n. 11/ 24 iulie 1909, corn. Grosu-Vitanesti, jud. Teleorman - m. 4 dec. 1987, Sibiu (inmormantat la Schitul Paltinis doua zile mai tarziu).
Filosof si eseist.
Al treilea copil al proprietarului funciar
Grigore Noica (descendent al intemeietorului orasului Alexandria) si al Clementei (n. Casasovici).
Primele clase in particular (1916-1919), apoi familia se muta la Bucuresti; scoala primara la "Lucaci" (1919), gimnaziul la Liceul "Dimitrie Cantemir" (1920-1921), finalizat apoi la Liceul "Spiru Haret", unde urmeaza si cursurile liceale (absolvite in 1928).
Debuteaza in rev. Vlastarul a liceului la care studiaza, cu poezii (dec. 1927); ulterior, mai consistent, cu publicistica insurgent-juvenila, diseminata si in cotidianul Ultima ora. Student la Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. Bucuresti (1928-1931), absolvita cu o disertatie dedicata Problemei lucrului in sine la Kant. Bibliotecar la Seminarul de istorie a filosofiei al Univ. absolvite (1932-1934), se afla printre animatorii grupului "Criterion". Student in matematica si filosofie clasica (1933); in 1934 se casatoreste cu Wendy Muston, familia stabilindu-se pentru scurt timp la Sinaia, apoi la Bucuresti. Din aceasta casatorie se va naste Raz-van (in 1942), calugarit ulterior (sub numele de Rafail) intr-o manastire ortodoxa din suburbiile Londrei. Debut editorial cu Mathesis sau bucuriile simple (1934), distins, impreuna cu
E. Cioran si
E. Ionescu, cu Premiul tinerilor scriitori. Prestigiul e confirmat prin voi. Concepte deschise in istoria filosofiei la Descartes, Leibniz si Kant, din 1936 (Premiul Acad. Romane) si Viata si filosofia lui Rene Descartes (1937). Mai devreme, se conturase insa optiunea pentru dreapta a lui NOICA (" voi fi la dreapta, la dreapta spirituala a colectivitatii romanesti" -Axa, nr. din 27 nov 1932), ceea ce-1 aduce in proximitatea ideologica a lui Nae Ionescu, M. Polihroniade, E. Cioran sau
Mircea Eliade. Plecat la Paris la studii (1938-1939), unde intra "in mainile acelei coropisnite demo-nizate de Cioran" (E. Ionescu: scrisoare catre Ionel Jianu, din 9 ian. 1938), NOICA publica mai rar in momentele de apogeu ideatic ale miscarii, presa ajungand apoi sub incidenta decretului carlist de cenzura, defavorabil legionarilor. Revenit acasa, confirma adeziunea deschisa la miscare, luata mai devreme la Paris in momentul asasinarii lui C.Z. Codreanu (" eu nu caut, acum, decat sa fiu vrednic de jertfa pe care cineva din mijlocul nostru a consimtit s-o faca pentru noi toti" - scrisoare din Paris catre
P. Comarnescu, 28 dec. 1938). Editeaza rev. Adsurn, intr-un singur nr. (8 aug. 1940). Dupa abdicarea regelui (6 sept. 1940) si in preajma decretarii Romaniei ca stat national-legionar (14 sept. 1940), devine prim-redactor (redactor-sef) al oficiosului legionar Buna-Vestire (8 sept. 1940- 16 oct. 1940, cand conducerea e demisa din cauza unui text dezavuat de I. Antonescu). Cultural, militeaza aici pentru "Romania duhului", elogiind legiunea pentru "miracolul unui tip de roman care, prin simpla sa prezenta, sa fie infaptuitor si binefacator" (nr. din 10 sept.), etc. Voi. Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou (teza de doctorat in filosofie la Univ. din Bucuresti, 1940) face trecerea de la preocuparile initiale pentru Descartes si Kant la Hegel. intre 1940 si 1944, e referent la Institutul Romano-Ger-man din Berlin (sfarsitul anului 1940-mai 1941). La intoarcerea in tara, editeaza, impreuna cu C. Floni si M. Vulcanescu, patru cursuri universitare ale lui Nae Ionescu, mort in 1940 (I, 1942; II, 1944, reluate intr-o ed. compacta in 1991) si anuarul Izvoare de filosofie. Dupa infrangerea rebeliunii legionare (21-24 ian. 1941 - NOICA era la Berlin) si interzicerea miscarii, e solidar cu camarazii intrati in inchisori; in 1943, cand I. Antonescu decreteaza eliberarea legionarilor cu conditia de a pleca pe front, in detasamente de pedeapsa din prima linie, NOICA se ofera voluntar, fiind respins de catre o comisie medicala (isi pierduse un rinichi intr-o operatie din 1935). Cade la examenul de titularizare pentru ocuparea Catedrei de filosofie a culturii de la Univ. din Bucuresti (1943), ceea ce atrage protestul lui
