1. Modelul structurii intelegatoare"
Constantin Noica (1909-1987) face parte din stralucita generatie de intelectuali care si-au inceput, eclatant, activitatea publicistica in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, generatie din care fac parte si Mircea Eliade, Eugen lonescu, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, pentru ca, mai tarziu, dupa marea conflagratie mondiala, sa-si implineasca destinul creator unii in exil, devenind personalitati ilustre ale culturii mondiale (Eliade, lonescu, CioraN), altii in tara, dupa o perioada de detentie si umilitoare interdictii (cum e cazul lui Noica insusI).
Este unanim acceptat faptul ca Noica s-a impus, in cultura noastra moderna, ca un profund si original ganditor, ca un erudit si talentat eseist. Debutand cu versuri si poeme in proza, in revista Liceului Spiru Haret" (unde invatase si Mircea EliadE), se orienteaza, definitiv, spre filosofie, dedicandu-se investigarii spiritualitatii romanesti. George Uscatescu, confrate de generatie, il considera una dintre cele mai autentice si riguroase minti filosofice ale secolului XX". incepand cu 1944 (Pagini despre sufletul romanesC), Constantin Noica a publicat mai multe carti cu continut filosofic, vizand: diferite sisteme filosofice si mari ganditori (Platon, Augustin, Descartes, Leibniz, Kant, Hegel, Heidegger s.a.); problematica fiintei si a devenirii (Devenirea intru fiinta, doua volume, 1981); mari scriitori ai lumii (Goethe, EminescU); aspecte fundamentale de natura structurala (organica) ale spiritului romanesc : fiinta romaneasca (Sentimentul romanesc al fiintei, 1978) si limba romana (Rostirea filosofica romaneasca, 1970; Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, 1987) s.a.
Ca si Emil Cioran, Noica nu si-a construit un sistem filosofic, in sensul clasic al termenului. La fel, el si-a motivat fuga" de sistemele filosofice rigide, care, mai toate, devin, o data inchegate, inchideri care se inchid" si, ca atare, incapabile a inlesni intelegerea celorlalti ganditori. Dintre ganditorii moderni, numai Hegel, crede Noica, a reusit sa elaboreze un sistem filosofic care este o inchidere ce se deschide". Nu se poate face hermeneutica cu un sistem rigid, inchis si, neputand face, nu ai cum sa intri in gandul altuia" (vezi Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, C.R., Bucuresti, 1983, p. 217). Noica si-a elaborat, totusi, un model ontologic", nu un sistem", ci, cum spune el, o structura intelegatoare", laolalta cu instrumentele operationale, care, impreuna, dau continutul unei scientia universalis cu caracter functional", o stiinta" a concretului si a vietii, nu una a abstractului (ca la Descartes, LeibniZ). Aceasta mathesis universalis, proclamata liric in tinerete, este articulata si implinita in modelul ontologic" si cele cinci idei-operatori" : sinele si sinea ; devenirea intru devenire si devenirea intru fiinta ; a fi in" si a fi intru" ; hmitatia ce limiteaza si Hmitatia ce nu limiteaza si, in fine, contradictia unilaterala. Important in aceasta scientia - spune Noica - este ca am piciorul mereu pus in individual, ca il salvez si il validez, spre deosebire de orice alta mathesis, care, vizand universalul, sfarseste prin a desconsidera sau a pierde individualul" {Jurnalul, p. 144). Marii filosofi invocati, frecvent, ca deschizatori de drumuri si cu care Noica se afla in consens, in multe privinte, dar de care se si delimiteaza sunt Platon, Kant, Hegel, Heidegger, Wittgenstein (o culme de presocratism intr-o lume care alexandrinizeaza si mandarinizeaza" - spune NoicA). Dar cele mai multe afinitati arata ganditorul roman fata de Heidegger, in ciuda unor vadite semne de iritare pe care le da, uneori, in discutiile peripatetice cu discipolii sai. Heidegger ramane pentru Noica o reusita deplina in filosofie : E metal autentic in el, dar si multa zgura a oricarei pustiiri". Gabriel Liiceanu e de parere ca Noica ii datoreaza imens lui Heidegger: De la Heidegger a invatat Noica sa lase limba sa vorbeasca si sa asculte filosofia ascunsa in ea; de la el, sa mute orice problema din fagasul in care ea se afla indeobste ; de la el, faptul ca in filosofie te afli neincetat pe drumul catre o idee sau in cautarea acestui drum; de la el, ca orice raspuns adevarat deschide catre o noua intrebare; si de la el, in sfarsit, ca demnitatea filosofiei vine din obligatia si puterea ei de a gandi Fiinta" {Jurnalul, 139).
