Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


CONCEPTE OPERATIONALE





Despre CONCEPTE OPERATIONALE

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare


Actul
Actiunea
Aliteratia
Antiteza
Arta poetica
Autorul
Basmul cult
Campul semantic
Cititorul
Comedia
Comicul
Comparatia
Compozitia
Conflictul
Constructia subiectului
Curentul literar
Disertatia
Drama
Dramaturgia
Elipsa
Enumeratia
Episodul
Epitetul
Eul liric
Exclamatia retorica
Fantasticul
Fantasticul romanesc
Fictiunea artistica
Finalul (epilogul)
Functia emotiva a limbajului
Functia poetica
Functia emotiva
Functia conativa a limbajului
Functia conativa
Functia fatica a limbajului
Imaginea artistica
Indicatia scenica
Interogatia retorica
Lirismul obiectiv
Lirismul subiectiv
Metafora
Modalitati de caracterizare a personajului literar
Modalitatea narativa
Modernismul si modernitatea
Modurile de expunere
Monologul si monologul literar
Monologul literar
Monologul interior
Naratorul
Neomodernismul
Nuvela - tipuri
Oximoronul
Paralelismul sintactic si simetria
Paralelismul simbolic
Personajul literar si devenirea sa
Perspectiva narativa
Poezia
Poezia folclorica
Poezia lirica si poezia epica
Portretul literar
Postmodernismul
Povestirea
Proza
Proza savanta
Realismul universal si national.
Refrenul
Relatiile temporale si spatiale In naratie
Repetitia
Rima
Ritmul
Romantismul
Romanul
Scena
Sens denotativ
Simbolul - Figura de semnificatie
Simbolismul - Simbolismul romanesc
Sinestezia
Stilurile vorbirii
Stilurile functionale ale limbii
Stilul juridic-administrativ
Stilul beletristic (artistic)
Stilul oral
Structura operei literare (tema, motivul, ideea)
Structura operei literare versificate
Text literar/nonliterar
Traditionalismul
Tragicul
Vorbirea directa
Vorbirea directa legata si vorbirea intonata-direct
GENUL DRAMATIC
TRAGEDIA





Modurile de expunere despre CONCEPTE OPERATIONALE





1. Naratiunea Din fr. naration, lat. narratio povestire, istorisire". Naratiunea se defineste ca relatare a unor intamplari, intr-o succesiune temporala de momente, fiind semnul distinctiv al epicului." (cf. 5. op. cit.) Naratiunea poate sa apara si in opere dramatice, pentru a infatisa evenimente care au loc in afara spatiului scenic (precum in tragediile clasicismului francez sau in comediile lui I.L. CaragialE).

Clasificarea naratiunii se face dupa urmatoarele criterii: forma epicului (in versuri: balada, poemul, epopeea: in proza: povestirea, schita, nuvela, romanuL); raportul narator-opera (subiectiva: povestirea; obiectiva: nuvela, schita, romanuL); complexitatea structurii narative (forme reduse: zicala, anecdota, epistola; forme ample: epopeea, romanuL); forme de materializare a expresiei narative (in sisteme lingvistice: literatura, istoria; in sisteme non-lingvistice: artele plastice, arta cinematografica, reprezentarea scenica in teatrU) (cf. 5. op. cit.). in secolul al XX-lea s-a constituit o stiinta dedicata acestui concept si evolutiei sale, numita naratologie (evoluand de la formalismul rus la structuralisM). Naratologii disociaza intre povestire (istorisire, fabula) si discurs (subiecT): prima se refera la totalitatea evenimentelor petrecute, al doilea vizeaza modul in care receptorul (cititoruL) ia cunostinta de cele relatate.

Naratiunea, ca povestire, are urmatoarele determinante: nucleele (care se raporteaza la fapte, la actiunI); indicii (care trimit la descrierea obiectelor si a personajeloR); catalizele (care sunt extensii descriptive, referitoare la desfasurarea faptelor, adica la nucleE); informatiile (care situeaza actiunile in timp si in spatiU); personajele, actantii (care se afirma in actiunE).