L. Blaga, membru al comisiei; in 1944 i se naste o fiica. Alexandra, stabilita ulterior in Anglia. Dupa instaurarea regimului comunist, i se impune domiciliu obligatoriu la Campulung Muscel (1950-1958). Perioada e fertila pentru intalnirile cu Al. Paleologu, care traia ascuns aici din 1949, stabilindu-se in oras sub un nume fictiv, Ionel Craifaleanu. La Campulung, scrie prima versiune a lui Anti - Goethe, voi. publicat ulterior (1976), intr-o forma epurata, sub titlul Despartirea de Goethe. Protagonist, in 1958-1960, al procesului lotului de arestati Noica/ Pillat, instrumentat la Tribunalul Militar al Regiunii 2, Bucuresti, in zilele de 24-26 febr. 1960: NOICA e arestat la 11 dec. 1958 la Campulung, dus la arest in Pitesti a doua zi, apoi, dupa arestarea lui
Dinu Pillat (25-26 martie 1959), cand autoritatile decid reunirea celor doua loturi la Bucuresti (aug. 1959). Lotul mai cuprinde intre altii pe Simina Caracas-Mezincescu, Al. Paleologu, Sergiu Al. George, Barbu Slatineanu, Pastorel Teodoreanu,
Vladimir Streinu, Arsavir Acte-rian, Marietta Sadova, NOICA Steinhardt. Sentinta, pronuntata la 1 martie 1960, il condamna la 25 de ani de munca silnica si confiscarea intregii averi; prin comparatie, VI. Streinu e condamnat la 7 ani. Al. Paleologu la 14, NOICA Steinhardt la 12, Sergiu Al. George la 7. Capetele de acuzare retin ostilitatea fata de regim, intretinerea de relatii ilicite cu strainii si reunirea in vederea organizarii unor "discutii dusmanoase"; ancheta insista cu precadere, pe lecturile publice din ms noician Povestiri din Hegel, pe trad. lui in franceza, trecerea ilicita peste granita in custodia lui E. Cioran, respectiv pe schimbul epistolar public prilejuit de acest eveniment (Lettre a un ami lointain, a lui Cioran, apare in La Nouvelle Revue Francaise in aug. 1957, fiind reluat in volumul Histoire et Utopie, 1960, intr-un moment inoportun sub aspect politic, adresantul fiind arestat; replica lui N., intitulata Raspuns unui prieten indepartat fusese trimisa la Paris in nov. 1957).
Eliberat la 8 aug. 1964 de la Jilava, revine la Bucuresti; e cercetator la Centrul de Logica al Acad. R.S.R. (1964-1975), de unde se pensioneaza. Din dorinta de a-si materializa studiile de filosofie incheie un "pact" de neagresiune mutuala cu autoritatile, cunoscut de catre cei apropiati si de catre prietenii din exil: conventia orala (nu exista pana in acest moment documente) are in vedere neimplicarea lui NOICA in treburile publice, abtinerea de la criticarea regimului, in schimbul dreptului public de a face filosofie, o "scoala" de gandire (proiect mai vechi, invocat si in Jurnal filosofic, 1944) si de a modela discipoli. Consecinta acestei intelegeri e formidabilul paradox cultural al "scolii de la Paltinis", localitate unde se retrage in 1975, dupa un scurt stagiu la Snagov (din 1973) si cautari la Bradet, jud. Brasov; vin in localitatea montana sibiana, in afara de
G. Liiceanu,
A. Plesu, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichita, zeci de discipoli, sute de amatori de filosofie sau doar curiosi, intr-un pelerinaj neintrerupt, ale carui dimensiuni spirituale contesta prin ele insele ideologia oficiala a regimului, fara a se constitui vreodata intr-un nucleu de disidenta; NOICA respecta cu strictete promisiunea de a nu incuraja oponente, de a tine "antrenamentul cultural" in afara contingentelor politice. Pe de alta parte, elogiul filosofic al romanismului, practicat in Rostirea filosofica romaneasca (1970), Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti (1975), Sentimentul romanesc al fiintei (1978 - volumul trezeste ironia zeflemitoare a lui Cioran, care raspunde cu Sentimentul paraguayan al fiintei), Creatie si frumos in rostirea romaneasca (1973) si Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca (1987 - contine eseul Rostirea filosofica romaneasca) interfereaza inevitabil cu sintaxa megalomaniei nationale, lansate de aparatul cultural ceausist ca urmare a minirevolutiei culturale din 1971, intarita prin "tezele de la Mangalia" din 1982; prin urmare, regimul n-are nici un interes sa suprime aceasta efervescenta, ci o foloseste abil, in interes propriu. Strategia e vizibila in martie 1981, cand NOICA publica in Ramuri controversatul program de selectie culturala intitulat Cei douazeci si doi sau cultura de performanta, prin care propune selectarea cate unui tanar exceptional la fiecare un milion de locuitori ai Romaniei, cu scopul de a li se asigura privilegii sociale si conditii de viata exclusiv spirituale, pe cheltuiala generoasa - rambursata in timp sub forma unor valori culturale - a statului; proiectul cade, din cauza caracterului sau utopic, dar si datorita foarte subtilei "inertii" a regimului (extrem de prompt altadata in gesturi punitive), care acum nu intervine, sugerand, prin pasivitate mimata, un virtual asentiment (dezonorant pentru orice om integru).
