Realismul universal si national. Realismul (fr. realisme < reel real") inseamna reprezentarea veridica a datului real, opusa idealizarii si fanteziei ce caracterizau atitudinea romantica in raport cu realitatea. Folosit pentru intaia oara de Fr. Schiller (care aprecia, in 1798, ca francezii sunt mai buni ca realisti decat ca idealisti"), termenul estetic nu este, in aceasta acceptiune, limitat la o anumita perioada istorica, ci se refera la caracteristici comune realismului intrunite de opere literare din toate timpurile." (cf. 6. op. cit.) In sens restrans, notiunea istorico-literara defineste curentul artistic aparut in prima jumatate a secolului al XTX-lea, concordam cu anumite conditii istorice si cultural-stiintifice precum: revolutia industriala si consecintele ei in plan economico-social; consolidarea pozitiei burgheziei si dezvoltarea proletariatului care isi formeaza treptat o constiinta de clasa, aparitia pozitivismului (teoretizat de Auguste ComtE), dezvoltarea stiintelor naturii (Charles DarwiN), fundamentarea materialismului dialectic si istoric (K. Marx, Fr. EngelS), chiar arta picturii continand detalii realiste (Gustave Courbet, H. DaumieR). In volumul sau de eseuri din 1857, intitulat Le Realisme, Champfleury instituia termenul care cerea o noua orientare estetica, definita ca o expresie a banalitatii cotidiene", pentru ca romancierii erau indemnati sa observe omul de azi in cadrul civilizatiei moderne".
Caracteristicile realismului sunt: reprezentarea veridica a realitatii, obiectivitatea deplina a scriitorilor in raport cu faptele prezentate, personaje tipice in imprejurari obisnuite de viata (perfect integrate ambiantei sociale specificE), veridicitatea detaliilor, preocuparea fata de sfera economica si sociala, lipsa de idealizare atat a personajelor, cat si a circumstantelor in care ele evolueaza, atitudinea critica si impartiala fata de om si societate, stilul literar obiectiv, sobru si impersonal. Este de semnalat faptul ca, prin cativa dintre cei mai remarcabili reprezentanti ai sai (Stendhal, H. de Balzac, Ch. Dickens, N. GogoL), realismul a fost in prima parte a veacului al XlX-lea contemporan cu insasi perioada de afirmare plenara a romantismului, concordanta temporala care justifica prezenta, fie si numai sporadica, in operele autorilor mentionati (cu exceptia lui StendhaL), a unor elemente de factura romantica. Totusi trasaturile specifice noului curent promovat se precizeaza in contrast cu principiile romantice, care acordau importanta fanteziei creatoare si visului generator al unei suprarealitati. Scriitorii afiliati miscarii culturale novatoare considera de datoria lor sa prezinte cu obiectivitate lumea reala, sa observe cu acuitate tipurile umane caracteristice pentru societatea vremii, fara sa neglijeze artistic nici dominantele caracterologice carora li se subsumeaza trasaturile individuale ale eroilor. Din literatura realista dispar intamplarile si personajele exceptionale, scriitorii indreptandu-si observatia catre viata sociala si prezentand omul in stransa legatura cu aceasta, ca un produs al mediului in care traieste si cu care se afla intr-o relatie de interdependenta. Honore de Balzac era de parere ca romancierul trebuie sa se considere secretarul acelui istoric, care e societatea insasi . Impresia deosebita produsa, la jumatatea secolului al XTX-lea, de evolutia stiintei (indeosebi de aceea a stiintelor naturii revolutionate de teoria evolutionista formulata de Ch. DarwiN) i-a indemnat pe scriitorii realisti sa aplice in creatia literara metode consacrate prin dezvoltarea domeniilor stiintifice. Prezentarea societatii se doreste a fi sincera, impartiala, lipsita de orice idealizare. Caracterizand specia literara a romanului, Stendhal (pseudonimul lui Henry Beyle, 1783-1842) scotea in evidenta obiectivitatea si impartialitatea intrinsece metodei de abordare a domeniului realitatii de catre scriitorii impersonali: Romanul este o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Cateodata ea reflecta cerul albastru, altadata noroiul din baltoacele de la picioarele dumneavoastra. Vreti sa acuzati de imoralitate omul care poarta oglinda? Acuzati mai bine drumul pe care se afla baltoacele sau, si mai bine, inspectorul de drumuri, care permite ca apa sa se adune si baltoacele sa se formeze". La majoritatea scriitorilor realisti remarcam o atitudine critica fata de societatea burgheza care atinsese, totusi, punctul de maxima expansiune economica si de