Din fr. drame, gr. drama actiune".
Drama este cea mai raspandita specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, cu un continut grav, uneori cu elemente tragice, reflectand o mare varietate de aspecte: sociale, istorice, mitologice, psihologice etc. Avand tendinta de a reflecta intreaga complexitate a vietii reale, drama este mult mai putin supusa conventiilor decat tragedia, folosind atat personajele bine individualizate, cat si pe cele tipice, un limbaj solemn ce alterneaza cu cel familiar, recurgand chiar la elemente comice. Componenta esentiala a acestei specii literare ramane conflictul, in desfasurarea caruia se contureaza personalitatea eroilor dramatici. Formele ei premergatoare au fost: drama cu satiri (ce constituia piesa reprezentata dupa o trilogie tragica in teatrul antic grecesC), al carei rol era sa-i destinda pe spectatori; drama liturgica din Evul Mediu, spectacol teatral, care, adaptand pentru scena episoade ale textelor sacre, impletea inspiratia religioasa cu verva populara, elemente comice si bufe; comedia eroica (de exemplu, Don Sancho d Aragon de CorneillE) si tragicomedia, din secolul al XVII-lea, specie intermediara care a disparut pe masura ce gustul clasic a impus separarea genurilor. Marii dramaturgi au nesocotit insa normele rigide ale esteticii clasice, cum este cazul lui W.
Shakespeare, ale carui texte dramatice imbina perfect tragicul cu scenele comice.
in intelesul modern al cuvantului, drama s-a configurat in veacul al XVIII-lea, din comedia lacrimogena" (comedie larmoyante") a lui Nivelle de la Chaussee, care inaugureaza, in Franta, drama burgheza (Melanide, 1741), pe care Diderot avea s-o numeasca gen serios", in antiteza cu idila si comedia, ilustrand-o el insusi prin operele Fiul natural si Tatal de familie. in Germania, creatorul dramei este Lessing (cu piesele Miss Sara Sampson, Minna von Barnhelm, Nathan inteleptuL), cel care o va si teoretiza in Dramaturgia de la Hamburg, din 1768. in realizarea dramelor, el a fost urmat de Fr. Schiller si J.W. Goethe. Asadar, estetica iluminismului a formulat prin Diderot si Lessing principiile teoretice ale dramei burgheze", interesata de conflictele vietii cotidiene si avand intentii moralizatoare. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Franta, Sebastien Mercier creeaza drama istorica, pe care o vor cultiva intens, in prima jumatate a veacului urmator, romanticii (V. Hugo, Al. Dumas-tatal, A. de Musset, A. de Vigny si altiI) (cf. 6. op. cit.). Drama era pe gustul romanticilor, fiindca le oferea o mai mare libertate de actiune, posibilitatea de a lua exemple, ca modele pentru eroii lor, din toate mediile sociale, permitand, totodata, amestecul de tragic si comic in reliefarea cat mai autentica a caracterului uman. Victor Hugo se inscrie printre teoreticienii de frunte ai dramei romantice, care topeste in acelasi suflu grotescul si sublimul, teribilul si bufonul, tragedia si comedia", asa cum declara in Prefata la drama Cromwell din 1827, adevarat manifest literar ce consacra drama ca specia artistica cea mai reprezentativa pentru epoca sa. Tot el va inscrie, de asemenea, printre principiile teatrului romantic, interesul pentru culoarea locala si trecutul istoric, alaturi de adecvarea vorbirii personajelor dramatice la epocile pe care le evoca, printr-o rostire veridica si memorabila (in Hemani, RuyBlas, Marion DelormE). in Germania, Hegel demonstreaza in Principii de estetica faptul ca, intr-o drama, subiectivitatea in loc sa actioneze cu absurditate comica, se umple de seriozitatea relatiilor meritorii si a caracterelor ferme, in timp ce darzenia tragica a vointei si profunzimea conflictelor se inmladiaza si se aplaneaza in asa masura, incat se poate ajunge la o conciliere a intereselor si la unirea armonioasa a scopurilor si a indivizilor". Apta sa surprinda caracterul contradictoriu si complex al realitatii, specia ca atare a devenit forma de expresie artistica cea mai frecvent folosita in dramaturgia secolului al XX-lea. Literatura moderna demonstreaza, o data in plus, interferenta genurilor prin extinderea unor modalitati dramatice in domeniul epicului: este semnificativa in acest sens, aparitia romanului-drama (in operele lui Roger Martin du Gard ori ale lui Jean BaroiS). Teatrul epic al lui Bertold Brecht este si el expresia interferentei dintre epic si dramatic inauntrul genului dramatic, scriitorul german reactualizand si importanta corului din creatia antica, pe care teatrul modern il abandonase.