In urma "intelegerii", lui NOICA i se permite sa calatoreasca in strainatate (Franta, Anglia, 1972; Franta, Germania, 1978 etc.) si sa publice aici (in mod aparent paradoxal, primele lui texte de dupa iesirea din detentie apar in afara granitelor tarii), prilej cu care reinnoada legaturile umane cu exilul romanesc parizian (
M. Eliade, M. Cioran, E. Ionesco,
Monica Lovinescu,
Virgil Ierunca, Sanda Stolo-jan etc), starnind stupoare prin dezinteresul fata de simbolurile disidente ale Estului (Soljenitin, Saharov, "Solidaritatea" poloneza s.a.). "S-a obisnuit cu inchisoarea pe care o constituie lumea de acolo - noteaza Sanda Stolojan in jurnalul ei parizian - unde si-a creat un univers al lui. Tot ce se petrece aici de cativa ani incoace, denuntarea comunismului, aparitia lui Soljenitin, actiunea disidentilor rusi, acordurile de la Helsinki, noua orientare a opiniei publice, preocuparile noastre fata de situatia din Romania, toate acestea nu-1 afecteaza in profunzime. Gravitatea situatiei nu pare sa-1 tulbure, nici sa-1 priveasca. Staruie in argumentatia lui extra-istorica pentru a sustine ethosul romanesc". Vizitele sunt incarcate, pe de o parte, cu intentia de a relativiza imaginea marasmului ceausist in constiinta exilului romanesc parizian (teza fiind aceea ca performanta culturala presupune austeritate spirituala, mai lesne de dobandit in tara, decat in Vestul stralucitor al tuturor ispitelor materiale), si, pe de alta, aduc cu ele o accentuare a antioccidentalismului noician, care culmineaza in arbitrara distinctie dintre "Europa untului" si "Europa culturii", profesata in art. Scrisoare catre un intelectual din Occident (1987, reluat, ca pref., in voi.
Modelul cultural european, 1993). De acelasi complex tine elogiul claustrarii in pauperitate, al "inchisorii", privilegiu de care, spunea N., multi dintre intelectualii din jurul sau nu sunt constienti; saracia Romaniei e un mediu propice intelectului, fiindca abate atentia de la ispita imersiunii vinovate in civilizatia "luminilor, zgomotelor si imaginilor" devorante, specifice Occidentului. Voi. postum Rugati-va pentru fratele Alexandru (1990) confirma elogiul filosofic al carceralu-lui; sub aspect ideatic, recluziunea voluntara in afara Occidentului se articuleaza in conceptia, obsesiv repetata, ca "sansa" Romaniei si a culturii sale nu se afla in ordinea "timpului, a definirii prin fapta", ci in aceea a atemporalului, a "firii", ecuatie care are drept consecinta metodologia hermeneutica a studierii lb. romane ca salas filosofic intrinsec, loc de predilectie al "fiintei care se ascunde" (in constructii de genul: "intru", "ar fi sa fie", "lamura si lamurire" etc). Metoda se difuzeaza cu repeziciune, creind o uriasa emulatie printre intelectuali, cu precadere printre cei in formare, fascinati de universul ezoteric al sonurilor etimologice; pe de alta parte, ea are, in epoca, rolul de a crea o retea de stereotipii culturale de exprimare, o "limba de lemn" de sorginte vag filosofica, opusa "limbii de lemn" a discursurilor oficiale. "Noicis-mul" mimetic al multor texte elaborate in Romania in perioada 1970-1987 trebuie oricum studiat, cu constiinta ca fenomenul nu are o circumscriere exclusiv literara sau filosofica (acestei vulgarizari i se opune G. Liiceanu cu Jurnalul de la Paltinis, 1983 prin dorinta de a reda autentica dimensiune majora a "modelului paideic"de la Paltinis, accesibil, e adevarat, doar unei elite). in spatele ecranului de seductie (denuntat de catre G. Liiceanu in Filosofia si paradigma feminina a auditoriului, text pe care NOICA a avut posibilitatea sa il adnoteze) se intinde marea opera - accesibila doar celor alesi, celor putini - a lui N.: Douazeci si sapte trepte ale realului (1968); Despartirea de Goethe (1976; - pe modelul acestui voi.. Al. Paleologu va publica, in Ipoteze de lucru, 1980, faimosul sau eseu Despartirea de Noica); Spiritul romanesc in cumpatul vremii. Sase maladii ale spiritului contemporan (1978; carte foarte bine primita si in Occident); Povestiri despre om. Dupa o carte a lui Hegel (1980); Devenirea intru fiinta (I-II, 1981); Trei introduceri la devenirea intru fiinta (1984); Scrisori despre logica lui Hermes (1986). Cu imensa autoritate de care dispune, se implica in editarea fragmentelor presocraticilor (1974), in trad. operei integrale a lui Platon (primul voi. al seriei apare in 1974, coredactor fiind
Petru Cretia), in editarea si recuperarea fotocopiata a caietelor lui
M. Eminescu (depuse la Sibiu, apoi la Botosani), respectiv in editarea Doctrinei substantei a lui
Camil Petrescu (1988). Este initiator al primelor trad. romanesti din Heidegger, realizate de catre G. Liiceanu si Thomas Kleininger, ca parte a unui program de reorientare a culturii romane franc of one spre valorile majore ale culturii germane; in acest spirit vor fi cititi de catre N., Eminescu, Blaga s.a. Protagonist, in 1983, respectiv, 1987, al voi. de mare succes Jurnalul de la Paltinis si Epistolar, ambele scoase de catre G. Liiceanu; "modelul paideic din cultura umanista", anuntat in primul dintre ele, insista pe un exclusivism al filosoficului, ■situat axiologic deasupra literaturii: prea putin agreata de o cultura preponderent literara, foiletonistica (pentru a relua acuzele lui
A. Marino), perspectiva induce nu putine focare de tensiune in publicistica timpului. Postum, ii apar voi. Istoricitate si eternitate (1989), grupand, alaturi de alte eseuri, texte substantiale dedicate lui
D. Cantemir,
T. Maiorescu, M. Eminescu, L. Balga, M. Eliade; dupa revolutie, Editura Humanitas, condusa de G. Liiceanu, achizitioneaza drepturile exclusive de editare ale lui N., publicand succesiv Rugati-va pentru fratele Alexandru (1990); Jurnal de idei (in acelasi an); Pagini despre sufletul romanesc (1991- prima ed. in 1944); Eseuri de duminica (1992; contine conferinte radiofonice din perioada 1938-1940); Introducere in miracolul eminescian (1992), Simple introduceri la bunatatea timpului nostru (1992), De Caelo (1993 -prima ed. in 1937) si alte voi. (publicistica), tinzand spre o integrala a operei. Membru post-mortem al Acad. Romane (1990); tuteleaza spiritual Fundatia Culturala care-i poarta numele, infiintata la Bucuresti la 22 iul. 1991.
