Dramaturgia in literatura romana, alaturi de comedie, drama ocupa locul cel mai important, clasificandu-se atat dupa tematica abordata, cat si dupa continutul de idei, sau mijloacele artistice specifice prin care este realizata: drama istorica (cea mai bine reprezentata), drama de idei, drama sociala, mitologica, parabolica si chiar cea cu un vadit caracter tragic (precum Napasta lui I.L Caragiale, opera contestata in epoca, dar care infatiseaza un personaj feminin, Anca, manifestand tarie morala si o vointa iesita din comun, comparabile cu ale eroinelor tragice din literatura elina). Drama istorica este initiata, in 1867, de B.P. Hasdeu cu
Razvan si Vidra, piesa romantica in versuri (structurata in cinci canturI), urmarind ascensiunea unui erou exceptional, apasat de un dublu stigmat (etnic si sociaL), care a reusit sa ocupe, efemer, tronul Moldovei. O alta capodopera a dramaturgiei secolului al XK-lea este Despot-Voda de Vasile Alecsandri (1879), infatisand un personaj contradictoriu, sfasiat intre vointa de putere si intentia de a reforma viata politico-sociala din vremea sa. O drama ce dezvolta un dublu conflict istoric si religios a publicat, in 1902, Al. Davila, si anume Vlaicu-Voda, infatisand un domn patriot si diplomat, care stie sa se opuna eficient politicii statului feudal maghiar de subordonare a independentei Tarii Romanesti. B. Stefanescu Delavrancea a creat (intre 1909-1910) trilogia Moldovei (ce cuprinde
Apus de soare, Viforul si LuceafaruL), in care forta oratorica si patosul evocarii istorice ating sublimul. Prima piesa si cea mai reusita estetic il imortalizeaza pe Stefan cel Mare , a carui batranete glorioasa coincide cu spectacolul unui apus de soare"; a doua prezinta actiunea malefica a unui tiran (Stefanita-Voda) asupra poporului sau, asa cum stihiile dezlantuite, viforoase", tulbura calmul naturii; a treia piesa evoca personalitatea celui ce a restaurat prestigiul voievodal dupa modelul tatalui sau (Petru Rares), stralucind pe cerul Moldovei ca un luceafar".
Drama de idei il are ca reprezentant stralucit pe Camil Petrescu, cu aproape intreaga sa productie literara dramaturgica, fiind si un excelent teoretician al categoriei estetice preferate de el.
Drame de inspiratie mitologica a scris, in primul rand, Lucian Blaga (
Mesterul Manole, ZamolxE), unde a valorificat doua mituri esentiale romanesti: cel mioritic al mortii si cel estetic al jertfei creatoare; apoi Horia Lovinescu (Moartea unui artisT), Paul Everac, Aurel Baranga au preferat dramele sociale, in timp ce Marin Sorescu s-a orientat catre parabola cu accente dramatice. Chiar in teatrul sau istoric (
Raceala, A treia teapa), este limpede ca istoria constituie doar un pretext de a caricaturiza un comportament megaloman si aberant transformat intr-unui grotesc si derizoriu -, anume cel al tiranului din toate timpurile.