2. Logica lui Hermes"
Constantin Noica este un mare hermeneut, poate ca cel mai complet din intreaga noastra cultura, care, cu instrumentele sale operationale, a surprins jocul relatiilor de orice ordin filosofic, etic, istoric si artistic. in ipostaza de interpret al lumii, el descinde din Heidegger, caruia ii recunostea, deschis, meritul de a obtine interpretarea individualului, dar, totodata, ii sanctiona lipsa unei teorii a formei individuale, a unei logici ca teorie a formei individuale. Si - dati-mi voie sa ma laud - spune Noica -hermeneutica mea ii este superioara macar din acest punct de vedere; ea se bazeaza pe o logica care e proprie stiintelor de tip.hermeneutic, stiintelor spiritului, deci a acelor stiinte care nu au pierdut individualul si forma lui. Logica aceasta, care imi valideaza hermeneutica, este tocmai teoria formei individuale, AĞLogica lui HermesAğ, cum am numit-o, o logica ce nu a pierdut concretul si care tocmai de aceea nu mai poate fi preluata de matematici si de catre masini" {Jurnalul, p. 146).
Foarte interesante sunt precizarile lui Noica privind demersul interpretativ, de orice ordin ar fi el: filosofic, etic, artistic, istoric, filologic etc. Distingand intre explicatie" si intelegere", el spune ca o interpretare nu trebuie sa fixeze niciodata faptul respectiv in exactitatea unei explicatii, ci doar sa-1 ridice la intelegere. Hermeneutica proasta are ambitia explicatiei, care, ca explicatie, vrea sa ramana singura, ratand adevarul in favoarea exactitatii. Hermeneutica buna se multumeste cu intelegerea si lasa, astfel, faptul deschis unei interpretari care se multiplica prin varietatea actelor intelegerii. Coerenta lecturii respective conteaza, o lectura care nu limiteaza categoric, ci doar propune" (); propun o interpretare-intelegere, care e doar o hmitatie care nu limiteaza" {Jurnalul, pp. 60-61).
Aceasta teorie a interpretarii este aplicata cu mare talent si stralucire in eseurile sale, dupa o metoda proprie, ale carei trepte sunt parcurse cu o fascinanta mobilitate spirituala. in ce ar consta aceasta metoda? Din relatarile discipolilor care l-au frecventat la Paltinis si, mai ales, din eseurile consacrate rostirii romanesti", putem desprinde operatiile implicate in algoritmul" demersului hermeneutic, practicat exemplar de Noica. intregul demers se. inscrie intr-un registru epic si dramatic. Interpretul reface, spre exemplu, itinerarul problemei (cuvantuluI), marcandu-i fiecare pas, recapituland periodic, creand suspans, intretinand tensiunea si starnind curiozitatea, producand spectaculoase rasturnari de sensuri, intr-un discurs cu expresii surprinzatoare, inscris in registrul oralitatii colocviale, totul determinat, cum spune Liiceanu, de o uimitoare capacitate daimonica de a se contopi, vremelnic, cu fiinta celuilalt si de a se ridica totusi, in final, cu aceasta noua prada, la sine". Un exceptional exemplu, din atatea altele, ni se ofera in microeseul Introducere la dor" din volumul Cuvant inainte despre rostirea romaneasca (Ed. Eminescu, 1987), ciclul Creatie si frumos; un altul, in Badisor, departisor", din acelasi ciclu, fara a mai vorbi de fascinanta interpretare a basmului Tinerete fara batranete, ca basm dl fiintei, sau de eseul