Intrucat ne aflam in perimetrul unui lexicon dedicat cu precadere scriitorilor, am optat deliberat pentru o prezentare partiala, menita sa reabiliteze relatiile lui NOICA cu literatura. Suntem deplin constienti de faptul ca o asemenea abordare nu reprezinta catusi de putin "calea regala" a initierii in opera noiciana; mai mult, ea a trezit si destule animozitati, discreditarea literarului de catre N, in detrimentul exclusiv al filosoficului, constituind subiectul avantat al nu putinor interventii publice contrare, cea mai cunoscuta dintre acestea fiind iritarea lui
E. Simion la publicarea Jurnalului de la Paltinis al lui G. Liiceanu (indarjirile fdosofului, in Romania literara, nr. din 10 nov. 1983, reluat cu sensibile atenuari de exprimare care-i altereaza caracterul de document intempestiv, in volumul Sfidarea retorismului, 1985). Simplificat, abordarea noastra sugereaza o definitie realizata prin invocarea unui model negativ: filosoficul e non-literarul, asa cum filosofia incepe intr-un punct de asceza personala, care a inlaturat in prealabil cu totul fascinatia "periculoasa" a literaturii. Exista, in afara de aceasta cale necanonica, trei porti prin care gandirea lui NOICA poate fi circumscrisa mai bine. Prima dintre ele, oarecum extrinseca operei, se afla la capatul aleii de-a lungul careia parcurgem principalele texte memorialistice scrise de oamenii din anturajul filosofului. Se afla aici Jurnalul de la Paltinis si Epistolarul lui G. Liiceanu, jurnalele Sandei Stolojan, al lui NOICA Steinhardt sau M. Eliade, Despartirea de Noica a lui Al. Paleologu (inclus in volumul Ipoteze de lucru, 1980), memorialistica, inca needitata, a lui
Adrian Marino, paginile de jurnal noician ale lui Vasile Dem Zamfirescu din In cautarea sinelui (1994) sau conferinta Ce am invatat de la
Constantin Noica, sustinuta de catre A. Plesu la Bistrita, in 1981 (inclusa ulterior in volumul Limba pasarilor, 1994, unde se afla si un incitant schimb epistolar cu S. Vieru, pe marginea problematicii "maestrului spiritual"). A doua poarta, majora, face trecerea de la cartezianismul primelor studii (Mathesis, 1934) la ontologismul dominant de mai tarziu, explicand o intreaga evolutie ideatica. Filosofic, ea se caracterizeaza prin statuarea unei "stiinte universale", cu articulatii ce tin cu precadere de resorturile "culturilor geometrice"; ulterior, ea parcurge un drum prin Kant si Hegel, pentru a ajunge la Heidegger prin sacrificarea temporalitatii, a dialecticului, in favoarea atemporalitatii. "Destinul nostru e de a desena figuri regulate" - scrie NOICA in Mathesis, poliedricul "geometric" opunandu-se culturilor de tip "istoric". "Ceea ce caracterizeaza o cultura de tip geometric este idealul ei: stiinta universala, Mathesis universalis"; continutul acesteia: "desfasurare silogistica pe baza catorva principii ideea de ordine, un anumit stil, imanenta". Ion Dur (Noica - intre dandysm si mitul scolii, 1994) va vorbi in acest sens de "panmatematismul" lui N.: de obsesia lui de a desfasura gandirea in registre poliedrice regulate, o asemenea consistenta si regularitate conferindu-i-se si vietii. Motivul il constituie imanenta; mult timp - scrie NOICA - cultura si-a cautat principiul de ordine in lume, in cosmos (in afara, deci) "pentru a-1 gasi, la urma, in om insusi". In consecinta, orice contingenta e futila, atata vreme cat omul se poate scruta pe sine insusi, spre deosebire de culturile de tip istoric, care fac din temporalitate, incontingenta, din exterioritate, planuri obligatorii de referinta. "E necesar cateodata - scrie patetic NOICA - sa uiti viata. Sunt anumite imprejurari cand trebuie sa te depasesti pe tine prin cultura. Sa te instrainezi prin cultura." Mathesis are, astfel, pe ansamblul vietii lui N., o valoare genetica, emblematica; ea ofera multe solutii pentru gesturi pentru care, indeobste, se dau explicatii contrare. NOICA ignora chemarea concretului nu fiindca si-ar construi ipocrit din filosofie un spatiu de refugiu; dimpotriva, o evita fiindca evenimentul e ceva excedentar aflat dincolo de perimetrul originar al filosoficului: "Continutul imediat al vietii nu intereseaza, pur si simplu pentru ca nu e problematic. Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului instelat, toate acestea sunt indiscutabile. Ceea ce as vrea e sa pot discuta ceva, sa ma pot imbogati cu un interes nou". A treia poarta de patrundere in universul noician e etimologismul: fascinatia pentru "rostire", pentru resursele secrete, filosofice ale limbii. Se amesteca, in aceasta fascinatie, convingerea ca rosturile intru cultura ale poporului roman trebuie cautate nu in planul faptei, al constructiei materiale, ci in acela inefabil al edificarii multiseculare ale limbii. Sansa romanului in fata istoriei e atemporalul. Sub aspect ideologic, convingerea aceasta, pusa la baza catorva carti, rimeaza cu puseul nationalist atent orchestrat de catre regimul ceausist in deceniile 8 si 9, pentru a compensa prin megalomanie marasmul existential din tara; pentru N., insa, ea vine in prelungirea ideologiei legionare, ceea ce confirma teza lui
