(numele la nastere: Dumitru Stanoiu), nr. 3 apr. 1893, Dobrotinet, Olt -m. 8 iul. 1956, Bucuresti.
Prozator
Fiul lui Dumitru Stanoiu si al Radei (n. Oancea), tarani.
Dupa cinci clase la Dobrotinet, intrerupe studiile, lucrand ca telefonist la posta, cantaret la biserica si secretar de primarie in comuna natala.
Absolva cursurile scolii de cantareti din Slatina. Intre 1910 si 1913, vagabondeaza prin tara, schimband numeroase indeletniciri. E vanzator de portocale la Craiova, paracliser la biserica Amzei din Bucuresti, lucrator la o fabrica din Sinaia, apoi la "Letea" din Bacau, de unde ajunge la Iasi ca vanzator de ziare. Reintors in capitala, intra in serviciul de expeditie al ziarelor Dimineata si Adevarul, apoi ca muncitor la fabrica de mobila din Dealul Spirii. La Constanta lucreaza ca pico-lo intr-o cafenea si hamal in port. Se imbarca fara pasaport, cu intentia de a ajunge in America, dar e silit sa-si intrerupa calatoria la Hamburg. Din nou la Bucuresti, se angajeaza ca randas si ingrijitor la Spitalul Pantelimon, unde il cunoaste pe Ilarie Chendi, internat aici. Toate aceste etape ale unei vieti zbuciumate vor fi detaliat descrise in romanul autobiografic Demonul lui Codin (1930). Data de 18 apr. 1913 marcheaza o cotitura existentiala: intrarea in cinul monahal, la manastirea Caldarusani, sub numele de monahul Daniil. Devine secretar si casier (1 sept. 1913-28 febr. 1918), sub obladuirea octogenarului staret Ghenadie Petrescu, fostul mitropolit-primat. In 1919, e preot la manastirea Sinaia, apoi paroh in mai multe comune din judetele Vlasca, Ilfov si Prahova (1920-1922), secretar preot si membru in consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucuresti (1924), director al tipografiei de la manastirea Cernica (1925), preot la biserica Antim din Bucuresti (1926). In 1917, i se tiparesc primele versuri in mai multe rev. bisericesti: Duminica ortodoxa,
Apostolul, Glasul monahilor. Debut editorial: placheta de versuri Desertaciunea desertaciunilor (1918). Alcatuieste ghidul intitulat Pentru vizitatorii manastirilor (1924) si monografiile dedicate manastirilor Caldarusani (1924), Pasarea, Samurcanesti, Tiganesti (1926). Adevaratul sau debut se produce insa in Viata Romaneasca (nr. 1-2, 1927), unde, la recomandarea lui
Gala Galaction, i se publica nuvela In cautarea unei parohii, intampinata cu elogii de presa vremii si care deschide seria scrierilor din viata monahala. Ii vor urma voi. de nuvele si povestiri Calugari si ispite (1928), Pocainta staretului (1931), O zi din viata unui mitropolit (1934), Furtuna in iad (1942), culegerea Cartea pasnicilor, I-II, (1945), O ancheta (1949), precum si romanele Necazurile parintelui Ghedeon (1928), Duhovnicul maicilor (1929), Alegere de stareta (1932), Ucenicii sfantului Antonie (1933), Eros in manastire (1935), Cazul maicii Varvara (1937), Preot fara voie (1943). Aceluiasi sector ii apartine memorialistica din voi. postum Amintiri din manastire (1962). Literatura de inspiratie monahala il pune in conflict cu conducerea bisericii ortodoxe. In 23 oct. 1932, Adevarul literar si artistic publica adresa Patriarhiei prin care i se cerea sa renunte la calugarie, precum si raspunsul cuprinzand demisia sa. Romane cu subiect din alte medii: Fete si vaduve (1931), Camere mobilate (1933), Parada norocului (1934), Pensionarii (1935), Pe strazile capitalei (1935), Luminile satului (1936), Casatorie de proba (1937), Bucuresti-Sinaia (1938), O partida de poker (1938), Voiaj de placere (1940), Dambovita apa dulce (1941), O noapte cu ghinion (1942), Haine vechi (1947), Jocul Satanei (1947). Literatura pentru copii: Cinci prieteni (1935), Doi vagabonzi (1936), Magarul ciobanului (1944), Chimita R. llie, scolar si hoinar (1947), Doi colegi (1947). Membru al S.S.R. (1929). Premiul "Heliade Radulescu" al Acad. Romane pentru voi. Calugari si ispite, la ed. a doua (1930). Premiul Femina pentru romanul Necazurile parintelui Ghedeon, laed. a doua (1930).
