Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi - CARTEA A DOUA de Camil PETRESCU



INTAIA NOAPTE DE RAZBOI

Timp de o ora e in tabara o invalmaseala de neinchipuit. Plutonierii majori se impart in zece, alearga de colo pana colo, injura, striga, arunca efectele de tot soiul in bratele oamenilor. Mi se pare ca totul merge insa prea incet, ca nimeni nu va fi gata la ora ordonata. O parte din oameni s-au aliniat pe companii in fata bordeielor si primesc, racniti pe nume de gradati, bocanci. Unii incearca o veselie strapezita, la care altii surad ca niste bolnavi. Gandul ca la ora opt seara deschid focul, ca in doua ore, care totusi vor trece, asa cum au trecut de atatea ori in viata mea, cum au trecut cand asteptam intr-o gara, cand asteptam la birou, cum astepti dupa-amiaza o vizita, ma sfarseste ca o febra uscata. Faptul ca voi navali, ca in cartile de citire, impotriva unor transee intesate de armata dusmana, ca voi fi sub baraje de artilerie, ma uluieste, pare scris de o mana nevazuta.
De patruzeci de ani n-a mai fost razboi, cartile de citire s-au oprit la pagina de la 77 si acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidente ciudate, mari cat un orizont.
Ofiterii sunt toti mult mai tacuti decat trupa. Capitanul Floroiu, mic, blond, cu fata lui imbatranita inainte de vreme, ma indeamna sa las oamenii in grija plutonierilor si sa-mi fac bagajele.
Mi se pare o enormitate, ceva absolut fara sens.
Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar dupa primele cinci minute de lupta, voi mai fi oare in viata?
- Nu se stie, cine are zile scapa.
- Domnule capitan, voi scapa la opt si cinci, la noua, voi trai poate pana la ora zece disearaDar crezi ca vom mai vedea noi soarele de maine?
Tace infiorat de ganduri si, pe urma:
- Scrie vreo scrisoare, si isi urmeaza ata gandului din el.
Cui sa scriu? Toti ai mei s-au departat in clipa asta, efectiv, la zecile si sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodata, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care stiu ca exista totusi.


Imi arde intreg corpul, e un neastampar al trupului care contrasteaza cu linistea si egalitatea imensa a gandurilor mele. Nu mai pot sta in loc, banuind ca diseara nu vom putea fi gata. Ma voi duce si-acasa, in odaita mea, caci, desi sunt infrigurat si grabit, n-am ce face.
In fata casei, Ioana cu cei doi copilasi ai ei s-au randuit ca la intrarea in biserica, iar micutii imi striga cu manutele cazute jos, cu glas inlacrimat:
- Sa traiti, domnule
Incremenesc: "Sa traiesc?" Ce sens de inceput de veac are vorba asta acum?
Cum o sa traiesc diseara prin focuri de infanterie, prin lupte de baioneta, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani si ei imi saruta mana, aci in munte, in asfintitul soarelui de vara. Niciodata n-am acceptat dovezi de acestea de respect si prietenie. M-au jignit, dar acum ii strang la piept pe copiii acestia, ca pe niste pui de pasare.
- Dumitre, pune tot ce avem in lada de bagaje. Baga de seama!
- Am si incarcat lada, don sublocotenent.
S-a iscat parca, strain de mine, un fluid care imi ia inainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pasi, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminica si dupa-amiaza goala si lenesa care sta in loc.
- dar au mai ramas lucruriCe facem cu ele?
- Lasa-le Ioanei aici.
- Nu puneti bocancii? Cum o sa ramaneti asa?
Sunt imbracat in aceeasi bluza usoara, pantaloni de raitcort si ghete de sevro subtire, cu moletiere.
Cum am fost ieri la Campulung.
- Nu, Dumitre, raman asa. Pana la ora zece e destul si asa Imi fulgera o clipa prin minte sa fug la Campulung, sa am o explicatie cu nevasta-mea. Risc cel mult sa fiu impuscat Tot voi muri la noapte
Ce sa-mi explice? Ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei? Tot ce a fost aseara, absolut tot, e parca numai vazut si inteles de mine, nu si simtit, asa cum anestezia locala te lasa sa vezi toata operatia, sa simti izbitura si taietura bisturiului, dar sa nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii si deznadejdi, cu permise si aniversari, care era si lumea mea, m-am desprins odata cu camarazii mei - ca pe un vas nevazut. De cateva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morti, efectiv in starea unor condamnati carora li s-a respins cererea de gratiere, in ajun.
Acum oamenii de aici, blestematii in uniforma, imi sunt singurii aproape si sunt mai aproape de ei decat de mama si de surorile mele.
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema. Nu pot sa dezertez, caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare. Imi putusem permite atatea gesturi pana acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verificare si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca. O asemenea carenta, de nereparat, ar fi fost si o descalificare. Constiinta mea imi permitea aseara sa ucid, sa ma judec deasupra legilor, pentru ca nu aveam sa-mi reprosez, in sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lasitatea de a evita un pericol, pe care soldatii cei multi nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, in lumea asta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat intr-o dragoste absoluta. M-am inselat o data, as mai putea inca incerca, din nou, de aceea nu vreau sa fiu scazut, de la inceput chiar, fata de femei, prin nici o lipsa in organismul sufletesc.
Ma grabesc spre magazia de armament sa numar cartusele, dar e de prisos, caci debandada e din cale afara de mare. Impresia asta de improvizat imi da o neliniste de panica. Alerg fara rost in toate partile, in balciul asta de oameni, care diseara vor juca, fiecare in parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseara.
Doi soldati de la aprovizionare umbla, de colo pana colo, pe cararuie, cu cate un sfert de bou pe umeri.
- Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?
Rad galben.
- Cine mai vrea sa manance, ma? Cine o sa aiba chef de mancare maine, chiar dintre cei ce vor mai trai?
- Dom sublocotenent, dar ce sa facem cu ea?
- Aruncati-o.
Se intuneca infiripat si timpul trece fara ca nimeni si nimic sa-l poata opri. Imi ard buzele.
In odaita popotei, comandantul companiei, cu ceilalti doi ofiteri de la companie, iau ca gustare chiftele prajite (gatite, in gandul celui ce le-a framantat acum o ora, pentru altfel de oameni si alta searA) si cate un pahar de vin.
- Ia si dumneata cevamai prindem nitica inima. Si cine stie ce se mai intampla diseara.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorinta, si orice incercare, fie si de a manca numai, ar strica plinul unui cerc.
- Cat e ceasul?
Si intrebarea halucinanta, acum, parca picura in suflet.
- Sase fara cinci. Mai sunt cinci minute.
- La companie.
Incep suieraturi, oamenii se incoloneaza cu zgomot de bidoane, arme si lopeti. Inca mai sunt strigate: "Niculae FiraNiculae Firavino de ia mantaua lui domn plotonier major". Inserarea abate si pe cei care mai faceau glume. Coboram schiopatand pe alt drum, un drum de bolovani, decat cel strabatut de mine aseara. Nimeni nu mai scoate o vorba. Jos ne asteapta celalalt batalion, gata incolonat. Sunt peste toata valea, in inserare, numai gramezi si siluete mute de soldati, ca o turma cenusie.
Ma cheama colonelul, care a ramas comandant titular al regimentului. Cauta sa-si stapaneasca dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de fata si cea mai mare parte din ofiteri.
- Va sa zica esti varful avangarzii? Auz ca te cunosti cu comandantul companiei din vama. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut ca mie mi se spune asta.
- Trimiti doi oameni ca sa se apropie de bara vargata granicerul nostru va cere foc finantului ungur. In clipa aceea, cei doi oameni sar la el si ii pun baionetele in dreptul gatului, strigandu-i sa taca. Daca tipa, il strapung.
- Dar daca
- Taci. Locotenentul locuieste la vama? nu? Cu patru oameni patrunzi la el, cu armele intinse, si-i explici ca s-a declarat razboiul, ca nu-i facem nimic daca se preda. Ceilalti oameni navalesc in cazarma, apoi. Si, catre capitanul Floroiu: Dumneata, fireste, vii imediat dupa el si inconjuri cazarma.
Pornim. Din cauza muntelui, s-a intunecat de tot. Ajung in soseaua cea mare, cu regimentul dupa mine, si ma opresc. Un ofiter de legatura imi spune ca s-a contramandat ordinul, ca va trece inainte regimentul XR, vecin de brigada.
Incerc sa pun oranduiala intre oamenii care se gramadesc unii intr-altii.
- Cum te cheama, baiete?
Mormaie ceva zdruncinat, de neinteles.
- Dar tu cine esti? in ce grupa esti?
- Nu nu eu sa
Au trupuri de gaini, moi. Ii misc cu mana din loc in loc si raman unde ii pun, sleiti. Dealtminteri si vocile ofiterilor parca schioapata. In jurul nostru, dincolo de cei cinci pasi pana unde vedem, cine stie ce prapastii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atat de neagra ca nu se poate deosebi nici o silueta macar. N-or fi inceput altii lupta? Dac-au pornit in acelasi timp cu noi, si ei, din intuneric?
Sunt fericit ca nu mai atac cel dintai si ma trantesc jos in iarba calda inca de soare.
Ma gandesc la macelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfaramate de paturi de arma, trupuri strapunse si prabusite sub picioarele celor care vin din urma. Facle si urlete. Explozii de obuze care sa doboare randuri intregi. Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care-mi va sfasia trupul. Si un gand staruie, plutind peste toate, ca o intrebare: pentru mine anume cum va fi? glont baioneta sau explozie de obuz?
"XX inainte!" E o porunca venita din om in om. Ridic oamenii ca pe bolnavi si pornim pe soseaua care nu se mai vede alba. Singura aparare in noapte imi sunt tovarasii, suntem ca niste calatori atacati de lupi si trebuie sa ne aparam spate in spate, caci oriunde, de jur imprejur, e moartea de fier si gloante. In clipa asta inca, putem fi surprinsi. Regulamentul cere patrule la cateva sute de metri pe dreapta si pe stanga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg si ii zgudui, trimitandu-i in noapte, dar nu se duc, sleiti, decat trei pasi si continua sa mearga apoi tarat, alaturi de noi. RenuntFie ce-o fi.
Intr-un tablou strain, in golul mintii, vad in clipa asta limpede si departe de ai mei pe nevasta-mea, amantul ei, dar n-am timp sa ma opresc, sa-l fixez, ca sa privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, altii maine, poimaine, saptamana viitoare. Dintr-o data, din noaptea dinaintea noastra, unde e viata si miscare cu oameni, din care noi nu vedem si nu stim nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odai intunecate, s-aude o rapaiala de focuri plesnite de arma. E singura in tot cuprinsul lumii. E originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul vietii, niciodata. Parca o morisca mare, de Mosi, s-a invartit repede, dar sunetul, ma intreb, la ce corespunde in noapte, acolo, cine a tras, cine a cazut?
Zarurile au fost aruncate.
Compania si, banuiesc, tot regimentul s-a intors rasucit in loc, de spaima, si oamenii sunt gata de fuga. Urlu scos din minti la gandul goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: "Pe loc, stati pe loc!"
Se opresc toti, sfarsiti, caci nu au vointa sa fuga si dupa cateva clipe reluam marsul, tarat ca dupa mort.
Identific, dupa damb si dupa ocolul soselei, locul unde suntem. Fac socoteala aproximativa si gasesc ca avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vama. Asadar, evenimentul s-a consumat. Intamplarea de vorbe si carti a devenit piatra, stofa, arama, o noapte anume. Am trecut dincolo, peste linia punctata, pe care am desenat-o zece ani in scoala.
- Uitati uitati
Dinainte vine intre doua santinele, cu armele indreptate spre el, un prizonier (nu mai incape indoialA). E plutonierul Bela Kiss, il cunosc acum dupa pantalonii de dril alb.
Iata deci intaiul prizonier in acest razboi la care iau parte. Oamenii si-au mai revenit putin. Seara de cenusa oarba a devenit intuneric straveziu. Trecem si noi prin vama. Bara e rupta, jos langa ea e un mort. Un ranit e sprijinit pe genunchi de catre un soldat.
- Ce-a fost, camarade? intreb in treacat.
- O lupta scurta domnul colonel P.B. e ranit de moarte. Uite-l.
Aflu ceva mai tarziu ca, in momentul cand a fost somata, santinela ungureasca a tipat, locotenentul Sigismund Lajos a iesit in prag, a tras cu revolverul in directia grupului, asa, in noapte, si glontul lui a nimerit in cap pe colonel, care venise in fruntea avangarzii. Pe urma, dupa un schimb de focuri, ungurii au fugit cu totii. Asta exista adineauri in noaptea neagra si noi nu vedeam nimic, ca si cand n-ar fi fost asa: cum nu vad nimic, de pilda, vizitatorii intr-un simplu parc comunal. Mi se comunica din urma ca regimentul XR a luat-o la dreapta, ca nu mai am pe nimeni inaintea mea, de parca s-ar fi dat la o parte o perdea, si deci sa ma desfasor in avangarda. E o imposibilitate. Iau o distanta la o suta, doua de metri inaintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece pasi de mine.
Sunt inaintea tuturor milioanelor din neamul meu; in fata mea cu o sosea, cu garduri, cu intuneric si cu moartea plutind in toate.
Avem de la inceputul serii toti baionetele la arma si formatia de lupta.
Ordinul e sa cercetam tot ce intalnim in cale. Mergem destul de incet, dibuit, si cei din fata mea sunt ca umbre inchegate din intuneric. Ne asteptam la un atac scurt, prin surprindere.
Intalnim dupa un timp o casa pe stanga are curte, cu gard inalt, iar inauntru se vad lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din fata sa sara peste gardul inalt, dar nu se misca nimeni. Sar eu ulucile, incurcandu-ma in sabie, si atunci vin si ei dupa mine. In casa cu doua odai, in dreapta si in stanga, sunt aprinse zeci de lumanari ca la mort si o romanca, noua parca, se inchina speriata. Cinci-sase copii stau lungiti pe jos. Ii intreb daca au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumanari in buzunar si pornim mai departe. Ordin din urma vine sa cautam o calauza.
Iata alta casa. E moarta si ghemuita in intuneric toata. Batem in poarta. O femeie ne lamureste ca au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lasand in graba, in batatura, tot ce-au avut.
Pe prispa e o aratare de om.
- E barbatul dumitale?
- Da, e barbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lasat.
- Nu-i nimic, merge cu noi, il luam calauza.
E cu pantaloni albi, cu camasa aspra, taran de ai nostri, si opunerea lui deznadajduita nici nu ne intarzie macar. Il luam si pornim inainte.
Intunericul s-a facut mai omenesc. Ma uit la ceas, e aproape zece seara. Asadar, au trecut cele doua ore - asa au fost - si suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzatoare prin golul lor.
Un pod, despre care stim ca e minat. Ne oprim. Ordin din urma iar, sa treaca o grupa neaparat si fara intarziere. Oamenii sovaie, fireste
- Bine, atunci trec eu.
- Trec si eu, dom sublocotenent.
E ordonanta mea
- Si eu.
E caporalul Nicolae Zamfir.
Trecem toti si nu se intampla nimic (tocmai a doua zi a sarit, sub o carutA).
O padure mijita, mai mult ghicita, de o parte si de alta a drumului, ne da un soi de atentie crispata, dar dupa ce trecem de ea si ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele infipte in intuneric, privelistea se deschide larg de tot, imensa, fantastica, de parca suntem in pragul altei lumi. Totul coboara ca inspre o vale dulce si vederea e inlesnita de zecile de focuri uriase care ard pretutindeni. Cat ajungi cu ochii, case ard cu valvatai care lumineaza ca niste inalte torte. Tinutul Branului intreg, inconjurat de munti, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de imbratisarea focului. Sublocotenentul Orisan vine din urma sa priveasca si el ridicarea si caderea flacarilor, care inalta si coboara cerul. Ard si numeroase sire de paie, anume, se vede, ca sa le lumineze lor - celor ascunsi in intuneric, asezati cine stie cum - venirea noastra. Voi pricepe mai tarziu ca intunericul e de neindurat in razboi, pentru toata lumea. Oamenii s-au mai dezghetat. Frumusetea privelistii si gandul ca, oricum, moartea nu vine din intuneric, de la doi pasi, ca al necurat, ca dusmanul e abia jos in vale, ca nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitiva, ne mai linisteste putin. Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe soseaua de acum alba.
Dar cand ne apropiem de Bran, vedem cu spaima ca inspre noi inainteaza, plutind larg, un vultur urias de foc, pe care nu-l poti privi, ca pe discul soarelui. Batalionul intreg s-a trantit ingrozit in santurile soselei si asteapta sfarsitul lumii. Ca s-a speriat e din pricina ca la regiment nimeni nu ne-a aratat ce e o racheta, iar ca s-a trantit in sant a fost miscarea cea mai indicata.
Incepe o rapaiala de focuri care creste si descreste, ca si cand ar fi pe un portativ in spatiu.
Inaintam iar, cand iata ca pe sosea apar in lamurirea focului siluete omenesti. In asemenea imprejurari toate siluetele sunt de dusmani. Ne apropiem si vedem totusi ca sunt soldati din regimentul XR, care a patruns in Bran ocolind si da o lupta de strada. Ne oprim in lumina ca ziua, chiar in marginea targului. Sunt atat de prins de belsugul de vederi si de senzatii dinafara, ca nu am timp sa-mi mai simt sufletul. Acum stiu cum va fi. Ma uit la ceas, e miezul noptii. Rapaiala de focuri amuteste din cand in cand, pe urma creste, dar nu se coboara niciodata de tot, ci urca si scade capricios ca tasnirea si jocul apei din avuzul in soare. Trage cineva din noapte in noi si aud primele gloante trecandu-mi pe la ureche. Sunt ei, intaia data de fata. Voi sti mai tarziu ca toate gloantele, mieunand, trec pe la ureche. Oamenii se arunca disperati in santurile soselei. Vara numai capetele sub podetele din dreptul caselor, lasand trupurile afara, ca niste struti. Ii strig pe nume pe cativa din ei, dar e de prisos. Raman in picioare pe sosea ca sa le arat ca nu e nimic, cum gusta parintii din doctorie, ca sa incurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate si fac o sfortare, captusita. Gloantele, e drept, vin rare, si lovesc rupand din copaci, in praful din sosea, in gardul caselor vechi care plesneste rupandu-se zgomotos.