stabilitate politica. Spre deosebire de romantici, care se disociau de imperfectiunile unei lumi in care nu-si regaseau idealurile prin intoarceri imaginare intr-un trecut idealizat, prin evaziuni onirice si fantezii exotice, realistii prefera sa cerceteze mecanismul social si deficientele sale, scotandu-i in evidenta inconsecventele de sistem ori chiar erorile cu grave consecinte asupra manifestarilor umane. De aceea, scriitorii realisti acorda o importanta deosebita amanuntelor semnificative consacrand pagini intregi descrierilor minutioase ale oraselor (sau numai ale unor cartierE), ale caselor, interioarelor, trasaturilor aspectuale (inclusiv mimicii si gesticii eroiloR), ca si ale vestimentatiei ori vorbirii personajelor infatisate. Interesul pentru latura sociala, pentru detaliul semnificant, atitudinea critica si lucid-obiectiva confera operelor realiste o valoare documentara asupra epocilor prezentate in timp, dublata in mod obligatoriu de una artistica. Literatura presupune o selectie a materialului faptic inepuizabil oferit de lumea reala. Selectia ia forma intamplarilor si a personajelor tipice, reprezentative pentru o intreaga categorie umana si sociala. In acest sens, Honore de Balzac pretinde ca romancierul va trebui sa zugraveasca societatea franceza asa cum e ea, fara sa caute s-o idealizeze, ci intr-un spirit de obiectivitate cat de perfect posibil si indiferent fata de protestele publicului, inspaimantat ca se vede zugravit pe sine". in privinta fizionomiei eroilor realisti, sa nu fie confundati cu acele caractere" de factura clasica reprezentand trasaturile generice ale fiintei de totdeauna si de oriunde.
Dimpotriva, personajele realiste sunt tipice pentru un cadru social anumit: astfel, Grandet, eroul lui Balzac, reprezinta avarul, dar modalitatea in care a acumulat averea si felul lui specific de trai il caracterizeaza pe burghezul imbogatit pe durata Revolutiei Franceze; Julien Sorel, personajul lui Stendhal (din Rosu si negrU), intruchipeaza parvenitul, alt tip caracteristic realismului, care, prin vointa si tenacitate, vrea sa castige o pozitie sociala superioara, pentru a fi admis in randurile clasei dominante, care il dispretuia din cauza originii sale umile si paupere; Nae Catavencu, personajul comediei lui I.L. Caragiale, sau Stanica Ratiu, arivistul din romanul
Enigma Otiliei, sunt ipostaze ale demagogului, primul folosind limbajul politicienilor liberali de la sfarsitul veacului al XK-lea, iar al doilea facand avere pe temeiul banilor furati de la mos Costache si casatorindu-se cu o curtezana de lux (GeorgetA), va intra in avocatura si in politica la inceputul secolului al XX-lea.
Conceptia realistilor despre arta si mijloacele ei specifice de exprimare a modificat si stilul adoptat de acestia, care tinde spre denotatie, precizie, formulare concisa si sobra. Stendhal marturiseste ca a incercat sa imite stilul Codului civil", asadar modul impersonal de exprimare obiectiva, stricta si lapidara dintr-un corpus de legi. Contrar autorilor romantici, care isi fac permanent simtita prezenta prin comentariile in care isi manifesta aprobarea ori dezaprobarea fata de actiunile si de comportamentul unui erou sau al altuia, scriitorii realisti descriu cu exactitate detasata mediul ambiant in care evolueaza personajele infatisate intr-o maniera cat mai impersonala cu putinta, incercand sa se abstraga din suita evenimentelor prezentate in opere. In consecinta, stilul lor nu mai are stralucirea metaforica, nici ornamentatia retorica proprie limbajului romanticilor. Tehnica detaliului, specifica notatiei realiste, impune preferinta pentru aglomerarea enumerativa si comparatia frecventa cu elemente concrete, asa cum se intampla in proza celor trei mari realisti din literatura romana: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Marin Preda. Apare evident faptul ca modalitatea artistica a realismului este incompatibila (sau foarte greu de acomodaT) cu lirismul; speciile literare cultivate in cadrul acestei miscari literare apartin, aproape exclusiv, genului epic (romanul, schita, nuvelA) si dramatic (numai drama si comediA). In terminologia istorico-literara actuala, notiunea de realism este utilizata si in sintagme ale caror intelesuri (realism poetic", in viziunea lui O. Ludwig, sau realism magic" formula aplicata adesea romanului latino-american contemporaN) contravin sensului (ori se indeparteaza semnificatiV) de sensul restrans al curentului artistic bine determinat.