Asemeni lui Gh. Braescu, "specializat" in moravuri militare, si STANOIU ramane in literatura romana ca umorist al unui segment social strict circumscris: mediul monahal -restul operei putand fi mentionat doar cu titlu bibliografic. Scriitorul nu este nici antireligios, nici ateu -postura recognoscibila in opera. Calugarii sai cred cu moderatie in existenta lui Dumnezeu si cu neabatuta tarie in existenta unui Diavol a carui prezenta familiara, deloc terifica, reprezinta una dintre fatetele cele mai banale ale cotidianului. Sunt oamni simpli, marunti, obisnuiti, a caror viata iese din normal doar datorita faptului ca ar trebui sa fie diferita de cea comuna; sursa umorului o constituie tocmai aceasta discrepanta dintre planul idealitatii si cel real. In cazul lui S., distanta dintre acestea doua nu atinge nicicand proportii dramatice, coplesitoare, donquijotesti, data fiind altitudinea modesta a unui ideal care nu se fundamenteaza nici pe fervoare religioasa, nici pe virtuti teologale inalte (cu neinsemnate exceptii, cum ar fi mitropolitul Filaret din Filaret si Acachie sau O zi mitropolit, monahii sunt spirite necultivate, adesea ignorante de-a binelea). Ca atare, sfintii sunt aici la fel de improbabili ca si marii damnati. intre virtute si pacat, acesti "caldicei" slujitori ai Domnului pasesc, cu osardie, pe "calea imparateasca" a cuviosului Pimen, adica, in limbaj curent, calea de mijloc. Cata vreme nu se abat spre sfintenie, ei convietuiesc pasnic cu un Diavol la fel de mediocru; mai degraba somnolent, acesta devine activ doar cand e intaratat prin exces de cucernicie. Greseala pe care fratele Alexe (Anichit paca-torul) sau parintele Carion (Calea imparateasca) sau cuviosii Ghelasie si Ghervasie (Ucenicii sfantului Antonie, 1933) se grabesc s-o indrepte, reintrand iute pe fagasul "caii imparatesti". Dimpotriva, incapatanandu-se sa "dezgroape canoanele" intr-o vreme cand s-a ajuns "sa fie calugarii ca mirenii si mirenii ca dracii", sfetagoretul Macarie din Duliovnicul maicilor (1929) - figura de autentic har, printre putinele; ii sta alaturi doar smeritul Acachie - nu reuseste decat sa devina tinta batjocurii obstesti, tentativa sa purificatoare cazand in ridicol. De obicei insa, monahii lui STANOIU nu sunt bantuiti de duhul sfinteniei. Autointitulandu-se "pacatosul", "nevrednicul", "neputinciosul", "nevolnica", ei nu fac neaparat un act formal de smerenie, ci definesc o stare de fapt: modesta inzestrare pentru bataliile spiritului. Deficienta pe care o accepta resemnati, chiar cu seninatate, ca pe un betesug oarecare, nu foarte grav si in ordinea firii. La dojenile staretului, "neputinciosul" frate Alexe raspunde: "Cinstite parinte, taie-ma, spanzura-ma, eu asta sunt. Altul din mine nu pot sa fac." Vorbe la care, dezarmat si el, "staretul inalta din umeri si-i da pace". Slaba virtute e asadar o componenta data, de care, nefiind raspunzator, monahul nu poate fi nici vinovat ("- Tare mai esti pacatos, mai frate - Sunt neputincios, parinte Antime"). De aici, minima rezistenta pe care cei in sutana o opun diferitilor draci care ii cerceteaza, cedand de obicei inainte de a incepe cu adevarat lupta si acceptand caderea in ispita cu un fel de fatalism vesel, stenic. Intre doua chiolhanuri, mortificarea eroica a cuviosilor Ghelasie si Ghervasie dureaza de dimineata pana seara. in loc de remuscari, putinatatea tariei de spirit le da satisfactia ca, prin greseala marunta a imbuibarii, s-au ferit de o vinovatie mult mai grava: carteala, hulirea si caderea in eres care pandesc pe