibil pentru un scriitor din Romania.
- Cum iti pare literatura scrisa de tineri? Cine iti pare mai apropiat? Cine nu-ti place deloc dintre cei oarecum cunoscuti?
Doina Ioanid: Destul de amestecata. Sint scriitori buni, dar si multe ciurucuri facute din exhibitionism si imitatii facile. Imi place, de exemplu, fara rezerve, Ruxandra Novac. Are o voce distincta, o sensibilitate aparte si obsesii proprii. Imi plac Stefan Bastovoi - si ca poet si ca prozator -, Iulian Fruntasu si o tinara prozatoare, Ina Crudu (prezenta in volumul colectiv Junii 03, cu un excelent fragment de roman). Nu-i pun la socoteala pe prietenii mei literari, din cele doua volume colective, Tablou de familie si Ferestre"98, intrucit sint destul de subiectiva. Nu-mi plac Adrian Urmanov, Dan Mircea Cipariu, Elena Vladareanu, Ioana Baetica, Bogdan Iancu (o imitatie a lui T. O. Bobe, reusita ce-i drept, dar care nu face din el decit un mestesugar iscusit).
- Cum iti par revistele si editurile din Romania?
Doina Ioanid: Sint multe reviste in Romania, dar sint destul de scortoase sau pur si simplu proaste. Oricum, ma plictisesc ingrozitor. Cit despre edituri, aici situatia s-a schimbat in bine, in sensul ca oferta de carte este bogata, chiar foarte bogata. Din pacate, marea problema este cea financiara. Sint edituri care incearca insa sa mentina un echilibru intre pret si puterea de cumparare, precum Polirom, Compania sau Paralela 45, dar sint altele, precum Humanitas sau Rao, mai ales cea din urma, care au pierdut contactul cu realitatea si care mizeaza mult pe snobism pentru a-si vinde cartile. Cartile nu sint un lux, iar daca vor deveni, editorii ar trebui sa fie primii care sa se ingrijoreze. In ce priveste cartile de poezie, aici lucrurile stau intr-adevar foarte prost. S-a creat deja prejudecata ca poezia nu este vandabila, asa incit nici editorii, nici librarii nu se mai obosesc sa o distribuie, fara sa-si dea seama ca genereaza astfel un cerc vicios. Daca nu este difuzata, promovata, poezia nici nu are cum sa ajunga la cititori si atunci nu vad cum si-ar putea acestia manifesta interesul. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca tinerii autori ar putea schimba parerea despre poezie, oferind pur si simplu altceva decit poezia din manuale.
- Ce ai face pentru tineri daca ai fi directorul unei reviste sau edituri importante sau presedinta uniunii scriitorilor, sa zicem? Ce ti-ar placea sa faca pentru tine, ca scriitoare tinara, US?
Doina Ioanid: Nu m-am dus niciodata atit de departe cu gindul. Ar fi si foarte greu, intrucit nici macar nu sint inscrisa in US. Mi se pare o colcaiala de interese meschine, in plus, pe linga putinii scriitori buni de acolo, sint foarte multi scriitori de mina a doua si a treia. Daca situatia ar sta altfel si as deveni presedinta unei asociatii de scriitori, desi nu ma vad deloc in ipostaza asta, as face totul sa-i promovez pe cei tineri, indiferent de grupurile si grupuletele din care ar face parte, evident cu conditia sa-mi placa ceea ce scriu, valoarea textului fiind singurul criteriu. Deocamdata, am impresia ca nu mai ies nici eu, nici prietenii mei de grup, din aceasta sectiune a tinerilor autori tinuti pe listele de asteptare. Dar daca stau bine sa ma gindesc, n-ar trebui sa ma deranjeze prea tare, abia devine provocator si ma mentin in forma, in plus oficializarea rimeaza prea mult cu osificarea. In tot raul e si-un bine. Ca director de revista sau de editura, as face un program special de promovare a tinerilor autori, la modul cel mai pragmatic. Nu m-as multumi numai cu publicarea lor, as organiza tot felul de turnee, de intilniri cu cititorii, as gasi modalitati mai noi de seductie a publicului, asa cum de altfel incearca sa faca Un Cristian, fara sa aiba vreun ajutor de undeva. Asa cum ar trebui sa faca uniunile de scriitori, daca ar fi intr-adevar preocupate de promovarea literaturii romane in general, nu numai a tinerilor. Mi-ar placea ca aceasta Uniune sa se decanteze, sa-si ia rolul in serios, sa-si schimbe regulamentul de secta inchisa (de exemplu, nu poti sa candidezi la un premiu daca nu esti inscris, cu alte cuvinte premiile sint ale noastre pentru noi, cei din Uniune), sa se ocupe de promovarea, in tara si in strainatate, a autorilor cu adevarat buni, sa acorde burse de creatie, sa devina mai transparenta, sa se transforme dintr-o adunatura pestrita de scriitori intr-o grupare de calitate, activa si eficienta. "Primenirea" asta mi se pare insa deocamdata o utopie. N-as vrea sa inchei totusi pe un ton atit de sumbru. Cu sau fara asociatii de scriitori, sper ca literatura tinerilor, cu adevarat de valoare, sa-si capete locul meritat, adica sa fie citita. Si daca salutul adolescentilor este: "Sa fii iubit!", eu le-as putea spune tinerilor scriitori: "Sa fiti cititi!".
(aprilie-mai 2004, Brasov - Brasov)