Luceafarul si modelul fiintei", din volumul Sentimentul romanesc al fiintei (1978), unde Noica descifreaza nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinta aievea" ; vicisitudinile prin care trece generalul spre a deveni realitate" ; tentativa de a ajunge din devenirea intru devenire, la devenirea intru fiinta". Cat despre dor", dupa o interesanta aventura filologica in hatisurile procesului de formare a cuvintelor prin procedeul compunerii in limbile greaca si germana, ni se contureaza, ca o placuta surpriza, formatia cuvantului romanesc, nascut din neispitita nunta" a cautarii" si negasirii", a placerii si durerii", nunta care a generat o sinteza specifica", o contopire", adica o armonie noua", si nu o compunere". Prin formatia sa - se conchide - dor are in el ceva de prototip: este alcatuire nealcatuita, un intreg fara parti, ca multe alte cuvinte romanesti cu inteles adanc si specific. Reprezinta o contopire si nu o compunere. S-a contopit in el durerea, de unde vine si cuvantul, cu placerea, crescuta din durere, nu pricepi bine cum". Demersul filologic se ingemaneaza cu cel filosofic, evocarea aventurii sensurilor lexicale devenind suport si indiciu pentru surprinderea unor intelesuri filosofice, implicit, pentru descifrarea unor atribute ale spiritualitatii etniei. Blaga intuia in dor o aspiratie transorizontica, un organ de cunoastere a infinitului" (Elanul insuleI); Cioran vedea in el o comprimare a unui infinit negativ", o ondulatie minora pe suprafata mobila a vietii" si-i opunea, cu intentionalitate meliorista, terapeutica spiralei, a sinuozitatilor in inaltimi (Schimbarea la fata a RomanieI). Noica tinde sa inteleaga nedeterminarea" dorului, alcatuirea lui nealcatuita", ca o magie" de necurmat, caracteristica fiintei noastre purtatoare de orizont, stiute si nestiute, sigure, dar si tare aproximative".
3. Expresivitatea discursului" eseistic
Constantin Noica este fascinant nu numai prin originalitatea gandirii filosofice, ci si prin stilul, modul cu totul personal, inconfundabil, de a comunica subtilele sale argumentatii. Forma de discurs predilecta este eseul, specie publicistica neingradita de rigorile de constructie ale clasicelor tratate stiintifice, un fel de alcatuire nealcatuita", un fel de intreg fara parti" precis delimitate, o inchidere care se deschide", ca sa folosim expresiile autorului insusi. Eseul practicat de Noica descinde din dialogurile platoniciene. El continua, in variante moderne, spiritul euristic, paideutic, socratean, demonia despicarii problemelor in nenumarate nuante de inteles, subtilitatea argumentarii sofistice, confruntarea ipotezelor contradictorii, postularea simultana a afirmatiei si negatiei ca o cale de descoperire a adevarului, de dezvaluire a elasticitatii notiunilor (a se vedea dialogurile Parmenide si Sofistul ale lui Platon si eseuri precum Ba nu, Se cade, nu se cade ale lui NoicA), enuntarea la persoana a H-a, adresarea directa catre interlocutor, toate acestea constituind atribute ale discursului filosofic practicat de scoala peripatetica greaca, in timpurile ei de glorie (presocratici, Socrate, Platon, Aristotel etC). Noica aduce aceste atribute la o fericita intalnire cu spiritul meditativ-contemplativ al fiintei romanesti, conturand un discurs eseistic captivant, nu numai prin densitatea substantei filosofice continute, ci si prin farmecul rostirii, al sfatoseniei comunicarii. Urmarindu-i desfasurarea procesului hermeneutic, ai impresia ca asculti un basm, relatat cu virtuozitate scenica de catre un neintrecut povestitor.
Este dificil a hotari ce sa selectezi din nenumaratele eseuri, pentru a ilustra virtutile expresive ale discursului hermeneutic. Fiecare eseu este interesant sub acest aspect. Ne vom opri la textul intitulat Cuvant urmator", cu care se incheie ciclul Viata si societate, din volumul Rostirea filosofica romaneasca, pe care il reproducem, in continuare, in cea mai mare parte a lui.