Z. Ornea din Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca (1995), potrivit careia mesianismul spiritualist legionar nu a disparut o data cu scoaterea in afara legii aMiscarii (1941), ci s-a metamorfozat, intrand subtil in pasta ideologica eclectica a comunismului biruitor, pentru a astepta acolo, in acest mediu propice, momentul favorabil al scuturarii vesmantului cosmopolit. Dar, analogiile majore pe care NOICA le are in vedere sunt L. Blaga, M. Vulcanescu, C. Radulescu-Motru, prin studiile lor dedicate stilisticii nationale autohtone. Sub aspect filosofic insa, etimologismul trebuie pus in dependenta ontologicului, a "problematicii fiintei", care il va preocupa pe NOICA in perioada 1975-1985, culminand cu masivul studiu Devenirea intru fiinta, din 1981. Etimologicul reprezinta fata alexandrina, manierista a ontologicului: "spectacolul" fiintei atemporale, inscrierea ei in "devenire". E balastul pe care-1 indepartezi pentru a vedea diamantul de sub crusta cenusie: placa de zgura din calea cristalinului freatic. Astfel, textele despre "rostire" si cele din tratatul despre fiinta merg in acelasi sens, numai ca din directii contrare: hermeneutica "rostirilor" inlatura zgura din calea fiintei, venind din regiuni supraontologice, pe cand Devenirea intru fiinta porneste din regiuni de infraontologie. Etimologiile sunt multiple, indicand aceeasi sursa: fiinta; spre deosebire de ele, infraontologicul e unitate, indiviziune. De aceea, NOICA introduce in tratatul sau capitolul lamuritor dedicat Categoriilor elementului, dominat de conceptul Unului multiplu; pluralitatea - spune filosoful - e specifica lucrurilor, categorie din care fac parte si con-structele etimologice; dimpotriva, Uni(ci)tatea e un privilegiu al Elementului, din care, prin intermediul categoriilor, putem ajunge la determinismele specifice ale Fiintei. Revenind la problematica literaturii, se stie ca NOICA a debutat prin a ridiculiza practicantii. Textele juvenile din ziarul Ultima ora (1928-1929), ocupate de exigenta inca vag definita a noii spiritualitati, ataca febril paseismul din paginile lui
T. Arghezi, Camil Petrescu,
L. Rebreanu,
A. Maniu; Arghezi e o tinta predilecta, pentru mercantilismul sau (" poti sa-1 platesti pe d-1
Tudor Arghezi sa-ti justifice existenta - in dosul talentului sau va uimi saracia substantei." - nr. 3/1928; "nu descoperiti nici acum de ce domnul Arghezi e superficial?" - isi someaza NOICA cititorii in nr. 7/1929 - pentru ca, a doua zi, vitriolul sa inunde din nou pagina: "In opera d-lui Arghezi este vant, dar nu nebun. E un vant local, invartit pe loc. Zarile nu se inalta, ci doar se aerisesc pivnitele mucegaite.", nr. 8/1929). Reactioneaza G. Cali-nescu, acuzandu-i pe tinerii "anonimi" din jurul lui M. Eliade de boala scuzabila a firilor imberbe: Juventus frenetica. NOICA nu iarta, denuntand, in numarul din 5 ian. 1929 al Ultimei ore, "incoerenta de cateva pagini" a domnului Calinescu, care se supara, punandu-1 la colt pe liceanul vehement de la "Spiru Haret". Rezultatul duelului e omiterea lui NOICA din Istoria din 1941, ceea ce, sub aspect deontologic, nu se justifica decat - eventual - prin scuza ca NOICA nu e autor de beletristica: NOICA publicase pana atunci patru volume, tradusese o lucrare din Descartes, fusese aureolat cu un premiu prestigios, decernat "tinerilor scriitori". Reactia lui
G. Calinescu e, deci, umorala. In Mathesis, literarul e asimilat istoricului (opus idealului geometric): el e dezordine, dezechilibru, "non-geometrie". "Este viu faptul istoric - se intreaba retoric NOICA - este el abundent in valori? Dimpotriva, el reprezinta una singura dintre toate valorile posibile: e moartea egala si omogena a tuturor vietilor posibile". Istoricul, ca si literarul, promoveaza forme inselatoare, impure: "legende", din categoria acelora care se gasesc cu duiumul in volumele de literatura. "Lepadati-va de istorie -conchide asadar filosoful. - N-ati invatat nimic de la ea, nu stiti prin ea decat cateva legende in plus, mai proaste decat ale poetilor". Jurnalul filosofic, publicat in 1944, ca o meditatie asupra fiului risipitor si a fratelui acestuia, il apropie oarecum pe filosof de literatura, desi accentele negative continua sa predomine. "Recunosc - scrie autorul - ca literatura e o mare pierdere de timp. Dar e dintre marile pierderi de timp, care pot fi un castig". Motivul il constituie mereu retraitul