Naratiunea, ca discurs, se identifica prin urmatoarele concepte: timpul naratiunii (trasatura esentiala in distinctia discurs-povestirE); aspectele naratiunii (modul cum povestirea este perceputa de catre narator, punctul de vederE); modalitatile naratiunii (felul in care naratorul expune povestirea sA): a. prin reprezentare (desfasurarea evenimenteloR); b. prin dialog (reprodus in fata noastra, ca in drama); c. prin relatare (autorul relateaza faptele ca in cronica)." (cf. 5. op. cit. dupa Tz. Todorov, Categoriile naratiunii literarE)



2. Descrierea (discurs monologic descriptiV) In sens larg, discursul este o secventa continua de propozitii sau fraze, structurata si coerenta; termenul are valoare generica si desemneaza cele mai diverse forme de utilizare a limbii scrise si orale, dialogice si monologice. Dupa caracteristicile enuntarii, se distinge intre discursul centrat asupra emitatorului si cel adaptat la destinatar, discursul autonom in raport cu situatia de comunicare (de exemplu, cel stiintifiC) si cel dependent de situatie (de exemplu, conversatiA), discursul sarac in indicatii asupra enuntarii si cel care se refera continuu la enuntare etc. Primul termen al acestor trei opozitii individualizeaza formele discursului monologic, termenul al doilea formele discursului dialogic. in sens restrans, termenul se afla in relatie de complementaritate cu acela de text. Aceasta relatie este inteleasa diferit a. discursul inglobeaza numai formele vorbite si/sau dialogice ale limbii, pe cand textul este domeniul formelor scrise si/sau monologice; b. discursul reprezinta actualizarea textului. in plus, discursul este definit ca o unitate transfrastica, pe cand textul poate fi constituit si dintr-o singura unitate sintactico-semantica, fara ca aceasta sa aiba in mod obligatoriu structura unei propozitii (de exemplu: Intrare, Iesire, SfarsiT). Discursul reprezinta un eveniment comunicativ, manifestat printr-un comportament lingvistic, in timp ce textul ramane o secventa structurata de expresii lingvistice." (cf. 7. op. cit.) Ca specie a genului oratoric, discursul constituie o expunere (de obicei sustinuta oral si apoi notata in scriS), cu o tematica variata, in fata unui auditoriu. in critica literara actuala, se face distinctia intre discurs, pentru a desemna limbajul vorbit, si scriitura, ca semnificant grafic sau tehnica a scrisului. in acceptie stilistica, discursul priveste in primul rand tehnica de alcatuire a expunerii, inlantuirea ideilor, coerenta demonstratiei, modalitatile lingvistice si artistice folosite, stilul functional pe care il reprezinta, expresivitatea limbajului.



Tipologic, exista patru clase discursive si anume: discurs narativ, descriptiv, expozitiv (prin care se comunica informatii precise si se formuleaza explicatiI) si argumentativ (care prezinta o demonstratie cu argumente destinate sa-1 convinga pe receptor asupra adevarului sustinut de cel ce face expunerea demonstrativa). Primele doua forme sunt caracteristice stilului beletristic, in timp ce ultimele doua sunt utilizate in domeniul diverselor stiinte, de la cele generale pana la acelea foarte specializate. in operele literare complexe, se combina cate doua sau mai multe tipuri, discursul narativ cu cel descriptiv, acesta din urma cu cel expozitiv, argumentativ sau narativ, in asa fel, incat, in schite, nuvele, romane, piese de teatru, poeme epice dezvoltate, acestea se intrepatrund. Un monolog, de exemplu, poate fi narativ, expozitiv, descriptiv sau argumentativ si poate contine chiar treceri de la un tip de discurs la altul.

Discursul monologic descriptiv corespunde modului de a prezenta in scris locuri, aspecte din natura, fiinte (reale sau imaginarE), fenomene etc, intr-o maniera expozitiva apropiata de pictura. Speciile descriptive recurente sunt tabloul literar, portretul, panorama (Alexandru Vlahuta Romania pitoreascA), natura moarta etc. Elementele descriptive pot aparea si in creatiile epice, subsumate celor narative; astfel, in nuvela istoica Alexandru Lapusneanul de C. Negruzzi, descrierea costumelor domnitorului si al doamnei Ruxanda (alaturi de portetul acesteiA), in capitolele al II-lea si al IlI-lea, constituie elemente descriptive intr-o opera epica. in genul liric, factorul descriptiv ramane un procedeu fundamental, pana tarziu. Simbolistii stilizeaza imaginile prin sugestii mai ales acustice, de esenta muzicala, in timp ce parnasienii desavarsesc descriptivismul prin imagini intens vizualizate. in literatura romana, descrierile de peisaj sunt nenumarate, de la pastelurile lui Vasile Alecsandri, George Cosbuc, Ion Pillat, George Toparceanu la tabourile in proza ale lui Alexandru Vlahuta, Calistrat Hogas si Mihail Sadoveanu, maestru al stilului descriptiv. Arta portetului si tablourile de interioare (concepute in maniera descriptivist-balzaciana) sunt ilustrate de Nicolae Filimon (descrierea palatului domnesc, a caselor boieresti, la 1810), ca si de G. Calinescu in romanele sale de factura realista, cu accent pe detaliile arhitecturale si de atmosfera. Exista, in fapt, doua tipuri descriptive, unul care urmareste exactitatea prezentarii obiectului/fiintei (descrierea stiintifica) si altul care filtreaza imaginea reala prin sensibilitatea aperceptiva a scriitorului (descrierea expre-siv-literara).