Oriunde mergi, inauntrul limbii, mergi cu ea cu tot si te lovesti de propriile ei praguri. Ai vrea sa vezi cuprinsul limbii, dar te cuprinde si absoarbe ea, intocmai cum se intampla in lumea firii. Din descrierile unui naturalist amator afli despre ceva asemanator petre-candu-se in Cartea Fiarelor. Se pare ca, in vreo jungla indepartata, fiarele au tactici si iscusinte omenesti. O caprioara paste in voie, in cate o poiana. Tigrul care o vede din desisul padurii nu o ataca direct; da o data sau de doua ori tarcoale poienii, isi lasa urmele, miroasele, si apoi isi face deodata simtita prezenta. Caprioara vrea sa fuga intr-o parte dar da peste urmele tigrului; incearca in alta parte, dar e la fel. Alearga innebunita in cercul unde e prinsa si cade istovita la pamant. Atunci tigrul se duce linistit si o mananca.
S-ar putea sa nu fii intocmai in jungla, dar asa se intampla in cazul limbii. Cum sa iesi din cercul ei ? Cum sa dai profilul spiritual a ceea ce nu poti vedea dinafara ? Cel mult poti incerca sa profilezi cuvintele unei limbi pe ecranul gandirii filosofice sau al culturii in sens larg; si nu scapi de stransoarea limbii in care esti prins decat punand-o neincetat la incercare.
Dar atunci, spre deosebire de lumea necuvantatoarelor, in lumea aceasta, la fel de salbatica in aparenta, a cuvantului, nu trebuie sa fugi de urmele care te incercuiesc, ci, dimpotriva, sa mergi statornic dupa ele. E ceva rasturnat si bun in lumea culturii. S-ar putea spune, intr-adevar, ca toata cultura nu e decat lumea rasturnata, in care caprioarele pornesc in cautarea tigrilor.
Daca incerci sa faci asa, dintr-o data, fiara se imblanzeste si capata alt nume, adica, intr-un fel, ti se supune. Iata, totul se poate potrivi in povestea de mai sus, in afara numelui de tigru. Pentru noi, tigrul e un nume de circ sau de jungla. Limba proprie nu-ti este un animal chiar atat de exotic, dar ramane o ciudata dihanie si ea. Saineanu arata, in incercare asupra semasiologiei romanesti, ce frumos si cuprinzator sens avea dihanie" in limba mai veche. Termenul vine de la slavonul dyhati" - spirare, insemnand la noi fiinta insufletita", chiar fiinta colectiva, popor. Toata suflarea romaneasca, spunem inca; dar Coresi spune: De aciia va veni sfarsitul a toata dihania", a toata suflarea si vietatea. Si cat de tulburator suna, in Palia de la Orastie: Zise iar Domnul lui Moisi dihania ta, care ai scos afera din Eghipet, au gresit".
Limba este si ea o suflare, ca o adevarata dihanie in intelesul acesta vechi, sub respiratia careia traiesti, fie ca o stii sau nu. Cand te afli in nevinovatia gandului, ca o caprioara in pajistea ei, nu-ti dai seama bine ca esti sub impresurarea limbii tale si te sperii, zbuciumandu-te zadarnic, in clipa cand o afli. Dar atunci cand iti dai seama cu adevarat ca dihania este in preajma ta si ca suflarea ei este peste tine, daca nu chiar tu insuti esti ceva din suflarea ei, spaima se preface in blanda mirare. Este vorba acum de una din mirarile acelea care stau la inceputul cunoasterii si care pun pe lume tot ce este act de cultura, gandire, stiinta ori poezie ; numai ca, spre deosebire de alte mirari, cea in fata dihaniei cu atatea guri si rosturi nu mai e sortita sa se curme, ca o mirare obisnuita.
Avem in limba noastra o vorba curioasa: Toata mirarea tine trei zile". Asa a socotit intelepciunea romanului, in fata atator incercari neobisnuite prin care trece omul si prin care ne-a fost dat sa trecem; dupa vreo trei zile, te inveti cu toate. Si totusi, exista cateva mirari care tin mai mult decat trei zile, cum a inteles sa spuna limba noastra, iar una din aceste mirari este fata de limba insasi. Nu vei cadea istovit numai fugind de impresurarea limbii; vei cadea istovit si mergand in toate partile pe urmele ei. Sau poate ca, de randul acesta, nu mai incape istov, cum se spunea in limba cea veche, fiindca facand asa nu incetezi de-a te reimprospata de fiecare data prin mirare.