Realismul universal are straluciti si numerosi reprezentanti precum: Stendhal, Honore de Balzac (din a carui constructie epica monumentala, Comedia umana, fac parte cele mai valoroase romane ale sale: Mos Goriot, Eugenie Grandet, Iluzii pierdute, Istoria maririi si decaderii lui Cezar Birotteau etc.), G. Flaubert, R Merimee, Guy de Maupassant (care a imbinat trasaturile realiste cu cele naturalistE), in Franta; Ch. Dickens, W. M. Thacheray, surorile Bronte, J. Austen, G. Eliot, John Galsworthy, in Anglia; N.V. Gogol, FM. Dostoievski, L.N. Tolstoi, I. S. Turgheniev, A.P. Cehov, M. Gorki, M. Solohov, in Rusia; H. Ibsen si B. Bjbrnson, in Tarile Scandinave; M. Twain, E. Hemingway, in America etc.
Realismul national constituie unul dintre curentele cele mai viguroase si mai durabile din literatura romana. La inceput, elementele realiste, de reconstituire a unor epoci trecute, s-au imbinat cu cele romantice si chiar clasice, in nuvelistica lui Costache Negruzzi, ca si in
Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon. I.L. Caragiale, in proza si in teatru, ilustreaza preocuparea pentru domeniul social si crearea de tipuri, desavarsind comedia de moravuri inaugurata de Vasile Alecsandri cu ciclul Chintelor. Ioan Slavici pune bazele unei creatii realiste cu tematica preponderent rurala, pe care o vor continua si diversifica, in epoca interbelica,
Ion Agarbiceanu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction (care a manifestat preferinta si pentru genul fantastiC). Romanului realist dedicat universului taranesc i se adauga acela de factura citadina apartinand scriitorilor: Liviu Rebreanu {
Padurea spanzuratilor, GorilA), Cezar Petrescu [intunecarE), G. Calinescu {Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negrU), M. Sebastian {Orasul cu salcamI), Gib. I. Mihaescu {RusoaicA), G.M. Zamfirescu {Maidanul cu dragostE) etc, reunind mai ales opere cu tematica sociala, de razboi, despre viata micii burghezii, despre orasul provincial, despre lumea situata la periferia marilor orase. G. Calinescu motiveaza clar, in articolele sale teoretice, si justifica apoi estetic, in romane, de ce a ales formula balzacia-nismuhii, care lipsea in proza romaneasca dintre cele doua razboaie mondiale, ce trecuse in mod exagerat de la romanul obiectiv la cel subiectiv, de excesiva analiza psihologica, sau chiar la cel eseistic, in defavoarea epicii si a constructiei narative traditionale, orientate insa spre o problematica moderna. Literatura secolului al XX-lea include in sfera prozei realiste romanul comportamentist, fresca sociala, cel al marilor familii (saga Morometilor de Marin Preda, Cronica de familie de Petru DumitriU), romanul-document (in categoria caruia poate intra si partea a doua a unei creatii de tip jurnal literar, asa cum este Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi a lui Camil PetrescU). Romanul istoric romanesc, ilustrat mai ales prin creatiile lui Mihail Sadoveanu, nu se integreaza curentului realist, deoarece caracterul sau epopeic ii imprima un aspect simbolic ce decurge din imbinarea adevarului documentar cu fictiunea literara. Creatia epica apartinand lui Marin Preda, care domina, prin anvergura estetica, problematica acuta si variata, profunzimea morala si prin acuitatea stilului, intreaga productie narativa postbelica, este integrata de criticul sau cel mai pertinent, Eugen Simion, in categoria realismului psihologic" (in Scriitori romani de azi, voi. I, editia a doua revazuta si completata, din 1978):
Moromete cel vechi, omul adunarilor linistite (s.a.), traia in sculptura naiva a lui Dinu Vasilescu. Moromete tragic, omul unei civilizatii care piere, traieste de aici inainte in inchipuirea Fiului. Romanul este, si sub acest aspect, opera unei elaboratii exemplare. Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai miscator, pe aceasta tema grava, in literatura romana".