Din urma vine pe langa oameni capitanul. Il vad parca acum din nou. E mic ca o fetita, cu mustata plina tunsa scurt, imbatranit de timpuriu.
- Ce facem?
- Asteptam ordine noi, de la brigadier.
Coboara spre noi pe sosea, din targ, un grup. Gloante putine, numarand parca rar si piuit, vin inspre noi, muscand scurt din gard si din praful soselei. Stiu atat de bine ca voi muri in noaptea asta, incat mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Gasesc chiar ca n-ar fi deloc mai dezagreabila moartea aci, decat in flacari.
Caci, iata, se aude o detunatura puternica, dar parca nu in raport cu eruptia de lumina si faramaturi negre, pe care o produce.
- Au aruncat podul, cu ai nostri, in aer, Gheorghidiule. Ma duc inapoi sa vad se facem.
Incerc sa trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele varate sub podete. Cand, in sfarsit, au vazut cat de greu nimeresc gloantele, si-au mai venit in fire.
Din targ, se aude acum un tropot ca de escadroane in galop pe sosea, inspre noi. Oamenii mei au sarit santul soselei si intorcandu-se ca intr-o arie, au inceput fuga. Sar in mijlocul lor, strig pe nume pe gradati, pe cei pe care-i am in fata si, scurt, cu rasuflarea suspendata, se opresc. Coboara iar in sant, cu baionetele intinse alaturi.
Raman singur in picioare si astept sa vad ce vine.
Stiu acum ca s-a apropiat, ca de fier nevazut, clipa definitiva.
Coboara spre noi, alergand, zeci si zeci de oameni, cat e de larga soseaua. Lumina flacarilor e atat de alba, incat ii recunosc. Fac umbre negre lungite in praf. Sunt ai nostri. Intind bratele ca o bariera.
- Stati ce e cu voi?
Gafaie zbuciumat, vorbesc fara sa priveasca:
- Ne-au prapadit ordin de retragere.
Am inghetat e intaiul moment de groaza acuta pe care-l am si raspund sacait, uscat, grabit:
- Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznadajduit: Plutonul intai ocupa soseaua.
Oamenii mei sunt la comanda, in mijlocul soselei.
Si catre gramada de zeci de fugari:
- Intrati in curtea asta.
Oprirea in loc i-a mai calmat, ca un exercitiu siluitor. Intra ca o turma in ograda gospodareasca, unde, dealtfel, sunt adapostiti de casa.
Alt tropot pe sosea alt grup, mai mare inca, vine din targ.
Oamenii mei striga acum singuri, incalziti, cand vad ca sunt altii mai slabi de inger ca ei:
- In curtein curte, pe dreapta.
Al treilea grup, o companie intreaga cu ofiterii ei, vine fugind ingrozita:
- Loc, faceti loc!
Ies inainte, racnind, cu sabia intinsa:
- Stati!
Dar nu vor sa asculte, zbiara numai:
- E retragere suntem cu domnul capitan.
Si s-au oprit in asteptare, cum pandeste un om care vrea sa scoboare, pe scara unei trasuri. Imi arata pe capitan.
- Domnule capitan, unde plecati?
- E retragere ne-au prapadit batalioanele. Si imi spune cu ce companie e.
Cu vocea palida, inalbit de aceasta idee a fugii, il lamuresc scurt:
- Nu e nici un ordin de retragereintrati in curtea asta, si le arat o curte pe stanga.
- Trebuie sa trec.
Urlu catre ai mei:
- Niculae Marin, bagati baioneta in cine vrea sa treaca de voi.
Inmuiat, capitanul intra cu compania in curte, dupa casa.
Iar se face liniste. Din urma nici un ordin, dar vine capitanul meu, caruia ii explic situatia regimentului vecin.
- Noi nu intervenim?
- Mi se pare ca nu.
Simt o bucurie de scurt zbor, ca si cand nu mai sunt scos la lectie cand nu stiu nimic, de un profesor rau:
- Asteptam aci?
- Ce vrei sa facem?
Vine din urma si sublocotenentul Orisan, ca sa vada ce e. Gloantele s-au rarit acum si mai mult, rapaiala de focuri a devenit scazuta ca o cicaleala.
Orisan are obsesii tactice:
- De ce nu intervenim?
- Nu stiu.
- Domnule capitan, vad ca si artileria noastra e inactiva ca si a lor.
- E lupta de strada Ce sa caute artileria?
- Sa traga in rezerve in noi.
- Las-o mai bine asa.
- Asculta, Gheorghidiule, hai noi in targ, sa vedem ce e. Hai pana la pod.
- Haide
Capitanul ne intreaba, nemultumit:
- Ce sa cautati acolo?
- Sa vedem ce e.
Apasarea asta, de a nu cunoaste ceea ce se intampla inainte, stiu acum ca e, in razboi, pentru unii de neindurat, asa cum de neindurat mi-era, in ajun, incertitudinea daca sunt inselat sau nu.
Casele cu curti mari sunt inspre marginea asta, mai aproape de felul romanesc, dar au in fata garduri inalte. Am luat calauza cu noi si mergem inainte. Mai vin din sus raniti si oameni care au parasit lupta, iscand, in lumina focului, forme dedublate.
Dintr-o curte suntem chemati.
- Cine sunteti?
- Din XX dar dumneavoastra?
- Comandantul lui XR Care-i situatia?
- XX e incolonat pe sosea doua companii ale dumneavoastra sunt inapoi intr-o curte.
- Faceti-le rezerve, intareste Orisan.
Suntem acum de-a binelea in targ si lumina a coborat.
La o mica raspantie, in fata unei brutarii, pare-se cu masa goala de paine in afara, cateva umbre Incremenim pe loc.
- Cine-i? Stai!
Nici un raspuns, umbrele au disparut.
- Gheorghidiule, revolverul tau e incarcat? ca eu n-am nici un cartus.
Revolverul meu Imi vine in minte toata intamplarea de la Campulung, cum i s-ar aminti unui bolnav ca a delirat. Caut in buzunar si nu gasesc nimic.
- Nu-l am, cred ca l-am pierdut.
Si ne intoarcem la ai nostri.
Au scazut focurile mari si impresia e poate din cauza ca si lupta s-a domolit. Gasesc un grup intreg de ofiteri din XX, veniti dinapoi. Sunt toti cu sufletele indoite.
- Cine ar fi crezut? arunca unul si toti tac gandind la fel abatut.
Mai discutaseram intre noi la popota si eu fusesem in discutie ceea ce se numea pe atunci un "antiinterventionist". Pesimismul meu e si mai greu acum, iar purtarea mea in asta-noapte, destul de desprinsa, imi da un fel de obiectivitate, parca stiintifica, atunci cand spun:
- Am impresia ca maine vom lupta in jurul Rucarului.
Capitanul micut si prea ganditor intreaba cu teama:
- Crezi ca ne vor ataca?
- Socot ca da Azi au fost surprinsi, dar daca primesc intariri, nu vad de ce nu ne-ar ataca.
Ofiterii ma aproba cu privirile grele si obosite, cu gandurile aiurea.
Noaptea scurta de vara e pe sfarsite. Focurile s-au stins tarziu, ca dupa o serbare de noapte, si acum intunericul se strange, fara sa se faca opac.
- Cum vom putea sta maine asa pe sosea? Ce facem?
- Hai la companii si om vedea.
Oamenii ma intreaba si ei ce facem. Suntem nelinistiti, caci daca ne apuca ziua, asa incolonati pe soseaua alba, suntem prada sigura mitralierelor. In targ e aproape liniste si linistea asta, cand stim ca toti ochii sunt deschisi ca ai serpilor in umbra, ca si ceilalti asteapta poate, ca si noi, e mai grozava ca lupta.
Incepe sa se albureasca intunericul care-si pierduse toata puterea. Acum oamenii, cenusii si ei, nu se mai disting deloc.
Soseste din urma colonelul, greoi si masiv.
- Gheorghidiule, vino cu oamenii dupa mine.
Vrea sa sara gardul unei gradini, dar gardul se prabuseste sub greutatea lui. O iau la fuga dupa el, si oamenii dupa mine, peste rasaduri de varza albastrie si de morcovi. Ghetele subtiri de sevro se incalta cu pamant ca niste galosi. Om de cincizeci de ani, colonelul alearga cu pasii mari, care fac sa sara pamantul faramitos in dreapta si in stanga. Ma intreb in fuga, daca toti oamenii au baionetele puse. Toata privelistea cu linii subtiri, desenate ca in estampele japoneze, in zori a devenit viu liliachie. Inteleg ca vom inconjura targul ca sa dam un "atac de flanc". Calcam prin albia unui parau pana la genunchi, dar nu simt nici urma de umezeala. Imi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeala. Intram intr-o livada si dupa ce am alergat prin ea, incepem urcusul unei coaste. Inteleg si ma ingrozesc. Sta deasupra noastra, ca o cetate de sute de metri inalta, prapastioasa, Magura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu in fuga, tarand dupa noi coloana care si-a pierdut, peste garduri si parau, forma.
Ne-au vazut si incepe miorlaitul lung al gloantelor. Aud in urma vaiete: primii cazuti Ma emotioneaza abstract ca un numar etichetat de muzeu. "Primii raniti in acest razboi."
Gafai, imi arde gura Ma abat, tot din fuga, si culeg din merele scuturate, cine stie, trantite de gloantele care lovesc in trunchi.
Ii vad acum pe cei de sus ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval, dar alergam mereu urcand spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mana.
Ajungem intr-o parte unde peretele e atat de drept si inalt, ca nu mai pot trage nici ei. Comunicam in urma: "Regimentul se aduna in unghiul mort".
Iata-ne pe toti, mai mult ingramaditi, ca intr-un repaos tihnit in livada. A rasarit soarele peste campul de lupta. Deasupra noastra e peretele Magurii cu stancile lui, dar inapoia noastra spectacolul e neasemuit. Ca intr-un tablou istoric vin din tara, paralele, coloane de soldati. Pe sosea si peste livezi. Vine si artilerie, vin si carute. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriaca. Numai doua tunuri, care ajung insa departe inapoi, spre vama, si lovesc pare-se in plin. E uimitoare aceasta punere cu mana, acest brat nevazut, intins inalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-noua kilometri, precis ca un pumn.
Ziua aceasta, pe care n-o mai asteptam, e altfel pentru mine. Parca sunt intr-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie sa simta mortii cand strabat livezile si plaiurile vazduhului. E parca mai usoara lupta ziua. Oamenii s-au inviorat cu totii. Sunt sigur ca o sa mor, dar prefer sa-mi aleg singur moartea. Acum inteleg de ce intotdeauna condamnatii au avut preferinte intre cap taiat, spanzuratoare, impuscare. Am si eu acum preferinte. Vreau sa provoc admiratia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai teoretic. Asa cum cei care mergeau la ghilotina preferau, in loc sa urle de durere, sa ia atitudini. I-am vazut pe camarazii mei ce sensibili sunt si voi continua. Ma gandesc in treacat ca maine seara cei de acasa ar putea afla, din ziare, ca m-am purtat uluitor, asa cum ma gandeam uneori inainte de razboi (vis de baiat care vrea sa se faca mare actoR), dar acum, si admiratia, si ura lor imi sunt sterse, indiferente.
Declasatii in societate, sau chiar numai cei ocoliti intr-un salon, incep sa aiba un orgoliu de izolati, de nedreptatiti, care cauta sa transforme excluderea in avantaj. Oamenii de aci impartasesc destinul meu si a trebuit un neinchipuit concurs de intamplari ca sa fim toti aci, care suntem, adunati pe fire deosebite, in clipa hotaratoare.
Stam aproape doua ore asa. E racoritor ce sentiment de incredere iti da superioritatea pe care ai tai o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi sa fie cand ataci si nu cand fugi. Cred ca senzatia aceasta impaca un sentiment fundamental: atacand, iti alegi tu, parca, moartea: urmarit de altul si ajuns din urma, moartea ti-e impusa. Esti in clipa mortii, in intaiul caz, un sinucigas, in al doilea un ucis, si incerci toate sentimentele celui asasinat.
V-ati intrebat, dealtfel, ce s-ar intampla cu un om care are intentia sa se sinucida, daca in aceeasi clipa cineva ar voi sa-l asasineze?
Acum cand vad batalioanele noastre venind peste plaiuri si dealuri, ma gandesc indeosebi la sentimentele pe care le incearca, privind, mai ales ei, cei cu care luptam.
Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mananca mere.
- Gheorghidiule, cum o fi tara asta, cand nu e razboi?
Ar fi simplu sa ti-o imaginezi fara soldati, dar ei fac azi esenta acestui peisaj, incat nu-l poti gandi fara ei, cum nu poti gandi a patra dimensiune in natura. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poarta dreptunghiuri de padure negre, golurile de topaz ale pasunilor si, ici-colo, vile verzi cu acoperisurile rosii de tigla, care-ti dau impresia ca esti in strainatate.
Colonelul, care isi stersese timp de doua ceasuri chipiul si fruntea de naduseala, stand in iarba marunta ca la o partida de odihna, si in jurul caruia eram ca o turma, hotaraste plecarea.
- Azi-noapte al III-lea a inceput? Acum plecati intai voi, Dolescule.
Maiorul Dolescu, care comanda batalionul II, masoara speriat peretele.
- Nu pe aici, bre omule, luati-o mai la stanga, ca e povarnisul mai dulce. Mergi cu oamenii pe langa peretele asta, unul dupa altul, si pe masura ce iesiti in bataia focurilor, va desfasurati.
Peste vreun sfert de ora, rapaiala vie de pacanituri ne arata ca in clipa asta cei care au plecat au dinainte o priveliste pe care noi, rezerva, n-o avem. E in mine ca o strangere de lumina si, cu toate ca am mancat cateva mere, buzele imi ard mereu, uscate. Peste vreo jumatate de ceas, colonelul se scoala si comanda n-are nimic militar in ea.
- Haideti.
Pornim dupa el. Dupa vreo cateva sute de metri, la dreapta, povarnisul e atat de dulce, ca poti urca alergand. Comanda se da iar apropiat, ca o asezare la masa.
- In tragatori si ocolire la dreapta.
Risipiti pe urma, incepem urcusul.
Ii vad pe cei porniti inaintea noastra, adapostiti dupa sfaramaturi de stanci, tragand mereu focuri, fara sa ocheasca si fara sa inteleg, acum, in cine trag.
Ma mira, de asemeni, in prima clipa, ca gloantele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearsaf sfasiat in lung.
Colonelul alearga acum langa mine.
- Hai repede, inainte, repede.
Alerg mai iute si reiau urland:
- Inainte. Sunt la zece pasi inaintea tuturor, strigand necontenit "inainte". Cei de sus, care trag in noi, acum ii vad, sunt catarati pe crestaturi de stanca, asa ca vulturii intr-o imitatie de munte, in cusca. Ajung in dreptul unui soldat cu fata culcata pe bratul drept, cu piciorul drept indoit usor de la genunchi. Si ca mine, toti oamenii il privesc cu coada ochiului. Iata o mica tufa, cu cativa oameni, intre copacei subtiri. Mi-aduc aminte ca am citit intr-o carte despre razboiul de la 1870 a unui ofiter german ca oamenii, ca sa evite atacul, se prefaceau raniti, morti, si ca se ascundeau cate cinci-sase in dosul cate unui arbust, care n-ar fi putut adaposti nici unul macar. Ocolesc in fuga, pe la ei.
- Ce e cu voi, aici?
Gem toti "suntem raniti". Si sunt plini de sange.
Oamenii mei ma ajung si se lungesc jos.
Colonelul a obosit, se inabusa, cu obrazul vapaie.
- Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastra urcusul asta Lasati-ne pe noi.
Gros si inalt, cu ochii albastri si cu mustata plina, balaie, i s-a inmuiat parca si gura de naduseala. Isi rupe copcile de la guler:
- Mergeti inainte ca vin si eu.
Urlu mereu: "inainte". Stiu bine ca nu voi avea taria sa var sabia mea subreda in nimeni, dar poate ajuns la baioneta, totul va trece intr-o clipa. Va fi naucitor, va fi ca intr-o viziune. Voi pieri ca pe esafod. Unii dintre oameni se lasa in genunchi, altii se culca.
Merg de-a-ndaratelea, ii strig pe nume pe care vor sa stea:
- Coltu, inainte! Niculae, fuga, haide, nu sta!
Cei strigati incep si ei sa urle: "inainte, inainte!" Merg asa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasa, la sapte pasi inaintea oamenilor, ca un sef de muzica militara la defilare. Ca o paranteza clipita, gandesc ca asta nu e chiar "ploaie de gloante" si constat ca din cauza ca oamenii sunt unii culcati, altii in genunchi, ca si atati in picioare, nu-ti poti da seama de pierderi.
Am trecut de cei din batalionul plecat inaintea noastra. Au ramas pe loc, prinsi pe colturi de stanca si de blocuri prabusite.
Toata lumea urla mereu: "inainte!" si am ajuns la douazeci de pasi de creasta, dar sunt mai mult cu spatele intors, chemand oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Caci vad deodata insi multi privindu-ma speriati, urlandu-mi:
- Culcat, culcat
Ma intorc cu fata spre creasta sura, de care eram acum la sapte-opt pasi, si vad in acelasi timp parte din unguri coborand dincolo de coasta, dar si o teava de arma intinsa aratator spre mine. Imi dau drumul jos, prabusit, si ma nimeresc cu capul in dreptul unui bolovan cat o caldare de mare. Glontul izbeste in piatra ca in fruntea mea, cineva a tipat in urma. Cobor acum dupa cei fugiti, dar simt ca zgomotul ramane in urma mea, si, intors, nu mai vad pe nimeni. Inapoi. In plina culme, un ofiter imi sare de gat, imi pune mana in guler.