omul nemancat. Pastrandu-se echilibrul interior, in scrierile cu subiect monahal ale autorului, nevrednicii "ostasi ai lui Hristos" sunt confruntati cu un adversar pe masura. Dracii ce ii muncesc nu au alura infernala, vadindu-se, pe de o parte, neinsemnati, rizibili, fara anvergura, iar pe de alta, ghidusi, pusi pe sotii, poznasi (lucrarile lor fiind adesea percepute drept "boroboate"), neavand adica nimic din inversunarea obtuza ori din cenusiul agresiv al "demonului meschin" sologubian. Asistam la un fel de incaierare voioasa, unde nici unul din inamici nu ia lucrurile prea in serios si ale carei urmari sunt departe de a fi catastrofale (exceptia o constituie romanul Eros in manastire, din 1935; si aici insa, in locul chinurilor spirituale, vinovatii suporta doar pedepse trupesti). Cel mai activ se arata diavolul lacomiei, calugarul lui STANOIU ca-racterizandu-se drept "un suflet bun si un stomac pacatos", asemeni parintelui Ghedeon, ale carui belele decurg, mare parte, din aceasta antinomie (Necazurile parintelui Ghedeon, 1928). Cedarea sa neconditionata (satul de ciorba din cartofi necuratati de la cazanul de obste, el se abandoneaza lacomiei programatic si cu metoda) genereaza, evident, un umor mai sarac decat eroismul evlavios al ucenicilor sfantului Antonie. Surprins "in mijlocul unui rai de sunci si de carnati, tragand tuica dintr-un fedeles" - viziunea pare desprinsa din Tigani-ada - infloritorul Patrichie din Pustnicii de sub stanca argumenteaza facand cu ochiul: "ostasii, camarade, ori ca ar fi ai Regelui, ori ca ar fi ai Mantuitorului, trebuiesc hraniti bine ca altfel dezerteaza la inamic". Cu adevarat diavoleasca e doar savoarea cu care se rasfata in aceste pagini lungi liste de bucate, daca nu desavarsite in rafinament, in schimb de o consistenta pantagruelica. Ucenicul staretului Gherasim ii incredinteaza pe vizitatorii manastirii ca acesta "sta retras, nu mananca, nu bea, nu vorbeste, se roaga si mediteaza"; prin contrast, iata cat de "spiritual" arata merindea arhimandritului: "un purcel fript la tava, din care lipseau picioarele de dinapoi si urechile; o farfurie cu unt proaspat, din care lipsea ca o patrime; o cutie de ton, injumatatita; o bucata uriasa de cascaval gaurit; o farfurie cu icre de stiuca, una cu bucati de placinta, un cotor de salam, coji de oua si paine" {Ucenicii sfantului Antonie). In O ancheta, prin fata membrilor comisiei venite in cercetare se perinda, la pranz, dupa nelipsita spuma de drojdie, "din cale-afara de tare", ciorba de somn, "cu vestitul bors calugaresc", friptura de miel, placinta cu branza, cafea, "vin vechi portocaliu" si altul nou, "de culoarea visinei"; la cina: saramura de platica si de oblet, rasol de raci, ciulama de lin, crap umplut cu nuci (la tava), salau si somn prajit, sarailie si minciunele. Masa e intinsa pe terasa, unde ochiul se bucura de "o priveliste rara"; pe ea stralucesc "farfurii de faianta, servicii de argint, pahare de cristal, servete si fata de masa, toate parca neatinse de mana de om". Ipocrita si interesata reconciliere a preacuviosului Procopie cu consiliul duhovnicesc (Pocainta staretului) are loc pe fondul unui chef in lege, din care batranii ies rapusi de taria "bauturilor betive" si de opulenta mancarii. Amanuntita descriere a bucatelor e acompaniata de mirosurile felurite ce se revarsa din pagina, pe dichisul preparativelor culinare (Ghelasie batand icrele, Ghervasie invartind mamaliga, Ghedeon pregatindu-si "scorniciul"), de succesiunea etapelor ingurgitarii (antologica e osteneala