Toata mirarea in fata limbii este de o viata. Dihania aceasta, din care foci si tu parte, iti trimite suflarea ei peste lume, prin purtatorii ei de cuvant de tot felul. Dihania sta de vorba cu alte dihanii, aceasta inseamna cu alte suflari si alte limbi. Limbile isi trec unele altora intelesuri, fac schimb de icoane si albume de familie, ba uneori isi infratesc chipul launtric, pana la a nu mai sti bine ce a fost suflare a lor si cat anume este duh din duhul alteia.
Dar iti ramane mirarea, si ea reprezinta bucuria omului si sanatatea lui de fiinta ce adulmeca. in clipa cand se cufunda pe urmele limbii lui, din toate partile stau gata sa i se iveasca intelesuri neasteptate. Pe arsita gandului cade atunci o binecuvantata ploaie.
Sa vrei mai mult decat mirarea aceasta ? Sa vrei a cuprinde, a masura si a da socoteala de suflarea cea buna care te poarta in ea ? Dar prinda-i altcineva ploaia in pumn, daca poate.
La prima vedere, textul ar parea mai putin reprezentativ, comparativ, poate, cu altele, in care verva interpretativa a autorului se dezlantuie cu mai mare stralucire. Recitindu-1, putem identifica aproape toate trasaturile ce caracterizeaza stilul eseistic al scriitorului. intai de toate, se impune constatarea ca, in ansamblu, textul apare ca o enuntare adresata direct unui interlocutor, sugerand o anumita situatie de comunicare, aceea a unui sfat" sau a unei discutii amicale, in care unul dintre locutori isi exprima, spontan, parerile intr-o problema anume, in cazul de fata, in problema magiei cuvintelor, a limbii. Enuntarea se face la persoana a Ii-a (Oriunde mergi", te lovesti" ; cand te afli in nevinovatia gandului" etC), ca in mai toate eseurile lui Noica, iar efectul stilistic imediat este instituirea unei atmosfere intime, de suava familiaritate intre scriitorul-emitator si cititorul-destinatar, dar si cu problematica in cauza. In subtextul acestei formule de adresare banuim insa jocul dialectic al cristalizarii treptelor argumentarii celui ce enunta, care ne ia parca de mana, sa parcurgem, peripatetic, traseul gandurilor sale. Persoana a H-a din adresare este, simultan, si o modalitate de autoadresare mascata, cu functionalitate introspectiva, de punere in ordine a procesului propriei judecati, de punere pe urmele" fluxului miscator al gandului.
Dupa ce in alineatele precedente eseistul explica etimologia cuvantului urma - ce pare a veni de-a dreptul din vechiul grec osma-omai, a mirosi", a adulmeca", in limba noastra veche, a adurmeca", insemnand a simti prin miros vanatul", a gasi dara/urma vanatului" ; prin extensiune, a presimti", a descoperi", a afla" -, el imagineaza hermeneutica limbii ca un fel de basm" vanatoresc, ai carui principali actanti sunt dihania" urmarita si interpretul-vanator, care adulmeca urmele fiarei. Suntem astfel proiectati, deodata, in orizontul unei parabole. Noica apeleaza frecvent la scenariul epico-dramatic, in procesul surprinderii devenirii sensurilor, tradandu-si, spre bucuria cititorului, talentul de povestitor. in istorioarele lui", conceptele] cuvintele devin personaje care se atrag sau se resping, se infratesc sau se metamorfozeaza, ca-n poveste, purtand intotdeauna un talc existential. Iata un alt exemplu, din eseul Cumpat, computer si cumpatul vremii:
Ce altfel decat batranul cumpat, care din calcul putea sfarsi in lipsa de calcul este cuvantul tanar al calculatoarelor, computer!
El spune un singur lucru, ca orice faptura tanara, si nu vrea sa stie de altceva. Fratele sau batran, cumpatul, de care el nu mai stie nimic, ar avea atatea sa-i povesteasca. Dar el, tanarul, nu are timp de istorisiri, ci are totul de facut. Daca ei s-ar intalni acum, confruntarea lor ar fi ceva straniu : unul, cumpatul un arbore vechi, stufos, cu radacinile bine infipte in pamant, altul, o unealta nazdravana din povesti, alergand peste lume si facand minunatii. Computer-ul va putea orice » dar e o intrebare daca va avea si cumpat. Suntem atunci datori lumii cu intelesurile noastre (Cuvant impreuna, p. 102).