- Prizonier, prizonier.
Cand lucrurile se lamuresc, ne pufneste pe toti un ras ca de morti.
Cadavrele si cei ramasi sunt inconjurati de soldati, care parca s-au trezit si privesc. E mai ales cercetat ungurul care trasese in mine si care, o clipa in urma, fu strabatut de cinci-sase gloante. E cu mustata mica, aspra, blonda, gura groasa, ochii mici si umerii obrajilor rotunji, iesiti. Oamenii i-au luat mantaua, ranita. In buzunarul vestonului are scrisori si doua mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, si le mananc. Din scrisori nu inteleg nici un cuvant. Colonelul s-a apropiat, cu privirea ingandurata, de cel mort si scaldat in lumina amiezei.
- Strasnic soldat, domnule. Sa ramaie singur, in fata a o mie de oameni.
- Bun tragator, adauga un altul.
Popescu crede insa ca n-a fost bun tragator.
- Un bun tragator nu ocheste atat de lung la sapte pasi, ci trage in prima clipa. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, sa se culce.
- Da, dar ai vazut ca in aceeasi fractiune de clipa a coborat arma si a tras precis, in plin si de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe "lista pierderilor", crede-ma.
Peste cateva minute, dintr-o stana pe care o lasasem in urma la vreo doua sute de pasi, apar sapte sau opt oameni in uniforma straina. Am porunca sa-i aduc prizonieri.
Suntem morti de foame si de sete. Trimitem ordonantele sa culeaga mere si ne asezam la odihna si taifas, toti ofiterii, pe surpaturi de stanci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insula spre cer in lumina si moarte.
Capitanul meu, micut si cu fata blonda, de patruzeci de ani, care a alergat scolareste la atac, ma ia la rost:
- Ei, ai vazut ca ai fost prea pesimist? Azi luptam aci pe Magura, nu la Rucar.
- Dar ce, asta a fost lupta?
E o protestare uimita. Orisan e insa de parerea mea. Fruntea lui inalta, marita prin chelie in sus, si, prin subtirimea sprancenelor si lipsa mustatii, in jos, e grava.
- N-a fost lupta. Ei, cel mult doua companii, iar noi doua batalioane, e lupta?
- Dar pozitia e cam a dracului hei? nu?
- Ce-are a face? Si pe urma ce rezistenta e asta? Nu vezi - revin eu - abia zece-unsprezece cazuti de la ei, douazeci, douazeci si cinci de la noi.
Orisan reia tacticos (acesta e cuvantuL):
- Ca n-a fost serios o arata si faptul ca noi ne-am miscat ca o turma. N-a fost camp de lupta Un camp de lupta moderna face impresia ca e desert. Nu se merge asa cu sabia scoasa, ca in curtea cazarmii. Nu evolueaza trupele amenintate de sute de mitraliere si mii de tunuri, ca noi adineauri.
- Si atunci? intreaba unul, lovind iarba cu sabia, nelinistit de ceea ce e in jurul nostru.
- Probabil ca maine va fi lupta, uite pe dealurile de colo, ia cauta pe harta, ce sat e ala? Tohanul-Vechi. Ei, maine deasupra lui o sa fie desigur lupta cu grosul lor.
- Sau poate ne ataca, venind cu intariri, la noapte.
Privelistea de aci, din turnul Magurei, e ca de tablou mural, mare cat un judet.
Un triunghi cu baza la noi, larga de sapte-opt kilometri, inalt de vreo douazeci, pare un parc marginit net de dealuri. Un parc care imita in realitate o harta: cu satele asa, in forma desenata, de pe harta, nu cum sunt cand te gasesti in ele, cu cale ferata, cu sosele ca liniile, fantani, gradini, biserici. O harta marita la scara naturalului si mai viu colorata in verde, alb, negru, rosu, e acum Tara Barsei, dinaintea noastra. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde inca un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parca.
Colonelul s-a odihnit, isi pune chipiul.
- Dimiule, ia-o cu batalionul tau inainte sa curatim toata Magura Branului.
- Credeti ca mai sunt trupe acum aici?
- Nu vedeti ca in targ se lupta inca mereu?
Peste un ceas, desfasurati, am luat Magura in lung, fara sa intalnim pe nimeni. Dar privelistea e neasemanata acum. In fund, spre tara romaneasca, Bucegii, cu Omul si Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stanca, inalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate partile, ca niste turnuri, asa cum e Magura asta a Branului, care si in cifre e jumatate din Piatra Craiului, ofera sferturi intregi de tara ca priveliste.
Ca inaltime absoluta, suntem de cateva ori mai sus ca in turnul Eiffel si chiar fata de targul Branului de la picioare, inaltati la cateva sute de metri.
Dealtminteri, pe strazile lui e oarecare miscare, carduri de gaste, iata un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldati de ai nostri. Ciudat e insa ca la marginea targului se aud trompetele romanesti sunand atacul si lantul de tragatori inainteaza strigand un "ura" care ajunge pana la noi.
Ne privim muti, stransi pe iarba ca la cafenea.
- N-au cucerit inca satul ai nostri?
Capitanul nu crede. Orisan nu crede nici el.
- Nu vedeti, bre, ca acum dau asaltul?
- Il dau ei asa ca sa se afle in treaba, e de parere Popescu.
- Ce facem noi? Da ia ia stati ia uite. Si capitanul ramane privind nedumerit.
Privim si noi, toti. Un grup de vreo douazeci de soldati paraseste targul, merg spre nord, pe sosea, pe sub Magura noastra. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.
- Sunt de-ai lor care se retrag.
- As sunt ai nostri care inainteaza, uite mitraliera pe cai.
- Domnilor, tragem
- Domnilor, nu tragem.
Si ii lasam sa treaca.
Acum e alt grup de soldati pitici, cenusii, si curand ne convingem ca sunt unguri.
- Ce facem? Le taiem retragerea?
- Ce sa mai coboram noi? E ordin sa tinem ocupata Magura. Opriti-i cu focuri de arma de aci de sus, e de parere colonelul. Acum suntem noi in turn si ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale sa traga.
Prima salva, la 800 de metri, ii imprastie ca pe gaini, vin altii din urma, ii imprastiem si pe acestia. Nimeni nu mai are curajul sa treaca soseaua. Ii pandim si in curtile din margine. E o pasiune de vanator si regretam sincer ca nu vedem cazand net. Ma ingrozesc o clipa, dar imi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldati ca de plumb. Nu le vad fata. Un autor de drept spunea ca daca juratii ar fi sa ucida cu propria lor mana, n-ar condamna niciodata; presedintii de republica ar gratia intotdeauna. Caci e distanta, e lipsa acelei reprezentari a continutului omenesc. Un om poate omori un catalog de nume, dar rareori vazandu-i in carne si oase pe oamenii care poarta acele nume.
In timpul cand noi facem, de la 800 de metri inaltime, politia soselei, in sat trompetele continua sa sune "atacul" si ajung la noi urale. Oamenii sar garduri si trec peste livezi. Asta in marginea cealalta a satului. Prin mijloc mai umbla gaste si, din cand in cand, trece drumul cate-o femeie. Aflam, mai tarziu abia, ca in aceasta gluma privita de sus au cazut vreo doua sute de oameni de o parte si de alta, intre care, de la noi, si doi ofiteri. Cauza poate fi si in ezitarea cu care s-a dat asaltul. Inteleg ca e bine ca azi-noapte nu s-a staruit pentru cucerirea targului. E o mare imprudenta tactica orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni putini. Cu atat mai mult cand e vorba de o lupta de strada, care cere nervi incercati. Ce sa mai spunem despre uluitoarea greseala de a duce o armata, care de patruzeci de ani n-a mai avut razboi, in cateva ore, in luptele de noapte si de strada totdeodata.
Mai tarziu ordonantele si oameni de la aprovizionare au coborat in targ dupa de-ale mancarii. M-am lungit pe spate, sa dorm in dupa-amiaza luminoasa.
Colonelul da un sfat plin de intelepciune:
- Hai, domnilor, sa dormin acum, cu totii, chiar si trupa, ca la noapte nu doarme nimeni. Facem toata lumea de santinela, toata noaptea.
Pun mainile sub capatai, dar inca nu am linistea sa pot dormi. De ieri de la sase seara mi se pare o vesnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fata, cu viata spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazazi?
Cu ghetele acestea subtiri de sevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albastrie, eram alaltaieri la Campulung prada unei nebunii care mi se parea fara solutie. Atat de mare e departarea de cele intamplate ieri, ca acestea sunt mai aproape de copilaria mea decat mine cel de azi, asa cum se micsoreaza distantele satului tau de catunele vecine, cand esti departe de tot in orasul strain, cu alta lume. De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat ca de o intamplare din copilarie. Si atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fara inteles. Diseara sau maine voi muri. Lungit pe spate, la sase sute de metri in vazduh, deasupra tarii, cu constiinta si cu fata la cer, sunt parca intr-un punct de pe traiectoria unui proiectil in spatiul interplanetar. Totusi, trupul intarzie pe pamant, inca soldat, ca mortii care in primele ceasuri sunt in jurul casei si vad pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decat sufletul femeii mele mi-e trupul ei, caci senzatiile inca le mai traiesc. Am regretul ca nu m-am istovit intr-o frenezie sexuala neintrerupta, ca mor inca in stare sa mai iubesc, la douazeci si trei de ani. Trec pe cer nori mici albiciosi, imi simt obrajii trasi si barba crescuta, de bolnav. Gasesc in buzunarul vestonului doua tigari aproape uscate, o foaie de hartie cu adrese, cartea postala cu ordinul de lupta. Popescu ma intreaba de departe daca dorm, si inchid ochii de teama ca va veni langa mine si nu voi mai putea fi singur.
Orisan vine si el insa, si nu se lasa pana nu ma desteapta.
- Hai acum jos in targ sa vedem ce e acolo, dar e intrerupt de interventia maiorului Dimiu:
- Nu paraseste nimeni pozitia, dormiti mai bine, ca la noapte cine stie ce se intampla. Mai rugati-va si voi la Dumnezeu!
Sa ma rog lui Dumnezeu? Surad cu buzele arse si-mi simt ochii inmuiati. N-am crezut si iata, nici acum, cand ma scald in moarte, nu cred. Cand am vazut aseara oamenii inchinandu-se, mi-a venit sa zambesc, dar am devenit brusc serios, caci oamenii acestia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, si orice gest al lor ma induioseaza ca gesturile unui copil drag.
Ma gandesc ca voi lasa, azi-maine, trupul asta de o sanatate neasemanata, fara tara, care m-a slujit ca o sluga devotata. Douazeci si trei de ani niciodata bolnav, chiar atunci cand in liceu imbratisam aceleasi femei care-i imbolnaveau pe colegii mei. Si totusi ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sarac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi imbratisari calpe, fara duiosie. Am privit dupa atatea femei frumoase in viata mea si nici una, pana la capat, nu m-a inteles. Altele n-au avut taria sa biruie imprejurarile Una singura mi-a dat nesfarsite nopti de bucurie a posesiunii, de scufundare in voluptate. As fi murit azi fara sa stiu ce e imbratisarea unui trup magnific de femeie sincera si frumoasa, daca n-as fi avut langa mine, ca sa-l framant, trupul ei sanatos, cu rotunjimi de fruct si animal tanar, daca nevasta mea nu m-ar fi iubit.
Dar m-a iubit? Surad pentru mine singur De ce s-ar fi dat unui student sarac? O partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut-o si altele inaintea ei? In orice caz, e singura femeie care a facut sacrificii pentru mine, cand mama a fost gata sa porneasca proces pentru mostenire, cu noi, copiii. I se cuvine sa recunosc ca nu m-a inselat decat cand am devenit bogat.
Imi trec mana prin par, in dorul unei mangaieri de neajuns.
Ma ridic intr-o rana si privesc in jurul meu. Cativa oameni dorm pe spate cu gura cascata, toti palizi; dar cei mai multi sunt treji asa in gramada, ca o turma. Colonelul si-a asternut jos mantaua si gandeste, lungit. Cred ca nimeni, dintre ofiterii si soldatii mei de frunte, nu poate dormi, ca si mine acum, desi, eu indeosebi, n-am dormit decat cateva ore, tocmai de joi seara, cand asteptam rascolitor sa plec la Campulung. Ma scol nervos si ma duc langa colonel.
- Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?
- Ce acte civile vrei sa faci? Sigur ca poti face un testament, daca vrei.
- Dar o donatie? O scrisoare de banca?
- Nu stiu. Cred ca da Intreaba pe vreun avocat dintre baieti.
Si ramanem amandoi pe ganduri ca pe o apa.
Maiorul vorbeste pentru noi , dar parca ar vorbi, parca ar ofta in vis.
- Sfanta Marie azi, ziua nevesti-mi si a fetitei.
Capitanul S. de la a zecea adauga si el ingandurat:
- Da, si ziua nevesti-mi
Pe urma nu mai vorbeste nimeni. Parca toti sufera de lingoare
Tarziu imi aduc aminte de Vararu si-l caut pe capitan.
- Ce facem cu Vararu, domnule capitan?
Imi raspunde patruns si ingandurat:
- De aici nu mai pleaca nimeni.
Inteleg ca suntem ca niste leprosi, cine a venit intre noi e iremediabil pierdut.
Pe inserate vin din targ, cu legaturi in spinare, ordonantele.
Dumitru ma cheama deoparte, la pluton:
- Hai, domnule sublocotenent, ca am adus si pentru noi.
A adus doi pui fripti, paine alba mare, stafide, branza, o sticla cu vin, o camasa noua si o pereche de ghete noi, tot de sevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.
- Vazusem ca vi s-au prapadit rau ghetele alea
Am un moment de ezitare, de superstitie, daca sa imbrac o camasa de la jaf acum, in plina baie a mortii, dar sunt murdar si cine poate sti cand ne vom vedea bagajele. Pe urma, in invalmaseala asta, fata de sacrificiile pe care le facem noi, si intamplarea, si stafiile razbunarii trebuie sa fie ingaduitoare. De ghete nu mai vorbesc, ca mi se scalciasera si se strambasera de-mi face o adevarata placere sa le pot arunca.
- Dumitre, cheama pe gradati si da-le sa manance bunatatile de aici.
- Astea-s numai pentru dumneavoastra. A Mariei a adus si pentru domnul plotonier.
- Da-le lor Si, mai pe urma, doi insi sa plece pe jos, sa aduca tot ce le trebuie la oameni.
As devasta un muzeu, as jefui o biserica pentru cei pe care-i vad, cu ochii lor frumosi si credinciosi de caini osanditi, langa mine.
- Adu-mi un toc si hartie pentru mine, Dumitre, daca gasesti.
Trebuie sa fac chiar asta-seara scrisoarea de donatie Poate ca la noapte ungurii primesc intariri si, cine stie, vom fi atacati. Dintr-un atac de noapte, la baioneta, nu vad cum as scapa.
Dealtfel, impotriva indicatiilor reglementare, nu se trimit decat cateva plutoane in padure, intre care si eu, la cel mult cincisprezece metri, iar inapoi, tot regimentul sta pe culmea Magurii de veghe. O rapaiala de focuri la dreapta, la miezul noptii, ne face sa tresarim, drepti, infiorati. Din nestiut, vag uimit ca in urma, in linistea lor, sunt oameni care au legaturi cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul sa luam in zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.
Sunt si incidente comice. Radulescu si-a adunat plutonul si le tine oamenilor un discurs despre Patrie. Toti credem ca e o parodie amuzanta si cand colo aflam cu surprindere, de la el insusi, ca a vorbit serios.
Cei patru kilometri dintai ii strabatem in fuga peste livezi cu pruni si meri, prin curtile oamenilor, caci, nestiind ce forte avem in fata, ne e frica sa nu fim surprinsi. As vrea sa stiu ce se petrece in sufletul taranilor si nevestelor care-si continua lucrul. Nu, asta nu e razboiul adevarat. Va veni si acela. Pentru atacul satului si al dealului din spate, suntem patru batalioane. Fireste ca nu stim absolut nimic despre ce avem in fata, caci statul nostru major se informeaza, pare-se numai de la oamenii nostri de la aprovizionare, cand se duc inapoi dupa ceai si fasole.
Desi noaptea fusesem in avanposturi, sunt iarasi in linia intaia. Cateva lucruri tot as putea spune despre Tohanul-Vechi.
Ca oamenii din plutonul meu s-au pornit asa de rau, ca nu s-au mai oprit pana au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate injuraturile mele furioase (eram mai ales necajit pe Vararu, care manca varza, impusca drept in sus si nu vrea sa se opreascA) si, mai ales, cu toate ordinele primite din urma: sa nu inaintez prea repede ca voi compromite legatura trupelor care dau atacul.
Ca m-a inspaimantat violenta si precizia focului nostru de artilerie impotriva transeelor inamice.
Apoi, ca intaia oara mi-a dat ca un burghiu in inima, un glont. Veneau rare, fasaind, rupand, din cand in cand, cearsafuri de sifon, invizibile. Unul a cazut la cel mult o palma de capul meu, caci asteptam culcat, plescaind indesat si metalic in pamantul afanat al miristii. Unul singur, dar parca m-ar fi lovit in frunte. Am avut, cu adevarat, impresia sleitoare ca acelasi plesnet infundat l-ar fi avut si in fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecat altele, dar sa ma descheie in tot sufletul, ca asta, nici unul.
Al treilea - l-am stiut mai tarziu - a fost ca luarea acestui sat, pe care il cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce ma inhatase de gat ca prizonieR), a figurat in comunicatul oficial de a treia zi, dandu-mi acea senzatie ca: despre mine e vorba, desi nu stie nimeni. Seara, iar masa imbelsugata, cu fripturi haiducesti si bunatati de tot soiul. Colonelul ia o masura care socot ca a dus, incetul cu incetul, la faptul ca XX a luat, cel dintai dintre regimentele de infanterie, "Mihai Viteazul" la drapel. Adica a hotarat ca nimeni nu doarme in sat, ci toata lumea pe deal in avanposturi. Ofiterii lui XX au facut un razboi de oameni necajiti si mestesugari trudnici.