parintilor din Pocainta staretului). Toate amintesc de pasaje similare ale maestrilor in materie. Hogas si Sadoveanu, STANOIU probandu-si si el capacitatea de a da savoare unei cepe sarbesti sparte intre palme sau unei strachini de muraturi sau unui pumn de nuci stand alaturi de vinul tulbure al parintelui Chirii din Dragoste si smerenie. Prezent si el, Mamona, dracul arghirofiliei, are cea mai banala infatisare. Ispitele sunt meschine iar cedarile se petrec fara zbucium interior. in cel mai firesc mod, arhimandritii Glicherie (O ancheta) si Procopie {Pocainta staretului) dispun dupa bunul plac de averile manastiresti. Mitropolitul Filaret adora vitelul de aur cu gesturi de mult consacrate de literatura dedicata avaritiei. In schimb, patima trufiei si a zavistiei imbraca, in Alegere de stareta (1932), accente grotesti. Manevrele lipsite de scrupule - minciuni, promisiuni, trafic de influenta, calomnii abil regizate - ale celor doua aspirante la scaunul staretiei, maicile Tomaida si Zenaida, sunt considerate cu acelasi rictus sarcastic ca si discursul electoral laic din romanul Luminile satului (1936). O data cu nuvela S-a certat maica Natalia cu maica Vitalia, ne intoarcem insa la tonalitatea minora, usor induiosata, a comprehensiunii glumete. Pe fondul zumzaitor al maruntelor cleveteli si intrigi calugaresti, cearta preopinentelor nu depaseste apetenta galcevitoare a doua chivute intaratate. Fara anvergura se dovedeste insusi demonul luxu-rei, a carui omniprezenta e contracarata de inexpresiva materialitate in care se inglodeaza. Pasajelor erotice le e specifica o concretete joasa, unde detaliul naturalist, adesea scabros, nu denota nici macar dramul de imaginatie pe care il reclama chiar si literatura de consum (cel mai pregnant exemplu oferindu-1 romanul greu digerabil Eros in manastire - "o greseala grosolana, in contra gustului, de la titlu si pana in ultima linie", dupa opinia lui
Vladimir Streinu). Impresia e de "fornicatiune cronica" (
Perpessicius), generalizata, imunda; lipsit de minimul lustru al spiritului, impulsul erotic e privat de orice dimensiune satanica ori pagana. Ne aflam, asadar, in fata unei literaturi total vaduvite de "spiritualitate", conform expresiei lui
Eugen Ionescu. Misticii, dar si marii razvratiti, rebelii luciferici sunt de neconceput aici. Simpli in cuget, naivi, "copii batrani" sau naturi primitive, calugarii lui STANOIU manifesta, asemeni cuviosului Acachie, o "seninatate vecina cu tampenia", care intere-zice atat extazul, cat mai ales indoiala si tagada. Fara acces la valorile teologale inalte si inocenti atata vreme cat tribunalul propriei constiinte nu ii condamna, ei ignora dimensiunea metafizica a pacatului. Polul transcendent lipsind, chiar cand conflictul interior apare, acesta nu poate primi amploare. De aici, limitele la care se supune pana umoristului, precum si calitatea umorului secretat. Uneori, aici nu se depaseste anecdota puerila, stangace, de gust indoielnic (Copii batrani sau cum petrec calugarii), farsa ingenua (complotul tesut intru golirea polobocului cu vin al parintelui Chirii din Dragoste si smerenie), neinspirata parodie politista (Cazul maicii Varvara, 1937). Chiar si in cele mai notabile ipostaze, rasul lui STANOIU ramane minor ca sens (fara valente semnificative deosebite) si de timbru mediu: lipsesc atat accentele sarcastice pregnante, cat si arsura lacrimii, definitorie pentru marii umoristi. E un haz blajin, ingaduitor, lejer, pus sub semnul bonomiei si jovialitatii -"humorul franciscan" din definitia lui