Revenind la exemplul initial, dupa relatarea parabolei cu tigrul si caprioara, eseistul stabileste, in acelasi stil, similitudini, analogii, intre personajele din poveste" si intreprinzatorul-hermeneut, folosind o gama larga de procedee retorice, specifice comunicarii orale. Asa se intampla si in cazul limbii, spune el, ca in istorioara relatata, si se intreaba, retoric, pentru a suscita atentia si interesul interlocutorului, intocmai ca in dialogurile socratice : Cum sa iesi din cercul ei ? Cum sa dai profilul spiritual a ceva ce nu poti vedea dinafara? ", problematizand acut situatia. Raspunsul vine sa fie formulat tot de catre cel ce a intrebat, in enunturi paideutice : nu scapi de stransoarea limbii in care esti prins decat punand-o neincetat la incercare" ; in lumea aceasta, la fel de salbatica in aparenta, a cuvintelor, nu trebuie sa fugi "de urmele care te incercuiesc, ci, dimpotriva, sa mergi statornic dupa ele".
Noica are marele dar de a face accesibile cele mai profunde abstractiuni. in acest sens, el recurge, sistematic, la comparatii (simple sau dezvoltatE), in care sunt implicate aspecte, fenomene, lucruri din realitatea imediata, a existentei fenomenale; la personificarea conceptelor, in formulari plastice deosebit de sugestive in plan reflexiv ; la metafore vii, de mare pregnanta, la expresia originala socanta : limba are propriile ei praguri"; gandirea filosofica e ecranul pe care poti incerca sa profilezi cuvintele unei limbi" ; toata cultura nu e decat lumea rasturnata, in care caprioarele pornesc in cautarea tigrilor" ; limba nu-ti este un animal chiar atat de exotic, dar ramane o ciudata dihanie si ea" ; Cand te afli in nevinovatia gandului, ca o caprioara in pajistea ei" ; Peste arsita gandului cade atunci o binecuvantata ploaie" ; Dar prinda-i altcineva ploaia in pumn, daca poate". Prin asemenea procedee, demersul eseistic se nimbeaza cu o aura poetica. Iata cum face accesibile Noica, poetizand, adevaruri filologice privind esenta limbii, influentele carora sunt ele supuse, modul lor de formare: Toata mirarea in fata limbii este de o viata. Dihania aceasta, din care faci si tu parte, isi trimite suflarea ei peste lume, prin purtatorii ei de cuvant de tot felul. Dihania sta de vorba cu alte dihanii, aceasta inseamna cu alte suflari si alte limbi. Limbile isi trec unele altora intelesuri, fac schimb de icoane si albume de familie, ba uneori isi infratesc chipul launtric, pana la a nu mai sti bine ce a fost suflare a lor si cat anume este duh din duhul alteia".
Simbolul, metafora, personificarea, repetitia, expresia familiara (si familiala) alcatuiesc o sinteza figurativa plasticizatoare, cu finalitate euristica si estetico-poetica in acelasi timp. in legatura cu talentul eseistului de a face accesibile abstractiunile filosofice, mai retinem un exemplu din experienta euristica a scolii" de la Paltinis, al carei maestru a fost. E vorba de explicitarea lui Unu si a multiplului sau despre intrarea spiritului in lume. Spiritul nu se distribuie dintr-o data in lume, ci mai intai in Unu, care, la randul lui, se distribuie si devine multiplu. Pentru mai buna intelegere a acestor ganduri, Noica apeleaza la seria lui Fibonacci, care se creeaza prin adunarea fiecarui numar cu precedentul sau, regula de formare posibila incepand cu cifra 2, pentru / trebuind acceptata exceptia: Pot spune, de pilda: 2 + 1 (precedentul lui 2) = 3 ; 3 + 2 = 5; 4 + 3 =7; 5 + 4 = 9 etc. in cazul lui 1, spune Noica, trebuie, in schimb, sa faci exceptie : / trebuie adunat cu 1 (si nu cu 0), pentru ca seria sa intre in miscare si sa apara multiplicarea. Este deci, si aici, nevoie de un 1 prim si de un 1 secund: Tatal si Fiul. Dumnezeu nu ne-a facut pe toti fii" {Jurnalul, p. 189). Dar cate alte exemple nu se mai pot oferi!
