Fantasticul (fr. fantastique, lat. phantastieus, gr. phantastikos imaginat, inchipuit, fictiv, ireal") este o categorie a imaginarului (inrudita cu straniul si miraculosuL), care se impune in datul real prin continua ezitare a cititorului intre o solutie rationala (insuficienta) si alta supranaturala a faptului insolit prezentat. Roger Caillois, unul dintre comentatorii cei mai avizati ai genului fantastic, il defineste prin negatie, acesta infatisandu-se numai sub forma unui scandal pentru experienta sau pentru ratiune", (In inima fantasticuluI). Deoarece neobisnuitul, misterul nu obtin de la inceput adeziunea lectorului, acesta este totdeauna reprezentat in text printr-unul sau mai multe personaje. Tensiunea degajata de receptarea unei intamplari insolite si nelinistitoare tocmai prin impresia de fapt probabil, oricand posibil in datul real ramane continua, pe masura ce-1 implica pe cititor in derularea situatiei neprevazute. in timp ce epicul traditional are un deznodamant precis, care detensioneaza actul receptarii, fantasticul mentine un final deschis, pentru ca este un univers al provizoratului si al multiplelor solutii de interpretare a unui fapt misterios. Fantasticul i se propune omului ca o arta totalizatoare, care apropie experienta lui deja castigata de una numai presimtita, dezin-hibandu-1 de prejudecati si conventii in judecarea realitatii, pe care o transforma intr-un univers problematizam1.
Ca gen estetic autonom, fantasticul se impune o data cu romantismul avand o trasatura comuna cu acesta, si anume libertatea imaginativa. Sub influenta lui E.T.A. Hoffmann, care si-a intitulat naratiunile Fantezii, se dezvolta o intreaga pleiada de autori fantasti in prima jumatate a secolului al XK-lea: Ch. Nodier, Th. Gautier, G. De Nerval etc, pentru ca dupa 1850 sa se afirme personalitatea literara cea mai proeminenta, EA Poe, maestrul imaginarului terifiant in Povestirile [sale] extraordinare. Opera poesca a retinut atentia deopotriva lui I.L. Caragiale si a lui M. Eminescu, care au si tradus sporadic din aceasta. Secolul al XX-lea dezvolta literatura de imaginatie in doua directii: un fantastic traditional si altul programatic (care cultiva miraculosul scientisT). Performantelor stiintei si ale tehnicilor de tot felul, genul fantastic le opune resurectia miticului, fie de tip initiatic (la Noel DevaulX), fie simbolic (in romanele lui MichelTournieR) sau recurent inteles ca o intoarcere la modelele primordiale (in proza lui Mircea EliadE) unde imaginarul asigura o perspectiva transistorica si indica o cale spirituala de realizare a iesirii din Timp.