G. Calinescu.
Printre mijloacele literare utilizate, se detaseaza citarea copioasa a textelor sacre sau parafrazarea acestora, cu efecte diferite, in functie de context. Pe buzele celor drepti, limbajul bisericesc - solemn, hieratic, usor arhaizant - fie zugraveste naive imagini apocaliptice, fie raspandeste iz de veche bucoavna. Ca, de altfel, si numele monahale, cu rezonante exotic-pravoslavnice, in a caror simpla insiruire adie mireasma de amvon si de tamaie: Arsenie, Porfirie, Ruvim, Nectarie, Achindin, Tarasie, Isachie, Vitalie, Terapont, Avacum, Varsanufie, Calist; Trifilia, Epraxia, Apolinaria, Xenia, Harisia, Evlampia, Epiharia, Anatolia, Tavifta, Platonida, Elpidia, Drasida, Gorgonia. Alteori insa, fragmentul religios devine sursa de umor. Monahii incruciseaza vajnic spadele citatului bisericesc, argumentand pro si contra in pricini fara insemnatate, hilare: daca dobitoacele trebuie sa tina si ele post daca polobocul cu vin al parintelui Chirii se cade golit sau nu. Cuviosul Ghervasie probozeste un purcel nevinovat sau o catelusa hoata cu ocari biblice grozave sau incearca sa domoleasca dobitoacele infometate citindu-le din cartea de predici a sfantului Doroftei ("Fratilor! Cine vrea sa se curateasca de toate pacatele etc") sau injura strasnic de cele sfinte (si alti cuviosi de ambe sexe au acest ciudat obicei). O adevarata performanta lingvistica atinge autorul in redarea volutelor si taraganelii cantului bisericesc cu ajutorul literei scrise, facand deliciul auditoriului. Ghelasie si Ghervasie canta "pe glasul al saselea": "Suflete al meheu, suflete gal meu, pentru cehe dormi? Sfarsitul se apropie si vrei sa te tuhuhurburi" sau: "Lege s-au facut mie pohruncilee tagale Doaagoagoahoamnee" etc. Ghervasie intervine "pe glasul al optulea - prelung, scartait si nazal": "Veniti sa ne iiiiinchiiinaaaaam siihihi-hiii saa caahahadeeeem". Sfetagoretul Macarie interpreteaza "cu cerul gurii si cu nasul": "Pla-gang si ma taaan-gu-hun-gunguiesc caaand gan-de-hesc laaaa moaaa-ga-nga-ngar-teee" indata ce iese din perimetrul monahal, scrisul lui STANOIU alimenteaza o literatura de duzina: erotica (Fete si vaduve, 1931; Camere mobilate, 1933; Pe strazile capitalei, 1935), senzationala (Parada norocului, 1934; Casatorie de proba, 1937; Bucuresti-Sinaia, 1938; O partida de poker, 1938; Dambovita apa dulce, 1941), pseudopolitista (O noapte cu ghinion, 1942). O verbozitate dezlanata e principala carenta a acestor scrieri; in ea se dilueaza pana si accentul satiric al romanelor cu adresa sociala Pensionarii (1935), Luminile satului (1936) sau Haine vechi (1947). 1 se adauga o veselie factice, superficiala, dar mai ales intem-perata vulgaritate amendata unanim de critica, literara. incat creativitatea autorului se manifesta, cu certa originalitate, doar intr-un domeniul limitat: mediul calugaresc.
OPERA
Desertaciunea desertaciunilor, versuri, 1918; Doua ceasuri fericite, brosura, 1922; Manastirea Caldarusani, Bucuresti, 1924; Pentru vizitatorii manastirilor, ghid, Bucuresti, 1924; Manastirea Pasarea, Bucuresti, 1926; Manastirea Samurcanesti (Ciorogarla), Bucuresti, 1926; Manastirea Tiganesti, Bucuresti, 1926; Calugari si ispite. Bucuresti, 1928 (alte ed.: 1931; 1991); Necazurile parintelui Ghedeon, Bucuresti, 1928; Duhovnicul maicilor. Bucuresti, 1929; Demonul lui Codin (La poarta muzelor), Bucuresti, 1930; Fete si vaduve, Bucuresti, 1931; Pocainta staretului, Bucuresti, 1931; Alegere de stareta. Bucuresti, 1931 (pref. de