Dam, in continuare, un exemplu pentru modul in care Noica utilizeaza euristica in procesul dezvaluirii dialecticii cunoasterii si intelegerii, operatii capitale in hermeneutica sa. Este in discutie problema individualului si a determinarilor sale: Ceva individual isi da sau isi capata o determinatie; determinatiile alcatuiesc un camp in jurul individualului. Ce face ca acest camp sa tina si ca o realitate noua sa fie ? Doua sau mai multe puncte intra in vartej. Ce face ca vartejul sa devina un astru sau un cosmos? Un om isi da determinari variate de-a lungul zilei. Ce face ca ziua aceea sa aiba sens pentru viata sa spirituala? Este nevoie peste tot de o conversiune a determinarilor catre ceva sau intru ceva; () intrarea in fiinta se face prin conversiunea determinatiilor a ceva individual catre un general" (spre exemplu, un atom nu se obtine fara acea angajare pe orbita a electronilor ce are un sens general") -{Sentimentul romanesc al fiintei, 1978, pp. 87-88). Si, pentru ca abstractiunile sa nu impaienjeneasca mintea virtualului interlocutor, eseistul insoteste enunturile abstracte cu expresii umoristice din vorbirea populara: Arhetipul fiintei ramane, dar intruchiparile ei trec si se petrec. Mincinos este cine nu crede" {op. cit.,p. 143). Alteori, in acelasi scop, recurge, hatru, la anecdota picanta, ca in cazul discutiei despre conceptul de Fiinta la Heidegger si problema limbii. Daca vrei sa fii rautacios cu Heidegger, il poti pune sub AĞAttends que je t explique!
Ağ. Stiti povestea", spune Noica. Barbatul vine acasa si isi gaseste sotia in pat cu amantul. AĞAttends que je t explique !
Ağ, ii spune ea. Ca si cum ar mai fi ceva de explicat in situatia asta. () Ce sa-mi mai explici cand spui ca limba e lacasul Fiintei si ca in ea locuieste omul ? " {Jurnalul, pp. 209-210).
Cu asemenea mijloace expresive, filosofia, in general, si filosofia limbajului, in speta, sunt aduse la nivelul de intelegere al cititorului comun, fara a fi, in nici un fel, vulgarizate sau stirbite in integralitatea lor substantiala. Performanta se datoreste marelui talent de pedagog al eseistului, recunoscut de altfel unanim de catre exegeti. Cultura lui extraordinara, experienta de viata, cunoasterea limbii romane in toate articulatiile si subtilitatile ei semantice, marea putere de patrundere in miezul conceptelor fundamentale ale ontologiei, capacitatea uimitoare de a opera disociatii infinitezimale si asociatii insolite, sensibilitatea rafinata fata de problemele existentei, disponibilitatea exemplara de a comunica, dragostea fata de cei dornici de a se instrui la nivelul marii performante intelectuale, altfel spus, fata de cei hotarati sa apuce pe calea devenirii intru fiinta", sunt calitati incontestabile, care ii permit ganditorului nostru sa faca din demersul sau hermeneutic un proces intelectual captivant, desfasurat fara rigiditate si morga belfereasca, sa faca din acest demers un spectacol fascinant al spiritului si, in acelasi timp, un act de inalta tinuta si valoare pedagogica.