drum al ineditului, capacitatea literaturii - spre deosebire de filosofie - de a mima plauzibil inceputurile, pluralitatea nediferentiata a originilor: "Amestecul acela de cunoscut si necunoscut, care face literatura Sensul magic al noutatii, spunea cineva. Nu, sensul mistic: unitate si alteritate in acelasi timp." Handicapul literaturii e, in acest sens, mimesisul: Aspiratia de a reflecta realul, fara a-1 interoga in rosturile sale adanci; spre deosebire de literatura, filosoficul scruteaza, e "incomod", nu accepta pur si simplu noul, ci se intreaba "cum e cu putinta": "Pentru Stendhal - scrie NOICA - un roman «e o oglinda care se plimba pe strada». Poate sa fie asa pentru un roman, dar nu e pentru filosofie. Ma gandesc chiar la un mit in genul lui Wilde, mitul oglinzii: «Ce frumoasa e lumea, si-a spus spiritul intr-o zi. Ma voi face cat mai impersonal, ma voi dizolva si asterne ca o apa limpede si linistita, voi fi numai asteptare, intocmai unei oglinzi, iar lumea se va reflecta in mine asa cum este ea». Din ziua aceea, spiritul n-a mai vazut nimic." Dilema literarului, a "naturii poetice" e cel mai bine relevata de catre NOICA in Despartirea de Goethe. Tema cartii e "confruntarea finala cu filosofia" a unui literat, care "structural isi da seama ca nu e filosof. Deci nu literarul insusi il intereseaza pe N., ci cum poate fi acesta depasit pentru a se ajunge la efervescenta filosoficului: "esti cu adevarat ce-ti ramane dupa ce ai pierdut miezul comun al vietii". Asa se explica dezinteresul lui NOICA pentru proza, arta prea aproape de acest "miez comun"; dimpotriva, dintre artele literare, poezia e singura care il intereseaza, si aceasta doar ca si cale, nu ca scop: finalitatea demersului nu poate fi decat filosofia. Poezia, spre deosebire de ruda sa saraca, proza - sugestiile sunt tot din eseul despre Goethe - are de partea sa cel putin trei instrumente "pregatitoare": dilematizarea vietii, care "pune in joc intelectul", intuitia si integralismul, ambele racordate la ideea de totalitate. Pot ajunge la aceste dimensiuni doar naturile daimonice: inversand afirmatia, ajungem la concluzia ca poezia, prin ea insasi, are darul de a te ridica deasupra contingentului; altfel spus, cei dotati cu organ poetic se afla, prin determinismul lor spiritual genetic, deasupra perceptiei realiste de care da dovada proza. Ideea e de sorginte romantica; mai departe in timp, coboara pana la greci, iscandu-se din confruntarea cu daimonicul platonician din Apararea lui Socrate sau cu Symposion. Cealalta sursa, din care NOICA isi deriva gandurile, e Heidegger, cel cu poeticitatea locuirii, din consideratiile dedicate lui Holderlin; sursa apare clar precizata in articolul intitulat Ganduri despre esenta poeziei, publicat in nr. 1/1943 al Convorbirilor literare (reluat in voi. Istoricitate si eternitate, 1989). Esenta poeziei o reprezinta - concluzioneaza autorul - impersonalizarea prin intermediul cuvantului poetic: "absorbtia" poetului, ca persoana, de catre instrumentul comunicarii sale subiective, verbul poetic care nu apartine niciodata cuiva, ci doar Fiintei, fiind dat de la inceputuri o data pentru totdeauna, printre rosturile esentiale ale lumii. in sprijinul demonstratiei sale, NOICA reia in debutul textului tezele lui Heidegger: intai, poezia e gratuitate, joc, leje-ritate. Fiind legata de Fiinta, rostul poeziei este sa instituie, sa afirme, fiindca dimensiunea esentiala a Fiintei este aceea de a fi; or, se stie ca poezia poate, in "nevinovatia" ei, sa instituie si ceea ce " nu este", aducand astfel atingere ordinii insasi a Fiintei, "un asemenea exercitiu - scrie NOICA - nu se infaptuieste fara o primejduire a fiintei omenesti". Apoi (continua seria consideratiilor preluate din Heidegger), poezia e timp (cuvant inscris in miscare) si eternitate totodata: ordine ideala, frumusete necontingenta. Omul fiind timp, istorie, rezulta ca poezia tulbura certitudinea inchiderii in finitu-dine, rostul ei fiind, din nou, acela de a indica un risc, decat acela de a confirma un destin (celalalt termen folosit de catre Heidegger). Acesta din urma a recurs cu precadere, in Fenomenologie si religie (voi. Repere pe drumul gandirii, Bucuresti, 1988) la omologia dintre "existenta" si "prezenta" ("Rostirea poetica este «existenta^ Cuvantul «existenta» este folosit aici in sensul traditional al metafizicii. El inseamna: prezenta." NOICA va merge mai departe, sugerand ca poezia e "act"; o intimitate (cu zeul, cu fiinta) care se deschide catre ceva, "deschidere" (cuvant major al sistemului noician). De aceea, cuvantul poetic e comunicare transpersonala, o prezenta in preajma fiintei, rost ontologic: "ce este actul creator poetic? Este actul meu, atat de adancit, incat devine actul nostru.