Soldatii trimisi jos sa ne faca rost de bunatati pentru masa ne vestesc ca prin satele cucerite si, cu toti cei doi ani de razboi, bogate in vite grase, de soi si alte frupturi gospodaresti, multi dintre cei de la trenurile regimentare si de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece si cu socoteala. Suntem toti indignati si, daca ar fi dupa noi, i-am impusca neintarziat.
Il revedem acum pe capitanul Corabu. Compania lui "brigada Corabu", cum o poreclim, caci a fost intercalata, la trecerea frontierei, independenta, intre brigada noastra si brigada bucuresteana care a luptat la Predeal, a atacat cu atata hotarare in aceasta noapte dintai, incat a ajuns pana la Rasnov, in spatele frontului inamic, si a trebuit sa fie chemata inapoi. Soldatii, nu numai ca nu l-au impuscat pe cel care-i comanda, si care e acum inca si mai aspru, dar il iubesc cu mandrie ca au un asemenea sef si sunt foarte simtitori, ca si sublocotenentul lor, la soaptele care ii arata drept cea mai buna companie din regiment, in afara de faptul ca sunt si unitatea cea mai bine hranita si cea mai tihnita, datorita disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce il aprovizioneaza si posturilor de veghe.

FATA CU OBRAZ VERDE, LA VULCAN

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul ma cheama si-mi da ordin sa plec cu o sectie in sat sa fac politie si ancheta. Au venit femei, romance de-ale noastre, sa se planga bocind ca de indata ce satul a fost parasit de unguri, casele au fost jefuite de tiganii care locuiesc la margine. Vreo doua batrane ma intovarasesc pana acolo, ca sa fac o perchezitie severa. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a aparut iar din nori, dar frunzele si iarba au straluciri de roua. In fata catunului de bordeie, de cum ne-a vazut venind, a iesit toata tiganimea, si asteapta inspaimantata sa ajungem la ea.
Am severitate in obraz, pe care ti-o da apropierea, nici o clipa intrerupta, a mortii. Sunt hotarat sa procedez exemplar.
- De ce-ati jefuit satul?
Ma intampina protestari cu vocea inmuiata, ochi mariti, maini uscate de batrani, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimanui. Fac semn oamenilor sa-i inconjoare. Ca la un indemn al celor mari, sau, cine stie, intelegand din carnea lor frageda primejdia, vreo sapte-opt danciuci, nu mai mari de cinci-sase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele si burtile goale, cad in genunchi in apa ramasa in fagasul rotilor. Sunt frumosi ca ingerii din Madona Sixtina a lui Rafael.
- Si-acum, cu ei toti
Dar ma intrerup, caci intre ei e o fata de vreo cincisprezece sau saisprezece ani, mijlocie de statura. Are obrazul desavarsit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niste prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roscata a parului, la verdele galbui al obrajilor fara pata, ca o apa, si la verdele albastrui al ochilor, ma uimeste de raman o clipa incremenit. Sugestia picturala nu ma paraseste si surad gandind la Mona Vana. Pe urma, scurt, militareste:
- De ce ai furat?
Intoarce dispretuitor capul intr-o parte, ridica din umerii taliei mici, saltate:
- N-am furat.
Mi s-a uscat gura si devin nervos:
- Cum n-ai furat?
Rade de i se vad dintii albi, cizelati intr-o neasemanata mica potcoava de fildes si intoarce capul intr-o parte, cu o mana in sold.
Ma duc manios spre ea, smucesc de sortuletul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.
- Asta-i al tau? Nu vezi ca se cunoaste cat de colo ca e furat? Si umbreluta asta rosie?
Tine in mana si o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta, o umbreluta de matase visinie.
- Daca ploua? si-si suceste mijlocul subtirel de are acum talia toata intoarsa in laturi.
- Daca ploua, trebuie sa furi, ai? si scurt: Am sa te impusc.
Face cu piciorul gol si masliniu, pana la genunchi, mic de pus in vitrina de farmacie, urme ca de sarpe in noroi si raspunde, fara sa se uite la nimeni:
- De ce sa ma impusti?
Sunt furios.
- Pentru ca furi intelegi? pentru ca furi pentru ca esti "hoata".
Danciucii stau mereu in genunchi, cu mainile a rugaciune, cum au fost poate invatati, si restul tiganimii priveste pierduta de spaima.
- Unde stai? si o pironesc cu privirea.
Imi arata cu mana vag si surade semet, cu buzele rosii si imbietoare ca vinul negru.
E in mine o nehotarare, parca aproape de panica.
- Hai acolo, hai la ea!
Mergem, toata gloata insa, spre catunul cu casute vechi si strambe, boite galagios cu rosu, albastru sau galben tare.
Soldatii scotocesc prin casa, nu mai stiu nici eu daca gasesc sau nu "corpuri delicte".
Sunt enervat, e in mine o rascolire de cusca intaratata.
- Ajunge, venim maine sa facem perchezitie din nou. Bagati de seama, aveti timp sa dati inapoi ce-ati furat. Pe asta - si o arat soldatilor cu dispret - o luam cu noi, hotia ei e dovedita.
Incep sa se vaicareasca toti batranii sa le lasam fata. Ochi speriati, fete de ceara si maini negre care se intind spre noi
- Lasati-o, nu a furat! Ma prind tarat de veston: nu a furat.
- O sa vedem, la judecata.
O asez intre santinele si pornim spre sat. S-a inserat, aerul e aburit si incepe iar sa se cearna, racoros. Merge cu picioarele goale, lasand urme ca mangaierile in noroi, sucind mereu umbreluta rosie. Cand, ca sa treaca vreun sivoi, intoarce talia in laturi, sanii mici, stransi de sortul stramt, par inveliti ca intr-o imbracaminte, anume facuta pentru pastrarea lor, ca pumnii stransi in manusi.
Coboram mereu spre sat, cand din senin incepe o rapaiala speriata de focuri. Pe deal, la stanga, regimentul, alarmat, se formeaza pe unitati. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie sa parasesc totul, ca sa alerg unde se aud focurile de arma. Ne oprim. Oamenii ma privesc nedumeriti, nestiind ce sa faca. Raman un timp nervos, pe ganduri.
- Dati-i drumu si mi-e privirea grea de framantare.
Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluta rosie si, cu gura aproape de a mea, ma intreaba, privindu-ma cu ochii acum verzi, adanci si copilarosi:
- Eu ce fac?
O privesc incruntat, manios:
- Ce faci? Te duci acasa hoato.
Pune mana micuta si mangaioasa, ca o pasare, pe mana mea.. si incet, in soapta calda si buna:
- Ramai si dumneata.
Acum intorc eu capul intr-o parte, ca sa n-o privesc in ochii verzi si limpezi ca apa umbrita de salcie.
- Lasa-ma-n pace!
Si pe mana mea, mana ei a devenit calda ca apasarea unui san mic.
- Vino la noapte, vin eu in sat
As vrea sa-i strivesc buzele, sa-i acopar ochii, dar ii azvarl numai mana de pe mana mea.
- Nu se poate Raman aici.
Plec coplesit de o prabusire de tristete si simt toata umezeala serii in mine. Cand dupa vreo zece pasi intorc capul, e mereu cu picioarele goale in noroi, in sortul albastru de Gretchen, in jurul capului oval si masliniu cu umbreluta ca o aura rosie, de sfanta a pacatului.
Si, cand, dupa ce am strabatut marginea satului, intorc capul, vad mereu silueta ramasa pe loc si umbreluta rosie.
Pana s-ajung la regiment, situatia se si lamureste. Era o recunoastere inamica pusa imediat pe fuga. Fac iarasi, fara sa vreau, o constatare penibila pentru inteligenta mea. De cate ori, inainte de lupta, pun manusile de piele bruna, totul se rezolva usor. Stiu ca e stupid, dar este peste puterile mele ca sa nu constat coincidenta asta.
Adorm cu gandul la obrazul atat de limpede masliniu, si la teama de a nu ma trezi laolalta cu toti, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, in tabara. Imi spun ca as vrea sa traiesc, ca sa pot sa viu in timp de pace aci la Vulcan, sa mai intalnesc din nou pe fata asta cu trup de serpoaica. Noaptea, o ploaie care rasturna din cer galeti, m-a facut sa deznadajduiesc ca mai apuc teafar zorile. Am pus, cand hainele mi-erau inscortosate de apa, de prisos o foaie de cort in cap.


Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin sa ocupam Codlea. E o "cota" uluitoare, ca o caciula de cateva sute de metri, de jur imprejur neavand decat campie sau movile mai rasarite. Nici un munte adevarat nu da atata impresie de inaltime. Domina campia neteda pana la Tampa Brasovului.
Simtim toti ca aici va fi intaia lupta grea. Orisan si cu mine, ca strategi si tehnicieni ai batalionului, suntem consultati cu ingrijorare de catre camarazii ceilalti, care ne cred, pare-se, si chiromanti.
- Cred ca nu trebuie sa atacam in nici un caz inaltimea, e de parere Orisan, cu jumatate privirea spre oamenii care se incoloneaza, cocosati de ranitele inca ude de azi-noapte. Trebuie inconjurata.
- Si-asa va fi greu. E un punct de observatie, care va fi aparat cu disperare. Se formeaza coloana. Oamenii se inchina, iar eu imi pun manusile. E un refugiu de lasitate atat de intima, ca niciodata nu l-as spune nimanui. Nici lui Orisan, nici lui Tudor Popescu.
La Codlea n-a fost lupta, n-a fost nici la Tantar. Intr-o seara numai, cand divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mica incurcatura. Desi noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit sa executam, oricat am fost de uluiti, ordinul diviziei si ne-am asezat in avanposturi cu fata la nord-est, deci cu spatele la dusman, pur si simplu. Pe la miezul noptii, o recunoastere de husari, care n-a dat peste nici o santinela, s-a poticnit chiar de corturile ofiterilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat si ei si au rupt-o la fuga. Pe urma am intors posturile si ei si au rupt-o la fuga. Pe urma am intors posturile cu "fata la spate". Mai tarziu, iar o scurta si vehementa incaierare, si ajungem pe malul Oltului.
Acum stim precis ca inamicul s-a retras pe celalalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apa, ca un perete, pe cand malul dinspre noi formeaza un adevarat ses. Nu vom ramane in aceasta campie batuta de focurile inamicului. Paralela cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o rapa de lut galben, adanca. Acolo ne vom ascunde asteptand ziua de atac.

INTAMPLARI PE APA OLTULUI

Malul deluros pare sa fie puternic ocupat. Se vad ici-colo retele de sarma, creneluri de transee. Ma intreb cum vom trece apa adanca si vijelioasa a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morti, a uraganului de obuze, a trupurilor zvarlite in aer.
Unii sunt de parere ca niciodata nu vom izbuti sa ajungem acolo.
Cunoastem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt si aici intamplari comice. Stam adesea cate doi-trei ofiteri prieteni, deasupra rapei, pe mal, la taifas si masuram, cercetam malul celalalt (cand impadurit, cand rapos, mancat de ploi si transeE) pe toata lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.
Asa, intr-una din zile, in urma unei explozii, ne pomenim rostogoliti peste cap, ca niste berbeci, in fundul rapei. Obuzul lovise la cativa metri departare, rupsese malul si-l prabusise cu noi cu tot. Era de calibru mare, insa nu parea sa aiba o incarcatura prea buna. Dar peste doua zile, cand o baterie a noastra a deschis focul asupra dealului din fata, am avut, pentru intaia oara, privelistea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea romaneasca, spre extraordinara noastra surprindere, era redusa la tacere. Doua tunuri erau sfaramate complet. Era o injunghiere in orgoliu, ca infrangerea sampionului roman la circ. Niciodata in cartile de citire, sau in luptele copilariei dintre noi si turci, nu biruiau turcii. Pentru intaia oara aveam, de asemenea, impresia ca vad obuzele inainte inca de a cadea in tinta. Poate din cauza incalecarii imaginilor, dar cand focul e intens si esti sub traiectorie, le vezi ca niste mici comete de fum si otel la punctul de cadere. Fara indoiala ca este mai mult o sugestie sau, cum aflam mai tarziu, o lovitura semipercutanta. Dupa ce a terminat cu bateria, artileria inamica si-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu manie si vadite intentii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are sa vie.
Incepand de a doua zi, pozitia devine statornica. Suntem destul de bine adapostiti si mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe ganduri si incep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.
Totusi in fiecare zi ne ridicam pe malul rapei si privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastra cum i se construieste esafodul in curtea inchisorii. Intarziem mereu, caci stim ca se fac pregatiri anume pentru marea lupta. Aflam de caderea Turtucaiei si o socotim ca pe o cadere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.
Intr-una din nopti, pe cand eram in garda mare, avanposturile ne semnaleaza un atac inamic. Cu o seara inainte patrunsesera dincoace de Olt, in satul Venetia, neocupat de noi. Pe campia mare si neteda ca un lac, inainteaza spre noi un lant de tragatori, caruia in intunericul vag negricios le disting siluetele negre ca pacura. Se apropie ca niste spirite ale noptii. Mi-e frica si mi-e frig. Pornim cu compania desfasurata inaintea lor pe muteste. Tremur atat de tare, imi clantane dintii in asa fel, ca mi-e teama sa nu simta cei de langa mine. Nu pot raspunde din cauza asta la o intrebare soptita a capitanului Floroiu, care e foarte hotarat si foarte linistit. Nu pot sa stiu precis de ce tremur atat de nervos, de frica sau de frig (caci sunt imbracat usor, ca in seara cand am plecaT). Imi simt muschii de deasupra genunchilor tremurand, fara nici o senzatie de oboseala. Dupa un timp lantul lor se opreste si se opreste si al nostru. Stau asa ca vreun ceas, iar cand se incenuseaza noaptea, trimitem inainte o patrula care ne anunta ca s-au retras.
A doua zi, jos, in rapa cu maluri crapate si cu fundul de paraias uscat, unde avem cateva corturi, vine un taran, mustacios si uscat la fata ca un mucenic:
- Domnule comandant, am sa va spun o vorba
- Ce? spune
Vorbeste incet, rar, cu bratele incrucisate, acoperindu-si cu mana mustata si gura.
- Sunt in sat doua fete spioane.
Tresarim toti speriati. E ca si cand o stafie ar fi semnalata real.
- Da, da Sunt doua surori care s-au avut bine si cu ofiterii unguri, ca sunt frumusele, iar acum le trimit mereu stiri dincolo.
Colonelul isi ciupeste mustata "kaiseriana".
- Cum le trimit ele stirile?
- Pai acum, drept sa va spun, eu nu stiu Da le trimit o fi la telefon o fi trecand noaptea ca tare bine cunosc Oltul nu stiu.
- Ce fel de fete sunt astea?
- Frumusele, drept sa va spun ca de-aia se si uita ofiterii la ele Si cu untarofiteri de ai dumneavoastra petrec mereu.
Nimeni nu stie nimic.
- Gheorghidiule, ia patru oameni si vezi ce e acolo.
Omul ma duce pana aproape de poarta casei lor, inalta, amintind de portile sasesti, si pe urma se da mai in laturi, sa nu fie vazut.
- Asta-i casa e casa lor Le cheama Maria si Ana Manciulea.
Inauntru e chef cu strigate si cantece. La bataile noastre in poarta, au aparut in pridvor cele doua fete. Una e scurta, sa tot aiba douazeci de ani, cu ochii mari caprui si fata rotunda de tarancuta sanatoasa.
- Ce-i cu dumneavoastra aci?
- Petrecem, domnule ofiter petrecem si noi de bucurie ca au venit romanii nostri Poftiti si dumneavoastra, ca avem pui fript si vin bun
Ar trebui sa fac pe detectivul, dar nu stiu cum sa-ncep. Dupa infatisare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte stramtorat.
- Asculta, pare-mi-se ca dumneavoastra faceti spionaj.
Se jura, se vaicaresc fara lacrimi, ca niste marchitani.
- Vai, domnule ofiter, cum se poate sa spuneti asta? Auzi?! Sa spuneti ca suntem spioane? Si noi, care nu mai puteam de bucurie cand am vazut ca vin romanii nostri
Ma intorc si las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios cand afla ca n-am gasit nimic care sa se potriveasca temerilor noastre.
- Se poate, domnule, om inteligent, sa nu pricepi nimic atunci cand vezi chefurile astea? Du-te imediat, fa o noua perchezitie, aresteaza-le si lasa acolo un post pana maine.
Ma intorc, fac o noua perchezitie la lumina lumanarilor, caci acu e noapte, si, negasind nimic, le spun totusi ca sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinela. Femeile sunt sfarsite de groaza. Din tot cheful de dupa-amiaza a iesit un mormant.
Dupa miezul noptii, a inceput sa ploua si apa se scurge siroaie prin panza corturilor joase, dar mai ales vin siroaie de dedesubt de ne uda culcusurile. Nu mai poate dormi nimeni. Cand, pe la unu, primim ordin de plecare, zapaceala devine lugubra. Oamenii nu se pot gasi decat intreband necontenit unii de altii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de incolonare in rapa ingusta.
- Domnule colonel am in sat spioanele aceleace fac cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consulta cu maiorul de la batalionul al II-lea si cu aghiotanul lui o harta mica, fara sa gaseasca punctele cautate.
- Domnule colonel
- Ce-i, domnule? si de-abia ridica, sacait, ochii de pe harta, pe care se plimba, cautand, degetul gros al maiorului.
- Ce facem cu fetele alea? Spioanele?
E uimit:
- Lasa-ma, domnule, in pace de astea imi arde mie acum? Ei, pacatele mele
Reiau infiripat:
- Domnule colonel am un post acolo
E furios.
- Lasa-ma, domnule, intelege odata
Totusi, abatut, nu stiu ce voi face, si starui:
- Ce sa fac cu ele?
- Ce sa faci? Impusca-le domnule fa ce vrei. Dar lasa-ma in pace Impusca-le
Mi se face gol in cap. Plec aiurit.
- Domnule maior, am un post de trei oameni in sat Ce fac cu fetele alea?
- Ce fete, domnule? Lasa-ma in pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?