Intorcandu-ne iarasi la exemplul initial, el ne obliga sa consemnam si alte procedee ale expresivitatii discursului. Atractiva, prin modul de a o expune, si interesanta, prin substanta ei stiintifica, este etimologia cuvantului dihanie, care vine de la slavonul dyhati - spirare, insemnand la noi o fiinta insufletita", chiar fiinta colectiva, popor. Excursului etimologic, Noica ii adauga imediat seria de citate livresti sau din vorbirea populara, pentru a sustine modelul" devenirii sensurilor cuvantului (din Coresi: Toata dihania sa laude pe acela" etC), pentru ca, prin expresia concisa, plastica si metaforica, sa fixeze concluzii, generalizari, definitii, cu alte cuvinte, intelesuri sapientiale, filosofice sau pragmatice, ale demersului fenomenologic. (Limba este si ea o suflare, ca o adevarata dihanie in intelesul acesta vechi, sub respiratia careia traiesti, fie ca o stii sau nu".) Expresia simbolica vine sa marcheze pragul de trecere a interpretarii din zona pragmatica in aceea a reflectiei filosofice si a poeziei. Ultima parte a eseului pe care il comentam sta sub vraja reflexivitatii si a poeziei. Blanda mirare" ce ne cuprinde in fata sufletului" limbii, din care facem si noi parte, este simbolul inceputului cunoasterii, care pune pe lume tot ce este act de cultura, gandire, stiinta ori poezie" si care, spre deosebire de alte mirari, nu se curma niciodata; ea este de o viata". Ultimele cinci aliniate ale textului alcatuiesc un adevarat poem in proza, pe tema blandei mirari" in fata magiei limbii, unde substanta lirico-reflexiva este potentata expresiv prin frecventa repetitie a cuvantului mirari, prin comparatii, metafore, proverbul popular, termenul arhaic si interogatii. Eseul are un final deschis, asa cum se cade a fi in cazul unui text modern. Noica nu are ispita constructiilor incheiate, definitive. Fidel modelului structurii intelegatoare", el ravneste nu spre limitatia ce limiteaza", ci spre limitatia ce nu limiteaza", spre continua devenire intru fiinta". Peste arsita gandului" celui ce traieste aventura devenirii sensurilor (cuvintelor, existentei etc.), cade binecuvantata ploaie" a mirarii" in fata suflarii celei bune a limbii, a lumii, o ploaie miraculoasa, ale carei infinite nuante sunt imposibil de surprins in formule definitive: Dar prinda-i altcineva ploaia in pumn, daca poate", cu alte cuvinte, hermeneutica existentei este inepuizabila.
Constantin Noica e un filosof ca un formidabil instinct filologic. Cele doua ispite (sau ispitiri") vietuiesc, osmotic, in fiinta sa, insetata de devenire intru fiinta, singura modalitate omeneasca de a exista cu adevarat, in conceptia sa. Iata cum se ingemaneaza aceste ispite" intr-un alt exemplu, cel oferit de comentariul la expresia ma paste gandul" : Ma paste? Ciudat gand i-a venit in minte romanului despre gand. AĞLa baza acestei expresii e imaginea turmei de oi, care tunde iarba de la radacinaAğ, spune Sextil Puscariu. Gandul tau a devenit ceva obiectiv, o turma de oi sau poate o simpla oita, care smulge din smocurile tale de viata asa cum musca oaia cea adevarata smocurile de iarba" ; si acum, reflectia filosofica: Ce suntem noi, atunci, decat cuprinsuri de viata, spatii verzi, substanta hranitoare a cate unui gand] chin ori vis ? Ai putea crede o clipa ca, fara sa stie si la nivelul sau pastoral, romanul a facut idealism obiectiv; ca si-a inchipuit gandurile, visele, idealurile ca un fel de Spirit, care-si hraneste permanenta din substanta noastra trecatoare" {Cuvant impreuna, p. 118).
Noica este un eseist inspirat, un neintrecut cititor in inima cuvintelor romanesti. El simte o placere indicibila in a jongla cu nazdravaniile dialecticii din procesul devenirii sensurilor limbii, cultivand o vorbire fermecatoare, plastica si metaforica, saturata de felurite intorsaturi sintactice si stilistice, cu jocuri de cuvinte, ametitoare uneori prin implicatele sofisme, cu formule sapientiale din gnomica populara sau culta, cu comparatii si personificari ale unor abstractiuni, cu frecvente interogatii, exclamatii si repetitii, cu etimologii povestite" sfatos, ca la gura sobei, si citate din cartile de capatai ale culturii romanesti, o vorbire in care, prin toate aceste procedee, stiinta filologica, filosofia si poezia se topesc intr-o osmotica fiintare, in spatiul unui stil colocvial, cu functionalitate paideutica.