Un maximum de subiectivitate depersonalizeaza". intr-un sens similar isi condusese demonstratia si Heidegger: "Rostirea poetica este prezenta in preajma zeului si pentru zeu. A fi prezent inseamna: pur si simplu a fi gata pentru ceva fara a vroi nimic, fara a astepta nici o reusita. «Prezentain preajma» inseamna: purul fapt de a lasa sa ti se rosteasca prezenta zeului." Nefiind deschidere spre ontologic, proza - care scrie mereu despre ceva, ramanand in perimetrul obiectului diferit de fiinta - nu-1 atrage deloc pe NOICA in acelasi perimetru al culpei de impermeabilitate la ontologic situandu-se si critica literara. Motivele aversiunii sunt, asadar, de ordin filosofic. Revenind la poezie, NOICA va cauta in opera poetilor daimonicul impersonal enuntat in textul teoretic. Eminescu - adevarata obsesie - e cercetat pentru "modelele fiintei", unele incomplete; "nu vei accepta - scrie NOICA in Sentimentul romanesc al fiintei -geneza pusa in joc de poet, caci ea simplifica prea mult caile fiintei, sau le trimite la miraculos." De aceea, "despartirea de Eminescu trebuie facuta". Lectura -superba - e, orice s-ar zice, extrinseca, nu intrinseca sistemului eminescian de extractie schopenhaueriana. Daimonicul e insa omniprezent in contactul "ametitor " al lui NOICA cu poetii. Confruntarea cu manuscrisele lasate de Eminescu in caiete - noteaza el intr-un articol publicat in nr. 4/1986 al Revistei de istorie si teorie literara - o "bacchanala", care trebuie sa-i fi prins pe toti cei "pedepsiti intru limba romaneasca". Citindu-1 pe L. Blaga (in Revista Fundatiilor Regate, febr. 1938, sau in alte texte), NOICA evita sistematic poezia, interesandu-se exclusiv de trilogii. Ceea ce-1 nemultumeste admirativ e glisajul lui Blaga inspre epistemologic, in detrimentul ontologicului: "daca ar fi cazul sa manifestam de pe acum o preferinta, am marturisi ca vedem in momentul epistemologia (larg inteles) al filosofiei d-lui Blaga o victorie mai hotarata decat in cel ontologic." Nemultumirea majora o provoaca sistemul cosmologic din Censura transcendenta; sugestia ca intre cunoscator si obiectul sau - fiinta -se interpune o persoana (chiar si metafizica: Marele Anonim). Dar cand discuta poezie, NOICA va acorda intotdeauna credit limbii in detrimentul poetului. Limba -aflata in proximitatea fiintei - poate "indrazni ganduri" pe care un poet le poate, cel mult, impartasi. Introducerea la poezie, publicata in nr. 7/1981 al Caietelor critice, elogiaza virtutile poetice intrinseci ale limbii romane ("ne intrece parca pe toti limba romana in puterea ei de vis cugetat.."), dar nu mentioneaza nimic despre poetii ei. consecinta e, pe ansamblul gandirii lui N., privilegierea limbilor cu deschidere ontologica (germana, romana), in detrimentul limbilor carteziene (franceza, de pilda). Nu trebuie uitat ca NOICA debuteaza scriind despre si traducand din Descartes - mutatia e simptomatica. Cand Odysseas Elytis primeste Premiul Nobel pentru literatura (1979), NOICA e foarte sever: distinctia s-a acordat unui poet care si-a uitat "grecitatea" in favoarea suprarealismului francez (v. prefata la voi. Iar ca sentiment un cristal, 1980). Cat de inadecvate sunt antenele lui NOICA la fenomenul editorial curent o demonstreaza prefata la volumul lui Daniel T. Suciu, Copilul intre noi, aparut dupa moartea poetului, in 1983. Daniel T. Suciu e decretat aici "un Parvan posibil", un "Eliade, sau cineva care ar fi fost in orice specialitate de formatul lor". Acolada comparatiilor hipertrofiate din debutul si finalul textului il prezinta pe poet ca pe un avatar direct al lui Labis si lauda Romania ca poate odrasli asemenea genii, ca replica "unui Occident care, spiritualiceste, pare dispus a se sinucide". NOICA nu e singurul, din generatia sa, dispus sa se inflameze in acest fel; mai poate fi citat Al. Paleologu, care il salutase pe Dan Verona in 1974 ca pe un nou "Holderlin".