3. Dialogul si dialogul artistic Din fr. dialogue, lat lit dialogus. gr. dialogos convorbire, discutie intre doua persoane". De la inceput, trebuie facuta distinctia intre dialogul ca modalitate fundamentala de realizare concreta a functiei de comunicare a limbajului uman (dialogul propriu-ziS) si ca procedeu compozitional, caracteristic anumitor genuri si specii literare (dialogul artistiC). Succesiunea secventelor intrebare-raspuns" constituie un criteriu esential de inlantuire a replicilor in dialog, iar interogatia reprezinta momentul declansarii dialogului. In sens restrans, el marcheaza o secventa de replici interconectate semantic, produse alternativ de cel putin doi emitatori intr-o anumita situatie de comunicare. Chiar daca, in mod uzual, dialogul se opune monologului, exista si forme mixte, de dialog monologat (monologuri juxtapuse, care nu satisfac conditia de replica) sau pseudo-dialog. in sens larg, toate formele comunicarii verbale sunt guvernate de un principiu dialogic, intrucat presupun existenta unui destinatar al replicii emise. Dialogul este forma sub care se concretizeaza diversele tipuri de interactiune verbala, cu functie comunicativa sau fatiea (de stricta informarE), reale sau fictionale, orale sau consemnate in scris." (cf. 7. op. ciT) Ca semn de punctuatie, linia de dialog, precedata si urmata de pauza alba, introduce vorbirea directa a fiecarui participant la dialog. Dialogul oral este marcat de prezenta elementelor gestuale (mimica, gestica, miscarea scenica, intonatia vocii etC), care insotesc replicile si, uneori, se substituie acestora. Tipurile de oralitate in rostirea eroilor dramatici, registrele stilistice diferite, alaturi de elementele non-verbale si de cele paraverbale fac mai sugestive limbajul si expresivitatea personajelor, fiind modalitati variate de caracterizare a acestora.

Dialogul artistic este o modalitate de expunere, alaturi de naratiune, descriere si de monolog, fiind specifica genului dramatic (dar folosita si in genul epic ori chiar in cel liriC), presupunand conversatia dintre doua sau mai multe personaje. Ca mod de expunere si de cooperare verbala intre interlocutori (actori si personajE), el indeplineste urmatoarele functii estetice: declanseaza si motiveaza o actiune, defineste relatiile dintre personaje, exprima reactia lor mentala si afectiva in raport cu o anumita situatie, contribuie la caracterizarea personajelor, fie direct (se noteaza tipul caracterial, gandurile, intentiilE), fie indirect (un erou il caracterizeaza pe altuL). Replicile scurte, laconice ori, dimpotriva, ceremonios-ample, alternarea timpurilor verbale, enunturile exclamative, vocativele, interpelarile, pauzele in rostire, reluarea unor cuvinte ori sintagme, punctele de suspensie sunt printre cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului din perspectiva interna a celor direct implicati in desfasurarea intamplarilor. Comunicarea reala este convertita in procedeu compozitional si stilistic, capatand valoare estetica. Exista si notiunea de dialog interior (diferentiat de monoloG), eul personajului disociindu-se in doua entitati separate, pentru a da expresie unor contradictii launtrice acute. Este cazul lui Hagi-Tudose, prototipul avarului din nuvela dramatizata cu acelasi nume, apartinand lui Barbu Stefanescu-Delavrancea, in timp ce-si socoteste, la nesfarsit avutiile:

Ba sunt opt mii

Ba sunt zece!

   

Ce fel zece?

Atunci dincolo sunt opt!

   

As, nu se poate, aseara i-am numarat!

   "

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.