- Domnule maior, ma scancesc enervat.
- Du-te, domnule, la colonel si-ntreaba-l.
- Am fost.
- Ei, si? Ce ti-a spus?
Nu prea imi vine sa marturisesc.
- Mi-a spus sa-l las in pace Sa le impusc si sa-l las in pace.
- Floroiule, ti-ai strans oamenii? Corabule, gata? Vedeti sa nu faca nimeni zgomot in timpul marsului sa puie bidoanele in buzunare, sa nu atarne.
- Domnule maior, ce fac?
- Lasa-ma, domnule, in pace Impusca-le daca ti-a spus colonelul si termina, fugi la pluton.
Ma hotarasc sa las si eu pe caporal, sa faca asa cum i-o trasni prin cap, ca la joc de noroc.
Pornim oarecum inapoi, departandu-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, si ploua mereu. Oamenii aluneca, se lovesc unii de altii si injura amarati. Se amesteca mereu randurile.
Inspre zorii zilei, cineva se alatura de mine in pas, ca o umbra.
- Dom sublocotenent
- Ce e, ma? Cine esti?
Si, mereu in soapta, rasufland greu:
- Eu. Niculae Zamfir, caporalul
- Ei, ce?
- Am adus femeile alea cu noi.
- Ma, esti nebun?
- Uitati-le
Amandoua, in camasi, cu picioarele goale, cu cate o brodoada pe umeri, merg alaturi, pazite cu baionetele, prin ploaie.
Las lucrurile asa.
In zori poposim intr-alta rapa.
- Domnule maior!
- Ce e?
- Caporalul a venit cu femeile
Cat e de gros, maiorul se cruceste.
- Aici?
- Aici.
- Draga, daca o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapa trimite-le imediat cu caporalul la brigada.
Ceea ce si fac, bineinteles.
A doua zi aflam ca noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfarsit Luam o pozitie de plecare intr-un luminis de padure si ne pregatim sufletele cum se pregatesc cosciugele si hainele mortilor. Formele si culorile devin iar ireale.
Pe la patru vine comandantul brigazii. Ne-aduna pe toti ofiterii in cerc. Totul e palid.
- Colonele va sa zica ne-am inteles?
Ascultam abatuti explicatiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fara cea mai mica pregatire de artilerie.
Unul spune, cu glas umbrit, gandul tuturor:
- Domnule general dar e apa adanca poate de doi-trei metri. Si curentul e iute
Brigadierul ramane nedumerit.
- De, stiu eu? Sa puneti pe cei mai inalti la dreapta Sa se tina oamenii unii de altii Ce vreti sa faceti?
Orisan surade si ma priveste consternat.
Altul spune, nesigur, parca la intamplare:
- Si pe urma, in vad, sunt sarme intinse dedesubt in apa, ca sa ne incurcam in ele
Brigadierul nostru parca intaia oara se gandeste la asta. Isi apropie sprancenele stufoase.
- De, stiu eu? Colonele Sa pui sa taie din padure craci sa faceti niste cangi ca sa smulgeti sarmele din apa.
Acum isi intinde mustata mare, carunta.
Ne privim unii pe altii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o saptamana in loc?
Colonelul gafaie emotionat, palid, nelinistit.
- Da sigur vedeti domnule general o sa fie greu Ei au posturile de mitraliere cu tevile atintite de cu ziua
- Or fi, da ce vreti sa facem?
Corabu, negricios si indesat, se apropie si arata apoi, dincolo, pe malul celalalt, un mot stancos:
- Domnule general, trebuie ocupat intai gurguiul ala, ca pe urma cade toata pozitia.
Zambim vag cu toti, ca in fata unei imposibilitati, si generalul intreaba dispretuitor:
- Sa-l luam sigur sa-l luam Da cine sa-l ia?
Capitanul, singur parca imbracat in piele de ofiter reglementar, raspunde scurt:
- Il iau eu, cu compania.
Generalul il priveste si mai dispretuitor, sincer dezgustat de atata fanfaronada, si gaseste ca nu merita nici un raspuns.
- Asa, colonele Si uitam sa-ti spun Nu iei decat doua batalioane. Unul imi ramane mie ca rezerva a brigazii.
Dupa un scurt schimb de vederi intre comandantii de batalioane, se gaseste ca e randul nostru sa fim trecuti la rezerva
Nu stiu, rasuflu usurat. Inca doua-trei ore castigate fata de ceilalti.
Asta pretuieste ca o amanare de operatie, cu cateva minute.
De cu seara ne punem in miscare si pe la miezul noptii, dupa ce strabatem, in liniste de mormant, distanta de vreo doi kilometri, printre case tacute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim langa terasamentul inalt al unei cai ferate. Noi vom ramane adapostiti acolo. Se stie ca inamicul are posturile de paza dincoace, spre noi, in campie.
Trebuie ca, pana nu prind ele de veste, oamenii dinainte sa se strecoare, unul cate unul, in spatele lor, sa se adune acolo pe companii si pe urma sa porneasca atacul Daca se poate, sa treaca apa chiar, pe tacute, si numai in urma sa deschida focul.
Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, stim ca pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de intreaga divizie. Un regiment care a facut o incercare cu doua zile inainte a fost insa respins, stim si asta, cu pierderi.
Cei care au plecat in fata ni se par plecati in noapte, pe lumea cealalta. Ce pipaie, ce vad, ce simt acum, in clipele astea? Dupa vreun ceas abia, auzim un semn de viata si semnul de viata e o intaie rapaiala pripita de focuri, care sfasie noaptea, pe drumuri inalte catre stele. Incepe un hau metalic, asurzitor, de mitraliere care macina, tocand banda dupa banda ca un nai, latrand viu de tot, sperios, ca un motor de motocicleta.
Nu stim ce e inainte, cu toate ca e luna si eu caut mereu sa-mi inchipui ce vad in fata lor ochii celor de acolo. Ma simt prea subtire, dar parca manusile pe care le-am pus de la inceput tin de cald. Sabia am dat-o la caruta de bagaje, iar arma nu port, ca sa pot fi mai usor si pentru ca simt ca, de aproape, nu voi putea ucide niciodata.
Stam ingramaditi in dosul terasamentului si asteptam mereu. Toata noaptea dureaza clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt taram, la poarta caruia suntem.
Pe urma incep sa-i vina generalului vesti, ca niste sentinte, din toate partile Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelasi, respins. Patrulele de legatura aduc si ele vestile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins regimentul XR respins.
Numai in fata, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o stire. Din cand in cand, doar cate o impresie de oboseala, de scadere de inversunare, dar pe urma rapaielile revin cu si mai mare furie. Nu ajung vaiete omenesti, dar trebuie sa fie.
Se incenuseaza din ce in ce noaptea si se alburesc luminisurile.
Lamurim in fata noastra culmea amfiteatrului inalt - cu copaci, pasuni, case - care pazeste vadul si care se creeaza acum din nou, din neantul noptii si al necunoscutului. Cand zorii devin inca si mai albiciosi, vedem pe culme siluete de soldati inamici, iar pe dreapta palcul unei mitraliere. Doua mici tunuri, "puscoace" de cincizeci si trei, pe care le avem intre noi, incearca zadarnic sa puie in bataie. Intervin Corabu si Orisan, care dupa aceea si ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu stiu care dintre noi, sparge palcul mitralierei, care amuteste, lasand doar pe celelalte sa continue. Sunt pur si simplu uluit de aceasta precizie. Lanturile de tragatori ale ungurilor incep sa se coboare, ca sa atace, de unde deducem cu uimire si cu rasuflet oprit ca ai nostri au trecut (si sunt in pericol sa fie dati inapoI).
"Batalionul trei, inainte!" trece comanda din gura in gura, si la lumina diminetii pornim intr-o goana de cross-country. Sar prin baltoace, peste santuri de scurgere, alunec intr-o faneata, iar ma ridic si trec mai departe. Privelistea aparuta din evaporarea noptii e noua ca la facerea lumii. O moara langa ea cateva capite de fan si pe urma apa tulbure, cu sivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranite si ici-colo cadavre si raniti. Pe o capita, cu caciula fumurie si tuguiata, un ofiter ne intampina razand si ne face semn de salutare cu mana. Aflam, din fuga, ca are matele scoase afara.
Si neintarziat intram, fugind mereu, in apa. Valurile imping puternic, dar nicaieri apa nu trece de gat. Dincolo, in lunca, acelasi spectacol. Mantale omenesti ranite cativa raniti, cateva cadavre Mai la stanga, langa doua salcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite si mainile intinse langa el, pe pamant ca pe catafalc, in manta neagra cu sireturi rosii, cu gulerul ridicat si chipiul rosu in cap, un mort.
Colonelul
In fuga ma abat trei pasi, cu arma in mana, cu baioneta pusa, si intreb cu deznadejde pe soldatul care sta intr-un genunchi, alaturi:
- Domnu colonel?
Mi se umfla pieptul de emotie, dar alerg mai departe, alaturi de oamenii mei. Inamicul se razgandeste si o ia la fuga inapoi.
Bilantul noptii Trupele noastre au facut opt sute de prizonieri si au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu intaia companie, fara sa fie simtiti. Compania a doua a fost surprinsa in apa de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste si a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumatate din efectiv. A fost un moment de groaza si urlete. Colonelul a fost omorat in zorii zilei, cu cateva clipe inainte de a vedea noi, cei de la rezerva, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea laptoasa a diminetii.
Cand, intr-un sat de pe celalalt mal, catre seara, imi usuc hainele, grele inca de apa Oltului, ordonanta imi aduce, uimit o veste neasteptata.
- Dom sublocotenent
- Eh?
- stiti, Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri noapte?
- Ei, spune, ma
- Am intalnit-o e aci I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei si o pereche de bocanci A trecut Oltul in fruntea unui regiment ca sa-i arate drumul.
Aveam s-o intalnesc si eu peste vreo doua saptamani, alergand bucuroasa spre mine si certandu-ma prietenos:
- Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut sa ma impusti si eu am trecut Oltul cu soldatii nostri.
Ranit, in Bucuresti, aveam sa-i vad, in vitrina la "Julieta", fotografia alaturi de regina si doamnele de onoare de la palat. Aveam sa aflu ca are "Virtutea militara" de aur si sa citesc in gazete intamplarea ei, fara complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj. La Iasi aveam s-o vad din nou, cautandu-ma bucuroasa in gradina Copoului si aratandu-mi ca a fost inzestrata si luata la un spital de sub ingrijirea reginei. Ba acum am auzit ca e si in cartile de citire.
Seara, la masa, ne intalnim intr-o casa gospodareasca impacati, si ca putem manca intaia oara cu "masa pusa", si ca putem dormi, intaia oara de la intrarea in razboi, intr-un asternut. Schimbam impresii.
- Orisan, n-a fost nici de data asta razboi Ce crezi?
- Nu cred ca nu Dar are sa fie Ca este de unde.
Si totusi, moartea colonelului da o impresie de tarat si inlacrimat multumirii de a ne gasi fiecare din noi, cei scapati, in viata.

POST INAINTAT LA COHALM

Batalionul nostru era acum bine inaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, in Cohalm. Un orasel cu strazi rural de largi, cu case sasesti, cu porti inalte, inchise si cu ferestre ca de cetate. O piata intinsa in mijloc - poate pentru balci, duminica. E asezat la intalnirea a doua vai, din fundul carora urca usor coaste line, de un verde dulce, baltat ici si colo de pete negre - petice risipite de padure.
In fiecare zi aveam incaierari de avanposturi.
- Bitte, ein Milch-Kaffee.
- Es wird glei kom , raspunde vecina mea, sasoaica tanara si frumoasa ca o vaca elvetiana.
- Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Caci mi-a spus ca barbatul ei e in satul vecin, sergent in trupa care ocupa satul.
- Gott sei Dank, dar könnten Sie machen!
N-am inceput sa moi felia lata de paine in cafea, ca incepe o rapaiala de focuri si soldatul navaleste pe usa:
- Ne ataca, domnule sublocotenent.
Iau arma din mana lui, ca sa i-o dau la poarta iar inapoi, pun manusile si ies in fuga pe usa.
Aproape de pranz ma intorc obosit si flamand.
- Mein Milch-Kaffee bitte
- Und mein Mann? si aduce iar cafeaua.
- Es wird zum Morgen sein.
Adesea ne plimbam dupa-amiaza pe ulitele pustii ale targului, pe care nu intalnim decat soldati de ai nostri si curieri de la regiment.
In ziua aceasta tomnatica si luminoasa de septembrie - cum venim spre popota - targul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porti zavorate si nici un trecator. E ascunsa toata lumea dincolo de portile grele de stejar, ca in niste temnite.
Ba nu! O Gretchen mladioasa, cu stiutul sort albastru, a iesit dintr-o curte pe furis, cu o miscare de soarece curajos, si da, surprinsa, cu ochii de noi. Ii e frica si tremura stand pe loc. N-am facut nimanui nimic. Dar e razboi.
La popota aflam vesti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia insa lucrurile in serios, mai mult ne necajeste faptul ca nu suntem, inca schimbati. Ne e dor de liniste si aci zilnic suntem sacaiti de patrulele unguresti din Fischer si Stena. Dimineata si seara suntem regulat alarmati de rapaiala violenta de focuri, care face sa vuiasca vaile. Ne e dor de o noapte, doua, de somn fara grija.
Se mananca fara pofta, in camera ingusta, in care ne-am inghesuit cu totii, sub protectia platelor si insuportabilelor maxime brodate, pe panze atarnate de pereti: "Dein Vaterland sollest du" etc.
Vine soldatul popotar al regimentului si este primit cu strigate vesele. Ne aduce vin.
- Sa traiti, domnule capitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice ca pisemne veniti dumneavoastra la noi la rezerva, de maine.
Daca zice domnul sergent Florea, asa trebuie sa fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de proba, asa.
La poarta s-a oprit insa din goana un calaret si, in timp ce privirile noastre se intretaie, brusc nelinistite, in odaie a si intrat un flacau imbracat taraneste, asudat si de abia rasufland.
- Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scapati-ne!
Comandantul batalionului il masoara linistit cu ochii mici verzui, cu mustata intrebatoare:
- De unde esti?
- Suntem din Stena. Iaca ici peste deal. Ne-o prapadit. Au venit acuma o multime de tunari si aduna vitele oamenilor. Pe cine se impotriveste, il gateste cu arma.
- Sunt multi?
Dar baietandrul se incurca. Se vede cat de colo ca intrebarile acestea nu patrund in gandul lui, rascolit si framantat de cele de acasa.
- Sunt multi, domnule comandant. Si parca fiindu-i teama ca n-o sa mai mergem: Adica nu - sa tot fie la cincizeci-saizeci. Au descalecat la primarie.
Capitanul Floroiu - caci maiorul Dimiu acum comanda regimentul si e in rezerva la divizie - sta pe ganduri cateva clipe; pe urma isi schimba privirea linistit, pe fiecare pe rand, si se opreste asupra mea. Ca toti novicii la comanda, capitanul da ordine complete si cu voce importanta:
- Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ti plutonul si vezi ce este. Daca poti, intra in sat si strange armele locuitorilor. Ai grija sa nu fii surprins. (Se stie ca o parte din populatia sasa ne e inversunat ostilA). Ia ostatic pe primar pe timpul cat faci perchezitiile.
Ma uit cu parere de rau la friptura care imi ramane in farfurie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Prin ambele santuri pline de buruieni ale soselei asternute cu praf de munte, insirati unul dupa altul, alergam aproape, pana la Stena, care este dupa o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Ma simt infierbantat, ingrijorat.
Pentru intaia data am raspunderea unei actiuni. In mic sau in mare - in fata mortii - evident ca lucrurile se petrec la fel. Si eu am impresia ca am sa dau o mica batalie "in stil mare". Voi imparti deci plutonul in linie de tragatori si in rezerva. Mi se pare insa ca nu-mi ramane nimic din pluton. Deci nu Dar oamenii alearga - timpul trece, material de iute, si eu nu sunt in stare sa iau o hotarare. Daca ma apropii de micul sant al soselei, e limpede ca voi fi vazut. Daca as lua-o prin tarlalele de porumb rosiatic din dreapta sau din stanga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult De dupa deal vom vedea dintr-o data satul cu acoperisurile lui rosii de tigla, cu biserica saseasca, ascutita, cu un tais infipt in albastrul cerului.
Si timpul fuge parca manat de picioarele mele sau manandu-le.
Dar, la cotitura soselei albe, apare un calaret cenusiu.
In porumb! Ne trantim toti pe branci in sant sau dupa musuroaiele de pamant afanat si uscat de la radacina cocenilor.
- Sa-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageti nimeni, baieti nu trageti, nu trageti! Soldatii mei isi dau ordine singuri. Nu trageti nimeni!
Calaretul se apropie tot mai mult, leganat in sea, saltand in trap batut, aplecat pe cal. La o suta de pasi in urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, si pe urma inca unul.
In tot peisajul incremenit, viu colorat de amiaza, de-a lungul soselei albe, ei sunt singura miscare.
O "recunoastere". Oamenii sunt incalziti. "Nu trageti, mai, nimeni". Ordonanta de langa mine are si ea curaj - acum, dealtfel, nu costa nimic sa-l ai.
- Facem rost de cal si de paturi, domnule sublocotenent.
Privesc infrigurat: un calaret se apropie leganat, pe soseaua alba. In trapul calului, vine fara grija cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, in albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasa. Peste cateva clipe, daca nu se va opri, va muri in lumina, cineva. Poate el, poate si cel dintai care se va apropia de el. O curiozitate intensa ma framanta, opreste totul in mine ca un zbor intins. Cum are sa fie?
Se apropie tot mai mult E la o suta de pasi. Ii vad fata, ochii, puncte negre. Vine saltand in trapul calului. Priveste peste dealuri si nu stie ca in porumb cincizeci de arme sunt intoarse spre el, il asteapta. Priveste spre cer. "Sa nu traga nimeni, domnule sublocotenent. Sa nu traga nimeni", se lupta inabusit, nevazuti, soldatii.