OPERA
Mathesis sau bucuriile simple, Bucuresti, 1934 (ed. II, 1992); Concepte deschise in istoria filosofiei la Descartes, Leibniz si Kant, Bucuresti, 1936; Viata si filosofia lui Rene Descartes, Bucuresti, 1937; De Caelo, Bucuresti, 1938 (ed. II, 1993); Schita pentru ideea lui cum e cu putinta ceva nou. Bucuresti, 1940 (ed. II, 1995); Doua introduceri si o trecere prin idealism, Bucuresti, 1943; Jurnal filosofic, Bucuresti, 1944 (ed. II, 1990); Pagini despre sufletul romanesc, Bucuresti, 1944 (ed. II, 1991); Fenomenologia spiritului de Hegel istorisita de, Paris, 1962; Douazeci si sapte trepte ale realului, Bucuresti, 1968; Platon: Lysis (Eseu despre intelesul grec al dragostei de oameni si lucruri), Bucuresti, 1969; Rostirea filosofica romaneasca, Bucuresti, 1970 (reluata in voi. Cuvant impreuna, 1987); Creatie si frumos in rostirea romaneasca, Bucuresti, 1973 (reluata in voi. Cuvant impreuna, 1987); Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti, Bucuresti, 1975; Despartirea de Goethe, Bucuresti, 1976; Sentimentul romanesc al fiintei, Bucuresti, 1978 (alta ed.,1996); Spiritul romanesc in cumpatul vremii. Sase maladii ale spiritului contemporan, Bucuresti, 1978 (ed. franceza, 1991; ed. italiana, 1994); Povestiri despre om. Dupa o carte a lui Hegel, Bucuresti, 1980; Devenirea intru fiinta, I. Incercare asupra filosofiei traditionale; II. Tratat de ontologie, Bucuresti, 1981 (ed. II, 1985); Trei introduceri la devenirea intru fiinta. Bucuresti, 1984; Scrisori despre logica lui Hermes, Bucuresti, 1986; Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca, Bucuresti, 1987 (alta ed.,1996); De Dignitate Europae, Bucuresti, 1988; Istoricitate si eternitate, Bucuresti, 1989; Jurnal de idei, Bucuresti, 1990; Rugati-va pentru fratele Alexandru, Bucuresti, 1990 (ed. italiana, 1994); L Ami lointain. Avec un texte d E. Cioran, Paris, 1991 (ed. italiana, 1994); Simple introduceri la bunatatea timpului nostru. Bucuresti, 1992; Eseuri de duminica, Bucuresti, 1992; Introducere in miracolul eminescian. Bucuresti, 1992; Modelul cultural european. Bucuresti, 1993; Carte de intelepciune, Bucuresti, 1993; Semnele Minervei. Publicistica, I (1927-1929), Bucuresti, 1994; Poeme, cu o pref. de NOICA Antonescu, Piatra Neamt, 1995; Concepte deschise in istoria fdosofiei la Descartes, Leibnitz si Kant, Bucuresti, 1995; Intre suflet si spirit, I-II, publicistica. Bucuresti, 1996; Sase maladii ale spiritului contemporan, Bucuresti, 1997; Manuscrisele de la Campulung. Reflectii despre taranime si burghezie, Bucuresti, 1997; Devenirea intru fiinta. Scrisori despre logica lui Hermes, Bucuresti, 1998; Echilibrul spiritual, studii si eseuri (1929-1947), ed. de M. Diaconu, Bucuresti, 1998. Traduceri: Descartes, Reguli de indrumare a mintii, Brasov, 1935; Kant, Disertatia din 1770, Bucuresti, 1936; Descartes, Meditatii despre filosofia prima, Bucuresti, 1936; Aristoteles, Categorii, trad. si interpretare de ~, Bucuresti, 1997; Sf. Augustin, De magistro, trad. de M. Radulescu si ~, introducere si note de Lucia Wald, Bucuresti, 1994.
REFERINTE CRITICE
S. Cioculescu, in Revista Fun-datiilor Regale, nr. 9, 1934; E. Ionescu, in Pareri libere, nr.6, 1936; NOICA Balota, in Steaua, nr. 28, 1977; Al Paleo-logu, Ipoteze de lucru, 1980; Z. Ornea, Traditionalism si modernitate, 1980; G. Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, 1983; NOICA Steinhardt, in Familia, nr. 12, 1983; Atitudini si polemici in presa literara interbelica, 1984; M. Nasta, in International Journal of Romanian Studies, nr. 2, 1984-1986; E. Simion, Scriitori, II; idem., Sfidarea retoricii, 1985;
C. Noica, Autoprezentare, Tribuna, nr. 50, 1987 (reluarea unui text din Filosofia Oggi, nr. 2, 1985); A. Marino, in Tribuna, nr. 45, 1987; G. Liiceanu, Epistolar, 1987; A. Dumitriu, in
Luceafarul, nr. 50, 1987; Claude Karnoouh, L Invention du peuple, 1987 (trad. romana in 1994); A. Marino, in Tribuna, nr. 16, 1988; Katherine Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and cultural Politics in Ceausescu s Romania, 1991 (trad. romana: Compromis si rezistenta, 1994); G. Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, 1991; A. Marino, in 22, oct. 1992 (studiu in trei parti); D. Campean, Patrimoniul Constantin Noica: o carte-document, 1992; E. M. Cioran, Istorie si utopie, 1992; G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, 1992;
I. Negoitescu,
Istoria literaturii romane, 1992; Izabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica. Intre fantasma si luciditate, 1992; Al. George, in Romania literara, nr. 30 sept.-13 oct. 1992 (doua texte); A. Marga, in voi. colectiv Rationalitate, comunicare si argumentare, 1992; M. Eliade, Jurnal, 1993; A. Plesu: Jurnalul de la Tescani, 1993;
V. Ierunca, Subiect si predicat, 1993; Monica Lovinescu, Unde scurte, II, III (1993-1994); I. Dur, Noica - intre dandysm si mitul scolii, 1994; A. Plesu, Limba pasarilor, 1994; V. Dem Zam-firescu, In cautarea sinelui, 1994; M. Handoca: Constantin Noica, 1994; M. Gradinara, Modelul ontologic, 1994; Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca, 1995; A. Marino, Pentru Europa, 1995; Gh. Grigurcu, A doua viata, 1997.
