Lirismul subiectiv. Liricul Din fr. ryrique, derivat din fr. lyre; lat., gr. lyra lira". Liricul este genul literar caracterizat prin modalitatea directa a comunicarii. Grecii considerau drept lirice poemele cantate cu acompaniamentul lirei. Cele mai vechi poezii lirice cunoscute sunt egiptene si dateaza din 2600 i. Hr. Textele din piramide sunt exemple de compozitii funerare (asemanatoare elegiiloR), cantece de lauda aduse regelui (un gen de odE), imnuri si invocatii catre zei. Se cuvin remarcate poemele ebraice de iubire din Cantarea Cantarilor si cele religioase din
Psalmi. In epoca antica, o contributie remarcabila la dezvoltarea liricii a apartinut literaturii grecesti prin imn, oda, elegie, iamb care, uneori, dincolo de acompaniamentul lirei, erau psalmodiate si insotite de un dans. Platon, in dialogurile intitulate Legile si Republica (StatuL), imparte creatiile poetice in trei categorii, dintre care una se constituie in genul expozitiv", unde poetul comunica direct continutul liric. Specia ilustrativa era ditirambul, imn de lauda in cinstea lui Dyonisos, forma specifica genului ca atare. Sofocle (ocazionaL), Pindar, Sappho, Anacreon, Alceu au ilustrat genul liric. Poetii latini au fost mai subiectivi si au uzitat frecvent forma lirica autobiografica (confesivA): Catul, Tibul, Propertiu, Ovidiu, Vergiliu, Martial. In secolul al XVI-lea, in Italia, Bernardino Daniello subordoneaza genului liric majoritatea speciilor dezvoltate mai tarziu. Lui Torquato Tasso i se datoreaza izolarea teoretica a elementului verbal al poeziei lirice de cel muzical. Boileau, fara a folosi, explicit, termenul de lirica in Arta poetica totusi comenteaza specii ale genului ca atare: idila, elegia, oda, sonetul, rondoul, madrigalul.
Un secol mai tarziu, genul liric este recunoscut de miscarea literara Sturm und Drang", initiata de Herder.
Gandirea preromantica germana defineste liricul ca o modalitate de raportare gnoseologica la realitate. Romantismul a revigorat poezia lirica in intreaga Europa de la inceputul secolului al XK-lea, cand isi scriu operele in versuri: V. Hugo, A. de Lamartine, A. de Musset, A. de Vigny (in FrantA), Puskin, Lermontov (in RusiA), Wordsworth, Coleridge, J. Keats, Byron, Shelley (in AngliA), Goethe, Schiller, Achim von Arnim (in GermaniA), V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, urmati apoi de M. Eminescu (in a doua jumatate a aceluiasi veaC). V. Hugo (in Prefata" la CromwelL) identifica bricul cu oda. Criticul Sainte-Beuve subsumeaza categoriei estetice in cauza si alte specii: meditatia, elegia, cantecul. Esteticianul B. Croce vede in lirism un atribut al oricarui act de raportare a eului creator la univers, indiferent de forma lui de expresie si in afara oricaror genuri si specii, (cf. 6. op. cit.)
Simbolistii interiorizeaza lirismul, cultivand o poezie a starilor sufletesti nelamurite, transmise pe calea sugestiei, prin folosirea principiului corespondentelor" intre senzatii. Expresionismul transpune in limbaj liric elanuri vitale si apropie universul uman de cosmic, de ilimitat. Avangardistii vor sa elibereze substanta lirica din zonele inconstientului uman, socand prin limbajul lor dezinhibat care incalca toate tabuurile literare.