Dar se apropie tot mai mult. Iata-l la douazeci de pasi. E un flacaias cu ochii ca maslinele, cu fata patrata, umerii obrajilor prea iesiti, cu mustata mica, neagra, tunsa. Misca buzele. Acum se aude. Canta. Imi tremura mainile pe arma. Ar fi trebuit sa numesc doi oameni care sa-i apara dintr-o data inainte si sa-l prinda, fara sa-l omoare, dar raspunderea mi s-a parut prea mare si, mai ales, ar fi dat impresia ca eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea si eu o arma in mana, si acum ma intorc sa dau ordin celor din sant cu mine, sa sarim cu baionetele intinse la el. Toti tremura, cred, de nerabdare, cu mana pe arma, congestionati, cu ochii imobilizati, hipnotizati parca. Cum va fi? E ca un spectacol de executie
Cantecul se aude acum lamurit. As putea sa-i vorbesc, obisnuit, ca unui cunoscut. Dar un trasnet de arma a spintecat de sus in jos vazduhul. Infiorat, calaretul se opreste si priveste cercetator spre muchiile dealului. Toata infrigurarea, tot zbuciumul, toata nerabdarea indelung apasate izbucnesc acum in salve de detunaturi, ca explozia unor tuburi prea mult incarcate.
Fara sa-si dea seama de unde vin focurile, caci ar fi incremenit de groaza ca o statuie topita, a rasucit calul in loc si s-a asternut pamantului in fuga. Ploaia de gloante ridica praful soselei, cum ridica ploile de vara basici pe rau. A disparut dupa colt.
N-a lasat in urma decat o dara de sange. Si ma gandesc la glontul ratacit care vine de la doi kilometri, ca sa se infiga in pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atat?
Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.
Stiam ca are sa fie asa.
Culc oamenii in porumb si nu mai stiu ce sa fac. Rationez infrigurat si disperat de serios.
Stiu ca grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cand batalionul nostru e la cinci. Nu pot cadea deci in spatele satului. Pe de alta parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, cand nu stii precis ce ai in fata
Dar cineva a strigat la dreapta: "Sa-i luam pe flanc", si toata lumea urla: "Sa-i luam pe flanc, domnule sublocotenent". S-au aprins toti.
Pana sa ma trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreapta au luat-o la goana doborand cocenii, rascolind pamantul cu bocancii, ca sa inconjure satul.
Din fata focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capuluI). Husarii au capatat curaj si au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, incerc sa opresc lantul de tragatori, dar nu am langa mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu stie pe unde or fi, prin porumb.
Un piuit indepartat, pe urma din ce in ce mai apropiat, spre noi. Un vajait patrunzator si o bubuitura groaznica, in timp ce ne invaluie fum si praf.
Artileria lor a intrat in actiune.
Dar loviturile vin rare si alaturi
Singurul lucru neplacut e capriciul obuzului care vine unde nu te astepti. Aici dincolo Poate, lamurind lumile, chiar in locul in care te afli.
In picioare, in porumbul inca verde, privesc cu binoclul spre linia inamica, pe care nu o pot preciza. La inceput tragem toti, cu furie, pe urma ne mai potolim. Deodata, in dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii tasnesc ingroziti, de dupa garduri, cu miscari intinse de iepuri negri, caci sunt luati din spate. Cei de aici ii urmarim cu focuri.
Tipete, urlete. Navalim spre sat. Alunecand mai mult pe povarnis, cu ghetele incarcate de tarana, ma trezesc in mijlocul soselei, in marginea randului de case.
Un grup de tiganusi imi arata cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stanga. Asadar, nu vom prinde nici unul.
Dar "am cucerit" satul. Coboram acum pe ulita principala, larga cat doua bulevarde din Bucuresti, cu plantatii ingradite prin mijloc. Copii ne intampina din toate partile si pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de dupa perdele colorate. Doar romancele noastre rumene si pline au iesit cu poalele pline de mere si pere, cu oala de lapte in prag. Nu mai am pe langa mine, in scurta vreme, decat pe sergentul Voicu si vreo doi-trei soldati. Ceilalti s-au risipit, ademeniti de merele rumene, de ulcelele cu lapte si de obrajii tot asa de rumeni si de albi, care ii chemau razatori. Ce perchezitie sa mai fac? Dar un grup intreg de sasi vin convoi spre mine. Plang toti.
- Ce-i cu dumneavoastra? ii intreb autoritar, fireste.
Vorbesc toti deodata. Unul slab si inalt, cu mustati prea groase, altul marunt, cu o jumatate mustata. O sasoaica osoasa si prelunga, copii mici si mari.
- Ne-a nenorocit, ne omoram. Dumnezeule! plang si se vaieta, unii in romaneste, altii in nemteste.
Necajit, fara sa pricep nimic, scos din sarite, strig la ei:
- Ce-i cu dumneavoastra?
Atunci sasul cel inalt si slab imi povesteste scancit, nenorocit:
- Ne-a luat fata fata noastra! Ma incrunt. Iar corul lor, intreg: Ne-a luat fata fata noastra!
Sasoaica imi intinde si o fotografie mare pe carton cenusiu de lux:
- Uite ce frumoasa fata, studenta la Sibiu!
Intr-adevar, e tare frumoasa.
- Cum, cine v-a luat-o?
- Soldatul soldatul.
Tresar, cu totul nedumerit:
- Un soldat de-al meu?
Si iar toti in cor:
- Nu, soldatul care pazeste satul Soldatul calare.
Nu mai pricep nimic.
- Cum? Cine pazeste satul, ce soldat?
Un roman de ai nostri imi explica in chip firesc:
- Domnule ofiter, soldatul care pazeste satul, soldatul dumneavoastra, pe care l-ati lasat aici, care pazeste satul a zis ca e spioana.
Cad din cer.
- E vreun soldat care pazeste satul?
- Pai cum? E un soldat care ramane in sat zi si noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb si alearga toata ziua de la un capat la altul al satului. Ei, pai daca era el aici, credeti ca mai veneau ungurii? Se lua dupa ei cu focuri.
Asta-i curata poveste.
- Unde-i soldatul acela?
Sasii plang toti in cor:
- Nu stim, nu stim.
- Cand a plecat?
- Azi dimineata, a luat-o prin padure la dreapta, cu fata.
Am priceput cum stau lucrurile si sunt hotarat sa-l prind si sa termin. Mi-e mila de bietii sasi.
Dar nu mai pot scapa acum de liota lor.
- Ce ne facem noi? si plang, femeile se trag de par. Ce ne facem, domnule ofiter?
Ii linistesc cum pot. Dupa mine se tin alai acum, prin satul larg si frumos, sasi si romani. Pe strada scaldata lung de ultimele raze piezise ale soarelui, care arde parca la capatul ei, vine cineva in goana, in capul gol.
Nici nu s-a apropiat bine.
- Ne ataca, domnule sublocotenent, ne ataca!
A ajuns la mine gafaind, dupa el vin femei, copii speriati.
- Au primit intariri, vin pe doua coloane, pe sosea si pe culmea dealului.
Simt ca-mi vajaie urechile. Unde-mi sunt oamenii?
O batrana ma ia de mana si bajbaie, mormaie cocosata:
- Ai sa-ti arat eu pe unde vin, sa-ti arat eu pe unguri.
Vrea sa ma duca spre inamic, si eu nelinistit i-as da branci sa ma lase in pace, dar mi-e rusine. Nu am nici macar linistea sa iau o hotarare, o hotarare care nu poate sa intarzie nici cateva clipe macar. Moare in mine inca o iluzie: aceea ca as fi putut fi un bun comandant.
Rapaiala de focuri. O iau si eu, in sfarsit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gafaind strada sucita pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fantani, alerg cu sergentul Voicu dupa mine. Rapaiala de focuri e din ce in ce mai strigatoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.
Mi se pare ca nu se mai sfarseste ulita.
In timp de lupta, noaptea si orasele - simt din nou - sunt cele mai neplacute lucruri in razboi.
Printre ultimele doua case, privelistea se deschide larg, peste plaiul verde abia inclinat, tivit sus de padure, jos de tarlaua de porumb. Si o uluitoare surpriza. Plutonul meu e in lant de tragatori, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, si trage furios. Din cand in cand, cate unul scoate cate un mar din buzunar si musca lacom. Coloanele inamice s-au risipit si ele in tragatori la marginea porumbului. Isi fac santuri. Au de gand sa se statorniceasca acolo, se vede. De aceea ne-a si luat in primire, iar fara isprava, artileria lor rara, greoaie.
Opresc focurile, trimit o patrula inainte si ne punem toti pe fumat, cu fata la cer. Acum e liniste si fac politica tihnit, cu un roman strasnic, de vreo cincizeci-saizeci de ani, cu mustata puternica si inca neagra, care si-a tarat pieptul si umerii lati pana la mine, ca sa afle rosturile din tara. Peste dealurile indepartate si impadurite, pline de taina, peste dealurile "dusmane", coboara soarele, turnand o tromba de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de pasune al culmilor. Subtiat si treptat se intuneca. Rand pe rand, oamenii mei se coboara la fantana din sat, la locul de adunare. Cand suntem toti, netulburati de nimeni, pornim la drum inapoi acasa. In capul satului intalnesc o fata, de-a dreptul eleganta, intr-o rochie visinie de vara. Alaturi de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului si simt o adevarata bucurie. Salut si ma apropii incruntat de soldat.
- De unde vii?
Stapan pe el, in pozitie militareasca, raspunde vorbind rar:
- Sa traiti, domnule sublocotenent! Am dus pe domnisoara la brigada, in urma unui denunt ca ar sti unde sunt ascunse armele.
- Ei si?
- Acolo n-au gasit-o vinovata si i-au dat drumul.
- Atata tot?
- Da, sa traiti, domnule sublocotenent!
Intreb pe fata, in nemteste, daca are sa se planga de ceva si-mi raspunde ca nu, zambind.
M-am descruntat si eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Ma intorc iar catre soldat.
- Dar cu tine, ce-i?
- Eu pazesc satul.
- Cum pazesti satul? Cine ti-a dat sarcina asta?
- Domnul sublocotenent Florescu.
- Din ce regiment esti?
- XR.
- Bine, dar regimentul XR a plecat.
E nedumerit si cu totul surprins.
- Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Seara povestesc entuziasmat, la popota, aceasta intamplare. Impresia este deosebita. Dar deodata, cand comandantul incrunta enervat privirea, zgomotul de pahare si de furculite se opreste, ca si galagia punctelor de exclamare.
- Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru ca te stiam baiat inteligent.
- ?!
Si pe urma, cu un dispret uscat:
- Se poate, domnule, sa nu vezi ca era un spion?
Tacerea devine apasatoare. Comandantul are dreptate. Toti se privesc aproape adanc nelinistiti.
- Pleaca imediat si adu-l aci.
Nu m-am dus eu. Am trimis o patrula, care l-a adus. Si l-a batut patrula pe drum, l-a batut sergentul de zi, i-a tras vreo doua si comandantul.
Peste o saptamana, cand regimentele erau din nou intrunite in brigada, in vederea unei batalii, m-a oprit un caporal, pe ulita.
- Vedeti, domnule sublocotenent? ziceati ca sunt spion. La brigada, m-a facut caporal.
O recunoastere facuta de aghiotantul batalionului in acelasi timp cu cea facuta de mine la Stena confirma ca si celalalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoasterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul sa treaca de linia noastra de avanposturi (iar cand ajung pana la noi, aci, li se pare ca s-au aventuraT) si care acum au ce raporta la divizie. In zilele urmatoare reluam plimbarile si discutiile.
Popescu si ceilalti camarazi au devenit ganditori.
Ne atrage luarea-aminte un grup care se cearta si ne apropiem. Doi soldati intind de un sas batran, negricios, cu fata uscata si mustati stufoase. Vor sa-l aduca la regiment.
La intrebarea comandantului mitralierelor, caci sunt oamenii lui, ei ne lamuresc ca sasul a vrut sa impuste pe un roman, care e, dealtfel, si el de fata.
In romaneste, sasul isi apara dreptul, hotarat.
- A vrut sa-mi fure masina de cusut, domnule ofiter, uite, de-abia i-am smuls-o.
Masina e, intr-adevar, corp delict, intre ei.
- A scos revolverul sa ma impuste, domnule comandant.
Sasul lamureste ca numai asa i-a lasat masina pe care voia sa i-o ia.
Judecata ofiterului e scurta.
- De ce porti revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceti-l la divizie.
Cineva remarca, in treacat, ca nu s-a dat ordin sa se stranga armele si discutia veche e reluata pasionat, caci Popescu pare obsedat.
- Nu poate sa fie draga, totuna. Sa compari, sa zicem, batalia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastra?
Orisan e furios, dar cum niciodata nu ridica tonul, ii e aprinsa numai privirea.
- Draga, sigur ca pentru istorie, sau pentru strainatate, sau pentru gazetele si lumea de-acasa, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul
Reiau si eu antrenat:
- Sigur absolut Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit in urma si am avut numai cinci-sase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsa de mitraliera in apa si injumatatita din cateva paraituri, cred ca lupta a fost ca pentru orice companie angajata la Verdun. Inchipuieste-ti ranitii, luptand cu valurile toata noaptea. O patrula care lupta cu o forta superioara si e bombardata precis cu un singur tun lupta tot atat de greu ca pe Somme
Intaresc cu amintiri din descrieri.
- Dealtminteri, am citit ca grozavia luptelor de acolo sta in faptul ca doi-trei oameni, izolati intr-o groapa de obuz, trebuie sa lupte nestiuti de nimeni cate-o noapte intreaga. Exact cum lupta unele patrule de-ale noastre.
Pareau ca s-au convins, dar iar reiau, aproape indignati ca au fost pe cale sa admita o absurditate.
- Fugi, draga, se compara riscurile pe care le ai intr-o batalie mare, cu o batalie ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheama la popota, dar discutia continua si acolo. Popescu ne denunta capitanului, care s-a asezat la masa, ca sustinem o absurditate. Orisan reia energic.
Popescu gaseste ca razboiul nu e prea grozav. Sunt de-o parere cu el. Viziunea de sange si foc, mii de cadavre culcate in gramezi, ca lemnele in depozit, incalcite lupte corp la corp, ape inrosite, nu le-am intalnit pana acum.
- Desigur ca vor veni. Razboiul asta a cunoscut ceea ce se numeste retragere strategica. Am impresia ca ei s-au ferit de orice lupta serioasa, ca n-au angajat cu noi decat ariergarda, cateva regimente acolo.
- Nici n-au mai multe S-a sfarsit cu razboiul, asculta-ma pe mine, staruie din nou Popescu.
Nu stiu de unde vine impresia de plimbare duminicala, poate unde nu suntem in avanposturi, poate unde ne asteapta o masa buna, cu vin bun.
Orisan, cu mainile la spate si fata lunga de englez, intervine cu bun-simt:
- Eu nu va inteleg. De ce dati importanta unei lupte, numai dupa proportiile ei? Inteleg sa faca asta cei de-acasa, dar s-o facem noi?
Popescu e nedumerit.
- Nu inteleg unde vrei sa ajungi
- Asculta, Popescule, ce deosebire e pentru noi ca murim intr-o lupta cu mii de obuze si cu mii de mii de cadavre, sau nimeriti cand stam la masa de un singur obuz?
- Ei, cum o sa fie totuna?
Intervin si eu, surprins de justetea observatiei:
- Sigur! pentru soldatul din prima linie nu exista "lupta uriasa" sau "lupta neinsemnata".
Mai intervin si alti camarazi, care sunt pasionati de aparenta paradoxala a afirmatiei.
- Pentru cei din tara, bineinteles ca nu e acelasi lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orisan.
- Ei, asta-i!
- Nu mai incape indoiala Asculta-ma, sa-ti dau un exemplu. Cand noi citeam in gazeta despre "accidentul" din gara cutare, ca un franar a fost omorat, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele cateva randuri care relatau intamplarea. Dar cand citeam pe o pagina intreaga "catastrofa de cale ferata de la Campurile", atunci eram ingroziti, citeam fara oprire detalii senzationale.
Si Orisan reia argumentarea mai cu pasiune:
- Pentru franarul mort si pentru cel cu picioarele retezate e totuna, daca alaturi de ei au mai murit atatea zeci. Ei aceleasi senzatii le-au incercat. Si daca ar fi fost sfarsitul lumii, cu planetele ciocnite, acelasi lucru ar fi fost pentru ei.
- Domnule capitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat intr-o batalie, daca e vorba de o lupta cu efective mari ca la Verdun, sau de o lupta cu efective mici?
- Cum o sa fie totuna? Si capitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o sa fie, baiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.
- Orisan, lasa-ma pe mine ca am sa lamuresc eu chestiunea Domnule capitan, de ce gasiti ca riscurile sunt mai mari?
- Pentru ca acolo au murit o suta de mii de oameni, si la Bran o suta sau doua.
- Ei si?
- Cum "ei si"?
E o galagie de protestare, amestecata viu cu cererile de vin, de tacamuri.
- Da, uite, am sa va explic eu ce inseamna risc. Lasa-ma putin, Orisan. Cand un american merge la bal, el nu risca nimic, sau aproape, nu-i asa?
- Mmda
- Daca se cearta cu alt american si se provoaca la duel: "Cel ce va scoate semnul negru, sa se impuste pana a doua zi", atunci, nu-i asa? risca 50 la suta sa fie mort pana a doua zi. E sau nu e?
- Mmda asta e.
- Cand a nimerit semnul negru, in cazul cand e om de onoare, el are, nu-i asa, un risc de suta la suta? La fel cu noi.
- Adica? Lasa-l, domnule, in pace adica?
- Divizia hotaraste sa cucereasca un sat cu o companie, si asez pe masa cu un gest secundar furculita, cutitul, solnita, ca si cand as vrea ca ordinea aceasta sa-mi pregateasca pe cea din gand.
- Ei da
- Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la suta, avand in vedere ca divizia are patruzeci si opt de companii si, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Cand se decide ca brigada noastra va da acea companie, riscul devine de patru la suta. Daca se hotaraste ca XX va da compania, iata-ne ajunsi la opt la suta, caci regimentul are douasprezece companii. Cand, in sfarsit, se decide ca batalionul trei sa dea compania, riscul e de douazeci si cinci la suta si cand s-a dat ordin companiei a noua sa ocupe satul, se poate spune ca a castigat lotul cel mare.