D. Micu, Bucuresti, 1964; ed. ingrijita si postfata de Ion Nistor, Bucuresti, 1992); Camere mobilate. Bucuresti, 1933 (alte ed.: 1936; 1941; 1944; ed. ingrijita de I. Nistor, 1990); Ucenicii sfantului Antonie, Bucuresti, 1933 (alta ed.: 1934); O zi din viata unui mitropolit, Bucuresti, 1934; Parada norocului. Bucuresti, 1934 (alta ed.: 1941); Cinci prieteni, Bucuresti, 1935; Eros in manastire, Bucuresti, 1935; Oameni cu sticleti. Bucuresti, 1935; Pensionarii, Bucuresti, 1935; Pe strazile capitalei (Soarta lui Radu Pelin), Bucuresti, 1935; Doi vagabonzi, Bucuresti, 1936; Luminile satului. Bucuresti, 1936; (Apostoli mincinosi. Bucuresti, 1941); Cazul maicii Varvara, Bucuresti, 1937 (alta ed.: 1944; ed. ingrijita si pref. de I. Nistor, 1991); Casatorie de proba, Bucuresti, 1937 (alte ed.: 1940; 1943); in cautarea unei parohii. Bucuresti, 1937; Bucuresti-Sina-ia, Bucuresti, 1938; O partida de poker, Bucuresti, 1938 (alte ed.: 1943; 1991); Voiaj de placere (Douazeci de zile in tren). Bucuresti, 1940; Dambovita apa dulce. Bucuresti, 1941 (alte ed.: 1942; 1944); Furtuna in iad, Bucuresti, 1942 (alta ed.: 1991); O noapte cu ghinion, Bucuresti, 1942 (alte ed.: 1943; 1946); Preot fara voie (Puterea cuvantului), Bucuresti, 1943; Magarul ciobanului, Bucuresti, 1944; Cartea pusnicilor, I-II, Bucuresti, 1945; Chimita R. Ilie, scolar si hoinar. Bucuresti, 1947; Doi colegi, Bucuresti, 1947; Haine vechi. Bucuresti, 1947; Jocul Satanei, Bucuresti, 1947; O ancheta, Bucuresti, 1949; Ucenicii sfantului Antonie. Necazurile parintelui Ghedeon. In cautarea unei parohii. Dragoste si smerenie. Alegere de stareta. Bucuresti, 1958; Amintiri din manastire, pref. de
D. Micu, Bucuresti, 1962; Alegere de stareta. Ucenicii sfantului Antonie, ed. ingrijita de I. Nistor, Bucuresti, 1970; Necazurile parintelui Ghedeon. Cum petrec calugarii, I-II, ed. ingrijita, pref. si ta6e/ cronologic de I. Nktor, Bucuresti, 1974; Nuvele si romane, ed. si pref. de I. Nistor, Bucuresti, 1987; Cinci prieteni, ed. ingrijita si cuvant inainte de I. Nistor, Bucuresti 1991; O noapte cu ghinion, ed. ingrijita de I. Nistor, Bucuresti, 1993. Traduceri: N. G. Pomialovski, Amintiri din seminar, trad. de ~ si Ad. Severin, Bucuresti, 1951 (alta ed.: 1962).
REFERINTE CRITICE
S. Struteanu, in Saptamana literara, nr. 2, 1928;
Z. Stancu, in Ritmul vrenii, nr. 3, 1929;
I. Minulescu, in Adevarul literar si artistic, nr. 471, 1929; C. Saineanu, Noi recenzii, 1930; R. Dianu, in Curentul, nr. 1183, 1931; 1.1. Cantacuzino, in Viitorul nr. 7128, 1931; D. Smantanescu, in Epoca, nr. 1460, 1933; R. Demetrescu, in Abecedar, nr. 31-32, 1933; P. Con-stantinescu, Critice, 1933; P. Pandrea, in Adevarul literar si artistic, nr. 700, 1934;
O. Sulutiu, in Familia, nr. 8, 1934; Perpessicius, Mentiuni, III, IV, V; P. Martinescu, in Report, nr. 69, 1935; P. I. Teodorescu, Cronici literare, 1935; Erasm, in Credinta, nr. 759, 1936;
S. Cioculescu, in Revista Fundatiilor Regale, nr. 11, 1936; D. Petra-sincu, in Dimineata, nr. 10858, 1937;
E. Lovinescu,
Istoria literaturii romane contemporane. 1900-1937, 1937; B. Munteano, Panorama; C. Fantaneru, in Universul literar, nr. 33, 1940; G. Calinescu, Istoria; I. Negoites-cu, Scriitori moderni, 1966; Ov. S. CrohmaLniceanu, Literatura, I;
P. Constantinescu, Scrieri, IV: M. Sebas-tian. Eseuri, cronici, memorial, 1972; V. Atanasiu, in Romania literara, nr. 41, 1974; VI. Streinu, Pagini, V;
A. Sasu -
Mariana Vartic, Romanul romanesc, III;
I. Negoitescu, Istoria literaturii romane, 1991;
E. Ionescu, Razboi cu toata lumea, I, 1992.