- Atunci cam are dreptate, hotaraste capitanul. Vasile, da vin. Iar, catre ordonante: Nu va mai certati acolo Ia uite-i, domnule, ca se iau la bataie Caci ordonantele se cearta cu popotarul pentru ofiterii lor.
Popescu si ai lui protesteaza din nou. Iar locotenentul Redelea e de parerea lor:
- Dar nefiind o batalie mare, inseamna ca divizia nu angajeaza decat o mica parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.
- Sigur - intareste altul - dovada ca batalionul nostru n-a fost angajat in targ la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezerva.
Se porneste iar o larma cu clinchet de veselie si strigate.
E, intr-adevar, o masa vesela, zgomotoasa, la care participa cei opt-noua insi care nu sunt in avanposturi. Si totusi e in aceasta veselie cu mancaruri bune ceva uscat, o lipsa de consecinte, ca un lux de eunuc.
Protestez si eu.
- A, sa ne intelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat si anume de fronturile straine, unde trupele se schimba foarte des, caci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru Ca de la intrarea in actiune suntem incontinuu in linie inaintata. E, sau nu e?
Cativa convin.
- Si pe urma e altceva, intervine Orisan din nou. Faptul ca n-am avut pierderi inseamna numai un singur lucru. Ca am atacat atat de repede, ca nu am dat timp inamicului sa reziste. Cred ca XX a avut pierderi, pentru ca a luptat sfios. Sa fi luptat noi asa la Magura Branului, pierdeam jumatate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Si chiar la Olt. A intervenit rezerva atat de repede, ca ungurii, care pornisera la contraatac, s-au oprit si au luat-o la fuga.
E o noua bucurie de izbanda, caci ei cred ca l-au prins in flagrant delict de logica.
- A a pai vezi? Tu cu Gheorghidiu sustineti ca n-am intalnit inca lupte mari, lupte adevarate. Daca admiti ca n-au fost lupte mari, numai din cauza ca noi am atacat repede, te contrazici, ca alta data afirmai ca n-au fost lupte pentru ca n-a vrut inamicul.
- Stai, domnule, ca iar deviem. Lasa-ma, Orisan Noi nu am sustinut decat un singur lucru. Ca pentru cel care ia parte efectiv la o lupta mica nu e de nici o importanta daca moare la Verdun sau intr-o incaierare de patrule.
Eu sustin ca noi, care suntem in avangarda si vom mai lupta neintrerupt, Dumnezeu stie cat de aci inainte, suntem in razboi pur si simplu. Pentru tara, pentru cei ce se plimba acum la Bucuresti pe strada si asteapta, dupa cafea, comunicate; pentru armata romana intreaga, sigur ca e totul altceva. Dealtfel, eu cred ca vor veni lupte mari, in care se vor angaja toate unitatile.
Noi putem fi atacati diseara, in noapte poate in cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca si inceput.
- Bine, dar acasa nu va face nici o impresie?
- Cred si eu. Sub unghiul speciei nu esti interesant decat daca esti ucis cu alti zece mii o data. Daca un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred si eu ca nu i se va vinde cartea.
Popescu se intoarce usor spre dreapta, ca si cand s-ar feri de ceva nevazut si pe urma ridica umarul.
- Daca-i prost! N-are decat sa puie stanjeni de cadavre, uragane de obuze, rauri de sange. Ceva asa sa faca o senzatie nebuna
Si nu terminam bine masa, ca iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. Impotriva noastra, dinspre satul vecin, pe ambele povarnisuri (cu padure mica si pasunE) ale vaii, in fundul careia e soseaua alba, inainteaza un lant puternic de tragatori, din care nu vedem insa decat grupuri care fac salturi inainte si se culca repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o parasim in fuga.
Batalionul intreg e cu trei companii ingramadite cam sub deal, gata sa ne desfasuram. "Brigada lui Corabu" e departe, pe stanga, intr-o padure. Avanposturile noastre s-au retras tragand focuri.
Obuzele nu-mi fac prea multa impresie, desi sunt foarte nervos. Sunt destul de putin numeroase. Capitanul are un cap de om necajit, care nu stie ce are sa faca, asa ca mine ieri. Probabil ca vom pune baioneta si vom navali ca la Bran. Un obuz nu explodeaza. Din fanfaronada, le declar camarazilor sacaiti ca artileria ungureasca e inofensiva si iau in brate obuzul, ca sa le arat ca are pulbere proasta. Toata lumea striga speriata la mine:
- Astampara-te, Gheorghidiule ai innebunit?
Capitanul se incrunta manios, ridica poruncitor mana.
- Lasa, domnule, proiectilul jos.
Din fanfaronada mereu, inmanusat, vin cu el in brate, cum as duce un copil infasat spre grupul lor. Sunt furiosi, se dau in laturi si racnesc la mine:
- Fugi de-aci! Domnule capitan a innebunit.
Cu o mutra ipocrita, de fata sireata:
- Dar nu e nici un pericol Absolut nici un pericol.
- Lasa-l jos, domnule, imi striga raspanditi.
Il arunc jos, cum ai arunca, dupa ce ai privit-o, o sfecla si inghet si azi de nebunia mea, caci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.
Cand ma intorc la camarazii mei inteleg toata nedelicatetea gestului meu. Stiu bine ca sunt un grup de oameni care si-au facut mai mult decat datoria si, acum cand scriu, stiu ca in afara de doua-trei exceptii, au fost poate cei mai de isprava ofiteri ai razboiului romanesc. Dar o expunere copilareasca si inutila le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezerva, din substraturi abia banuite, era de o indiscretie penibila.
Peste vreun ceas, lantul de tragatori inamic parea incremenit in loc si asta ma nelinistea mai mult, ca o clipa de suspensie care-ti permite sa asculti, in golul inaltului, ecouri si amenintari
- Inconjoara satul si ne taie retragerea! izbucneste hotarat capitanul. Pas alergator, prin sat, sus pe deal, sa ocupam culmea si cetatea, inaintea lor.
Trecem deci in goana prin targ. Sasii si sasoaicele cred ca ne retragem si au aparut (de unde atat de multi?) la porti si la ferestre, amenintandu-ne. E si sasoaica mea, cu bucile rumene si sanii mari, care ne huiduieste cu ura. Un soldat da, din fuga, un picior in burta unui mosneag, care, repezindu-se la noi, ca un caine la trasura, ameninta si injura.
Sus pe deal am impresia ca sunt despartit de toata lumea.
Capitanul Floroiu, nervos dar hotarat, alearga pe dinaintea randului de oameni asezati cu baioneta la arma, cu fata la padurea din dreapta si asteapta in marginea tarlalei de porumb pipernicit.
E ziua-n-amiaza mare, e soare de inceput de toamna, cald si bogat in reflexe tari, si totusi atat de intins astept, incat aproape am halucinatii. Mi se pare ca inamicul a si aparut, la zece pasi dupa trunchiurile rare si groase de copaci, care s-au insufletit si-au devenit dusmane. Dar nu vine nimeni. Dupa un timp, incep sa fiu nelinistit, caci nu mai putem astepta cu atata incordare, cum nu poti sta prea mult cu bratul intins. Mai ales ca nu am nici o vedere. Iau doi oameni si ma duc, pe branci mai mult, departe, inaintea companiei, spre stanga, paralel cu padurea, ca sa am din nou vedere, de sus acum, asupra vaii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, marunt, scorojit, las la vreo suta de metri in stanga cetatea, care e un binecuvantat paratrasnet pentru noi, caci, semeata, atrage, desi neocupata, tot bombardamentul asupra ei. Cam la doua sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcata langa el, scruteaza rotunjimile de deal, cerceteaza valea si padurea de dincolo, privind intens de parca ar avea binoclu.
- Niculae Zamfir, ce e cu tine?
Am venit in observatie, domnule sublocotenent Vreau sa vad ce-i la ei
Asadar, si la soldati, nu numai la mine si la Orisan, aceasta neputinta de a indura necunoscutul, nevoia mortala de a sti ce se petrece inainte. Cred ca acest sentiment era mai curand un derivat al fricii.
Socot ca, intr-un anumit sens, de frica tineam sa fim atat de inainte, caci, din cauza imaginatiei prea libere, teama de necunoscut era de neindurat. Dar negresit, asta numai la cei hotarati sa nu dea, in nici un caz, inapoi.
Lupta a inceput la stanga, violent, cu aceleasi plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au impins inapoi compania Corabu, vor sa intre in Cohalm. Dar "brigada" s-a oprit chiar in margine, unde s-a intalnit cu Orisan, care a ramas de capul lui acolo si acum au deschis impreuna un foc aprig, care zadarniceste orice incercare de a intra in oras.
Intre timp o baterie a noastra trage si ea, spre bucuria soldatilor, si am din nou, si pentru ultima oara, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei romanesti, sau mai curand al intamplarii. Ca si la Olt, ca si la Bran, chiar primul obuz face sa se imprastie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l banuiam, pe ai carui soldati, ca pe niste gandaci cenusii, ii vezi numai cand, speriati, alearga in toate partile.
Pornim pe inserate la un contraatac inutil, caci, neizbutind sa intre in oras, inamicul s-a retras. Se hotaraste, de teama unei reveniri in timpul noptii, revenire pe care multi o cred foarte probabila, sa se impinga un post inaintat, departe in padure, pana aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul sa fie format de plutonul meu.
Obiectez cu voce palida ca imi sunt oamenii obositi si inca alte vreo doua motive, care nu sunt luate in seama.
- Lasa ca azi "faceai figuri cu obuzul", imi spune, cu o ironie rece, capitanul meu micut si simt ca expresia ma incondeiaza putin ridicul, in surasurile tuturor.
Mai tarziu, un sergent, care face legatura la batalion, ma lamureste de ce am fost indicat eu. Capitanul a spus-o anume:
- Trebuie un post sigur, sa nu fim surprinsi la noapte la doi kilometri inainte, daca se poate Trimitem pe Gheorghidiu, ca ala executa intotdeauna ordinele intocmai
Mi se explica, acum cu prietenie revenita, ca patrule de-ale companiei vor face toata noaptea legatura cu mine.
Trec o rapa adanca, unde stiu ca se vor opri la noapte toate patrulele menite sa ma caute si, dupa vreun ceas de bajbait in tacere, printre copaci si tufisuri, ma opresc intr-o poiana. Luna n-a rasarit inca si socot in noaptea asta totul dusmanos. Privesc banuitor, fara sa vad nimic, intunericul, padurea toata, nesfarsirea pana la capatul lumii. Imi simt inima ca un mic cheag.
Parca as fi coborat cu oamenii mei, cu un ascensor, intr-o mina blestemata si cu forma abia ghicita in noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la arma, alaturati si atenti ca niste vanatori in asteptare. Suntem toti numai urechi, caci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urma. Trimit inca un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta inspre sosea, ca sa supravegheze si acolo necunoscutul negru.
M-am trantit pe iarba si incep sa tremur. Imi aduc aminte ca sunt, tot ca la 14 august, in bluza usoara, pantaloni de raitcort de vara, rari ca o panza de casa si ghete subtiri de sevro. Multa vreme senzatia de teama si cea de frig se cumpanesc inseilat; pe urma, odata cu rasaritul lunii, cea de frig devine patrunzatoare. Nu mai pot sta locului si vreau sa fac doi-trei pasi in cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir imi atrage luarea-aminte ca nu se mai poate asculta. Ma opresc din nou si ma trantesc pe iarba. Bluza croita strans pe talie imi tine inca putin de cald, moletierele, de asemeni. Dar in muschii de deasupra genunchilor mi s-au infipt parca gheare de gheata. Imi trantesc pumni, care o clipa, ca la ranile umflate, imi dau o asemuire de usurare, dar pe urma simt iar colti reci infipti in coapsa. Mai tarziu incep sa ma doara si bratele. Lungit pe spate, imi misc membrele incet ca un gandac in agonie. Parca e o clipa de amorteala, dar dupa aceea, gheara de gheata se infige din nou, ascutit, in muschii care tremura, asa, singuri. Nu ma mai pot gandi la nimic. Las totul in grija oamenilor si, ca un bolnav, imi lipesc palmele de muschii durerosi. Pe urma, nu mai pot, ma scol si incep sa umblu putin zanatic.
- Ma baieti, aveti vreo manta cu voi?



Imi dau, dupa o inceata consultare, raspunsul ca toate sunt de azi-dimineata in cantonament. Ei, in schimb, au vestoane si pantaloni de stofa groasa.
E noapte tarziu, dar cat va mai fi pana maine dimineata? O vesnicie. Umblu fara sa pot indoi picioarele, caci pulpele au ceva zgrunturos si zdruncinat in ele.
De la un timp nici mersul nu mai ajuta nimic, ma trantesc iar jos. Acum incep sa simt si un soi de gol sub stomac. Parca pielea mi se intinde pe oase, de le simt contururile. Intepenesc.
E peste puterile mele atata suferinta. Era atat de cald azi! Incerc sa fixez ziua dupa calendar, dar cine a mai tinut socoteala de zile, cand pentru noi, care traim dupa calendarul vesniciei, n-aveau nici o importanta. Gasesc totusi ca e cu putinta sa fie militareste 12/25 septembrie.
Pentru o zona de platouri si munte, aci in Ardeal, noptile astea inghetate trebuie sa fie obisnuite. Ma intorc de prisos, cand pe o parte, cand pe alta, si inclestez dintii. Nici manusile nu-mi mai tin nimic. O durere noua se adauga, un fel de umilinta, pe care numai eu o stiu in noaptea asta: imi curg lacrimile siroaie, fara sa le pot stapani, parca sporind, la fiecare sfortare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.
Privesc istovit de groaza intunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, sa vad daca sunt semne ca se apropie zorile, dar nimic. Simt ca pana maine voi innebuni de frig
De la o vreme, se pare ca oamenii au ghicit drama de langa ei.
- Domnule sublocotenent, sunteti bolnav.
Dupa ce ii lamuresc ca nu mai pot indura frigul, ii simt abatuti ca nu pot sa ma ajute. Groaza ca voi innebuni de frig ma descompune.
Intr-un tarziu, cand simt ca trec prin mine cutite, mi se pare mantuitoare propunerea sergentului Voicu. Ma lungesc jos, intins, si doi oameni se culca peste mine. Era si timpul. Mi se inclestasera falcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niste perne grele si totusi imi pare ca sunt prea usori. Acum, cand coapsele se incalzesc de coastele lor, imi simt umerii, simt cureaua care imi strange mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritata. Mi-e tot corpul inclestat. Noaptea asta nu se va mai sfarsi niciodata, eu in nici un caz nu mi-o mai pot inchipui sfarsita. Cand imi dau seama ca mi-e atentia inghetata, impaiata parca, de nu pot gandi la nimic, si cand stiu ca timpul, ca sa treaca, fie doar cateva minute are nevoie de gandire si absenta de la realitate, inteleg ca niciodata nu voi ajunge la incenusarea zorilor.
De dinapoi, dupa cum era de prevazut, n-a venit toata noaptea nici o patrula. Dusmanul n-a dat insa nici un semn de viata, iar cand aceasta noapte, de febra rece, totusi trecu, poiana si padurea infatisara un aspect nou. A cazut o bruma groasa, ca o patura lata de zahar alburiu, peste tot. Zambesc ca un bolnav dupa delir si oamenii imi privesc buzele arse, fata trasa, si zambesc si ei.
- Grozava noapte, dom sublocotenent.
Sunt mirat, caci n-au dat nici un semn despre asta pana acum.
- Si voua v-a fost frig?
- Vai de pacatele noastre, imi raspunde unul si ceilalti clatina cu amaraciune din cap.
La vreun ceas dupa rasaritul soarelui, o patrula vine cu ordinul sa ridicam postul, si inca peste o jumatate de ora, batalionul schimbat, e in mars spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase si privesc cu ochi mari lunca larga, cu rachiti strambe si tufisuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu in lunca lui cu prundis si rachita atacuri, transee care rezista, fierberea de moarte a noptii.
E o miscare de cartier in satul in care intram in coloana.
Trupe, carute, militari care umbla forfota, in vreme ce altii se plimba linistiti ca si cand miscarea nu-i priveste. E parca un fel de Calea Victoriei militara.
Luam masa la popota diviziei, dupa ce au plecat marimile, intr-o sala mare de scoala. E mancare de birt mic, dar destul de buna. In timpul fripturii se aude de afara, prin fereastra deschisa, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei pacanituri de castagneta. Tresarim toti, caci, desprinse de vointa noastra, trupurile au incremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care aminteste de lupta. Un locotenent de la cartier ne lamureste rostul focurilor aci, continuandu-si masa:
- Nu-i nimic L-au impuscat pe sasul ala pe care l-ati trimis voi ieri.
Tresarirea a trecut ca o unda, dar gandim acum si parca scade ceva in atmosfera, mainile s-au muiat pe furculite si ochii ni se intalnesc in aceeasi plutire vaga, de vedere desprinsa. Orisan da farfuria de dinainte la o parte, Popescu isi prinde capul in maini, si capitanul, mic si feminin, cauta stanjenit un subiect de vorba.
Maiorul, desi stie, intreaba cu dispret acru cine l-a trimis pe sas la divizie, si intoarce apoi capul.
Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din alta cauza, sunt bolnav de intestine. Trei zile si trei nopti o duc intr-o continua neliniste. O sete de moarte si o adevarata incontinenta a stomacului. Sunt supt ca un cadavru si demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, insa doctorul, care ma vede de trei ori pe zi, e hotarat sa ma trimita in tara la spital. Ii e frica de febra tifoida. Dar gandul asta ma ingrozeste. Sa ma duc bolnav de stomac in tara? Sa plec de pe front din cauza ca am "scaune" dese?
- Domnule, intelege, vrei sa te duci in tara?
- Vreau, domnule doctor, vreau dar din cauza stomacului?
Mi se pare ca ar fi ceva, asa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrela, ca armata de eroi din Tiganiada, care cer lui Tepes soldati sa-i apere de hoti.
- Domnule, te intreb inca o data Vrei sa te duci in tara? Nu vezi ce prapadit si jigarit esti? Vrei, sau nu vrei?
- Vreau dar nu vreau sa stie lumea acolo ca din cauza stomacului mi-am parasit camarazii.
- Dar vrei sa stie ca ai plecat sa faci branza mare si ai murit ca un erou de stomac?
Stiu ca trupul asta, supus ca un sclav, nu ma tradeaza, daca vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orisan, Popescu si ceilalti cand m-ar sti plecat de pe front, din cauza stomacului?
Baietii vin sa ma vada toti si aflu ca, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului in locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior - se zice valoros - dar toti erau obisnuiti cu Dimiu, care se dovedise capabil si bun camarad.
Dumitru imi pune pietre calde pe burta, beau cinci coniacuri, ma invelesc pana peste cap si a patra zi, cand aflu ca regimentul e plecat, ma urc intr-un furgon de bagaje si, fara sa mai spun o vorba doctorului, sunt plecat si eu.

NE-A ACOPERIT PAMANTUL LUI DUMNEZEU

Ordin sa marsaluim, cu cea mai mare iuteala, neobosit, spre Sibiu, respingand orice forte inamice vom intalni in cale. Stiam ca, paralel cu divizia noastra, merg alte doua, una la dreapta, alta la stanga. Pesemne ca la Sibiu s-a intamplat ceva
Nu intalnim in patru zile decat o perdea de husari, care face mereu, luptand admirabil, impingeri de recunoastere ofensiva. Ne tin insa prea mult in loc, dupa opinia lui Orisan, care gaseste ca ne oprim in mod nepermis de mult o intreaga divizie de infanterie, in lupte fara importanta.
Ceilalti riposteaza ca avem in fata trupe numeroase. Cert pare numai ca inamicul n-are cu el decat o baterie, deci si fortele de infanterie trebuie sa fie minime. In orice caz, desfasurarea noastra, batalioane intregi pentru simple escadroane, dovedeste ca avem un mediocru serviciu de recunoastere.
Si mai dovedeste incapacitatea conducerii noastre militare, care ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, in campul tactic, mai multe trupe decat inamicul. Sub nici un cuvant. Care, si el, nu e decat o consecinta a principiului fundamental: castiga razboiul armata care a angajat mai putine din fortele ei in batalie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decat atata timp cat au fost inferiori ca numar. Adevar foarte explicabil pentru cine cunoaste cu adevarat psihologia razboiului.
In santul cu buruieni al soselei, asteptam ca batalionul din fata sa-si deschida drum.
- Ei, inaintam? ne intreaba surazand capitanul Floroiu, pe noi, cei doi "pesimisti" ai regimentului.
Orisan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheala si surasul condescendent, nu se prea tradeaza. E mai pasionat ca un ofiter activ.
- Asta e inaintare? Nu vedeti ca e campul plin de batalioane romanesti, ca la manevre? Fara legatura fara conducere. N-ati vazut ca ieri artileria noastra a tras in propriile trupe si n-a fost nici un mijloc sa i se comunice lungimea tirului?
Intervin, intrerupandu-l, ca sa intaresc cele spuse de el.
- Si pe urma, e posibil oare sa nu fim deloc informati despre cele ce se petrec inaintea noastra, despre efectivul, oricat de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptam? Dealtfel, nici nu stim sigur unde ne gasim. Regimentul nostru si cel de artilerie n-au decat un petic de harta impreuna, si e cearta, pentru ca artileristii vor s-o pastreze pentru regularea tirului.
Un camarad e sigur ca luptam cu "divizia de la Sighisoara".
Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiteri rasturnati pe perne. Ah, daca generalul ar fi inteligent si daca ar fi trimis automobilul acesta sa ia pe Orisan la masa, o data sau de doua ori - cum am auzit ca se face in armatele straine - cate lucruri ar fi azi poate altfel!
In ultima seara, pe cand ne talazuim incolonati pe sosea (pentru un mars de noaptE) auzim in fata noastra, in intuneric, nu stim unde, o rapaiala scurta si violenta. Coloana se opreste in loc si calareti alarmati incep sa duca si sa aduca ordine.
- Regimentul XX unde e comanda brigazii?
Se repeta, transmis:
- Comanda brigazii? Comanda brigazii?
- Aici, comanda brigazii.
- Domnul general Y? domnul general Y?
Nimeni nu vede, in intunericul infundat, pe cel care intreaba si fraza e luata si trecuta ca o foaie, fara sa i se mai stie locul de inceput.
- Aici domnul general Y aici domnul general Y
Gandul mortii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Ma framanta, cu sacaitoare grija si neliniste, problema dormitului in frig, in zorii zilei.
Peste o jumatate de ora reluam marsul. Dupa vreo cinci sute de metri aflam ce-a fost. Tunuri sunt rasturnate in santul soselei, morti incurcati printre roti. Coloana merge incet si am timp sa ma abat, in treacat, si sa intreb. O recunoastere inamica, tare cam de un escadron, a asteptat ascunsa intr-o padurice, chiar langa sosea, si a lasat infanteria sa treaca; iar cand a auzit uruind artileria, a pus mitraliera sa traga.
Orisan reflecteaza pentru toti:
- Asta e serviciu de patrulare pe flancuri? Daca era un batalion inamic intreg, ce se alegea din toata divizia? Pe mine ma minuneaza insa ca ofiterul raspunzator din frunte, cine o fi fost, nu si-a pierdut totusi capul, a putut sa-si dea seama de unde vin focurile, ce putin numeros e inamicul a detasat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justa apreciere a situatieI) si a curatat cu el, asa in intuneric, paduricea. O astfel de fapta provoaca atata incredere, ca uiti amaraciunea gandului ca nu se iau suficiente masuri de siguranta. Numai acelui ofiter hotarat i se datoreste faptul ca panica provocata in artilerie nu s-a transmis trupei intregi.
Mergem pana aproape in zorii zilei. Sunt semne ca a doua zi vom avea o batalie serioasa. Batalionul nostru intra in avanposturi pe la trei dimineata, cand ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui sa trimita un post, mult inaintat in fata diviziei. Peste o rapa adanca si mocirloasa, dincolo, pe dealul din fata. (Asa ni se spune, ca intunericul ascunde un deal, in fatA). Dar patrula se intoarce si ne spune ca plutonul, trimis sub comanda unui ofiter, s-a culcat intreg, la o suta de pasi de noi, fara sa execute deci ordinul. Ofiterii companiei tinem consfatuiri, dar nimeni nu se supara, caci N. e singurul ofiter las al regimentului si, lucru surprinzator, e privit cu ingaduinta, de parca ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu aceasta considerare. In realitate, asa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca sa le dea masura propriei lor valori. El procura fiecaruia tihnita multumire sufleteasca de a se sti superior.
Eu singur sunt indignat, caci se hotaraste sa trec pe langa plutonul ascuns, sa-l trimit la companie si apoi dincolo pe deal sa constitui un post de siguranta. Si acuma incepe una dintre zilele cele mai grozave din viata mea, daca nu cea mai groaznica. Durabila halucinatie de foc si de trasnete.
*
Zorile, din viorii, devenisera albicioase, iar norisorii de la rasarit iluminati din dos si tiviti cu aur. Trecem rapa, cu un sentiment de voie buna pe care ni-l dadea continua inaintare, iar cand urcam povarnisul din fata, intalnim doua furgoane, de bagaje, cu coviltir, parasite in fuga de inamic. Le cercetam surprinsi si descoperim ca sunt pline de bunatati. Imi gasesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolata si dulceturi, descopar scrisori pe care le iau si ziare nemtesti. Oamenii iau si ei, iubitori, cu chibzuiala de satios, doua putini de branza. Ordonanta gaseste, in sfarsit, mult cautata patura.
Dupa un sfert de ora, urcam pana la muchia dealului. Sus, ne gasim in marginea unui platou, usor adancit in mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarba verde. In fata, marginea cealalta e ceva mai ridicata ca a noastra, la stanga hotar e peretele negru al unei paduri, la dreapta nu-i hotar lamurit, caci sunt numai cresteri si imbinari capricioase de muchii si rapi.
Pentru ca era ziua, desfasur oamenii pe un rand, lungiti la doi pasi unul de altul, pun sa se desfaca putinile cu branza, le impart, prefac una goala in scaun si, mancand ciocolata, citesc in lumina proaspata a diminetii Neue Freie Presse.
"Scene de groaza la Turtucaia - Douazeci si cinci de mii de prizonieri - Bucurestii amenintati - Armata noastra trece ca un tavalug de fier - Telegrame catre Mackensen - Wer kann Rumanien retten?" sunt titlurile textului de pe o pagina intreaga.
Totul e nou pentru mine. Acest podis larg din fata mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor si vailor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au vazut Berlinul si alte capitale pe care eu nu le-am vazut, gazeta asta neverosimila, care e ca un zmeu legat cu sfoara de lumea cealalta, cu mii de kilometri dincolo de podis, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucurestii "amenintati". Dar mai puternica decat orice, lumina inrourata si binefacatoare a soarelui biruie. Vad totul in fata mea si nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicata de vizavi, a podisului. Trimit un bilet lui Orisan:
"Am doua carute cu bagaje, prada pe alese. Trimite «saci» sa incarcam. Ai doua perechi de cizme de conte hanovrez, ca una mi-o lasi mie. Spune capitanului ca astept ordine".
Iar pe dosul biletelului, dupa ce ii trimit un ziar, caci uitasem:
"Am si alte ziare nemtesti f.f. interesante. «Wer kann Rumänein retten?» un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, sa alegem noi ce e mai bun, pe urma le dam lor tot."
Podisul din fata mea e ca o bucata de plai, atat de dulce e scobirea din mijloc si atat de frumos incepe, in stanga, padurea din iarba. Sa tot faci "1 Maiul" pe o asemenea pajiste.
Dupa un timp, dincolo, pe dambul scund din fata, apare un calaret. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continua sa manance insa branza, cu o tihna taraneasca. E, intre noi si el, ca la trei-patru sute de metri. Dupa ce se uita linistit la noi, isi indeamna calul si coboara vreo treizeci de pasi, spre destul de inghitita noastra nedumerire. Pe urma se intoarce si urca la pas pe damb, se lasa in golul de dincolo, care duce pana la Viena.
Numaidecat vin doi infanteristi. Se opresc si ei pe marginea ridicata ca o margine de tava a plaiului verde. Se profileaza pe cerul tare si gol, ca niste ciobani pe o culme. Coboara treizeci de pasi, se intorc apoi, si intra si ei dincolo, in golul pe care nu-l vedem. Pe urma apar pe deal patru, fac intocmai aceeasi miscare, coboara aceiasi treizeci de pasi, se intorc si se afunda inapoi, dincolo de margine.
Revin acum saisprezece insi. Se opresc toti aliniati, se desfasoara in tragatori si pornesc spre noi.
"Sfatul" eroilor mei, care mananca branza, e de parere sa-i lasam sa vina aproape, sa vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent in pluton, si eu, desi nu-l intreb niciodata nimic, ratific hotararile lui. Dar nu, iata si cei saisprezece s-au oprit dupa treizeci de pasi, si in loc sa deschida focul, stau si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, in fata casei, unii la altii, peste drum.
Eu ma intreb insa ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
- Asculta, Zamfire, ia doi oameni si taraste-te prin padure pana spre ei intr-acolo. Vezi ce mai e si asta.
E sigur ca azi vom avea o batalie mare. N-as putea spune ca mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre si cu torente de foc, dar stiu ca va fi destul sa deschida cei de vizavi focul, pentru ca sa cad - asa cum stam neadapostiti - la prima salva. Totusi nu caut sa ne adapostim. E ceva de sport in incapatanarea de a ramane.
Caporalul s-a intors cu urechi lungi:
- Domnule sublocotenent, nu stiu, dar mie mi se pare ca pun tunuri in bataie. S-aude uruit de chesoane.
Intre timp, cei saisprezece oameni, dupa ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie si, la o comanda, neauzita de noi, se opresc, se strang unii langa altii aliniati, fac stanga-mprejur, apoi se incoloneaza ca la un mars de defilare. Un superior loveste in ei, din cand in cand, cu un baston sau cu o cravasa. Probabil ca vor sa se socoata in curtea cazarmii.
Pe urma, intr-adevar, acest "superior", spre neintrerupta noastra nedumerire, stand cu spatele la noi, primeste defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare si mai automata cu pasul ei intins. La sfarsit, se opresc in picioare, pe dambul care margineste podisul, aliniati, cu fata la noi. Pare-se ca, tot la comanda apoi, in stanga si in dreapta randului, din golul nesfarsit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilitatI) apar sus si se aliniaza, unul cate unul, alti soldati.
Pe un petic de hartie, trimis capitanului, cer sa intervina artileria:
"Sa se traga o salva care sa impiedice punerea in baterie a inamicului."
Astept acum, cu certitudine, inceperea luptei, plin de amintirea tirului atat de precis al artileriei noastre. Pe coastele in evantai, din spatele meu, coboara spre fundul vaii companii si batalioane cenusii. Imi zic ca se fac regrupari, probabil, in vederea atacului.
- Domnule sublocotenent, ce soldati sunt aia, care coboara pe valcelusa, inspre sat?
- Ai nostri, cine sa fie?
- Asa e, ca bine ziceti, da de ce s-o fi ducand asa inapoi?
- Manevre, Zamfir manevreaza.
Cei din fata, din marginea cealalta a pajistei, nu mai coboara, stau nemiscati in picioare, implantati in muchie, ca niste uriasi soldati de plumb, prinsi pe aceeasi lama de cositor.
- O suta cincizeci si doi.
- O suta cincizeci si sase, o suta cincizeci si opt, o suta saizeci.
Oamenii mei ii numara, dar s-au incurcat si sunt nevoiti s-o ia de la capat.
Orisan a venit el insusi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumeste. A si intrat sub coviltire, sa incarce bagaje. Ma gandesc, nedumerit, ce e de facut. Cei din fata mea sporesc necontenit si mi-e cu neputinta sa inteleg ce vor. Atitudinea lor imi confirma insa, in parte, parerea, dedusa din regulamentul serviciului in companie, care spune ca avanposturile nu deschid niciodata focul, decat daca sunt atacate. Imi dau seama si care ar fi pericolul: as incepe inainte de ora lupta, inainte ca miscarile de manevra sa fie sfarsite, as angaja astfel trupele noastre, pe jumatate la locul lor numai.
- Cati sunt, ma Dumitre?
- Doua sute saizeci, domnule sublocotenent.
Ilie Orzaru il indreapta amarat si pagubos:
- De unde? Doua sute cincizeci si sase acum, uite, sunt doua sute cincizeci si opt, si acum abia doua sute saizeci.
Se corecteaza unii pe altii cei care numara.
O mitraliera, bine pusa la punct, ar face, maturand in fata ei, in cateva secunde, doua sute saizeci de morti.
Suntem grupati, ca doua echipe de fotbal, la distanta fata-n fata, dar parca am si mai bine impresia ca nu suntem decat, cateva minute inainte de descarcarea revolverelor, cele doua grupuri ale unui duel, fata-n fata. Cu deosebirea ca martori, medici, "spectatori", toti sunt aici combatanti, ca distanta e de patru sute de metri poate si, mai ales, cu deosebirea ca, dupa primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprita, ci abia va incepe, pana la exterminare, cu interventia artileriei si a tuturor surprizelor posibile - si mai ales cu sentimentul ca si cei care vor scapa dupa zece ore de lupta vor muri poate la noapte, poate maine, poimaine, saptamana viitoare, cine stie cand. Cel putin razboaiele vechi se decideau intr-o zi, in doua, in trei.
Dar artileria noastra nici nu se gandeste sa traga. Agentul de legatura imi aduce un ordin scris pe un petic de hartie:
"Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului si dupa aceea te vei retrage si d-ta".
Nu mai pricep nimic. Ce sens are aceasta retragere? Si ce noima are aceasta protejare, cand nici nu suntem atacati?
Am sa cer un nou ordin mai lamurit, dar mai intai vreau sa stiu ce am in fata.
- Cati sunt, ma?
- Vreo trei sute si ceva, dar s-au oprit acum.
Soldatii de plumb de pe marginea cealalta, mai ridicata, a pajistei, proiectati pe cerul gol din spatele lor, asteapta tepeni, ce?
Tarasc cu privirea pe agentul de legatura pe cararuie, jos inspre rapa, sa vad daca imi confirma ordinul. Batalionul, intr-adevar, se si incolonase pe drumul alb. In clipa asta am avut impresia ca s-au ciocnit doua locomotive, cu un zgomot de iad, si am vazut cele doua carute crescute intr-un munte de fum. Orisan trebuie sa fi fost facut praf, cu oamenii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urland aprig peste capetele noastre, se prabuseste in mijlocul drumului, departe, in spatele meu, in plina coloana, ridicand, ca niste brazi, pamant negru. Oamenii fug in toate partile, ca o adunare in care a lovit trasnetul. Spre norocul lor, la dreapta, paraul mocirlos are un mal mai rapos, care ii poate ascunde de vedere. Se napustesc multi acolo. A doua salva de trasnete, spintecand naprasnic pe sus aerul, cade tot in drum si face alte patru morminte circulare. Nu mai zaresc decat cativa intarziati si pe aghiotantul regimentului, care fuge calare, in galop innebunit. Goana lui salveaza batalionul, caci inamicul, care de sus il vede alergand, s-a incapatanat sa-l vaneze si (poate crezandu-l ofiter superioR) trage toate salvele dupa el. Are totusi noroc sa ajunga la timp, dupa un damb, unde ii pierd urma. Soseaua crapa in explozii cumplite.
Nu pot sa-mi dau seama de pierderi, pentru ca soldatii se culca toti pe unde gasesc, cand vin obuzele. Dupa ce trombele de pamant negru si fum se risipesc ii vezi cenusii, lungiti ici si colo, fara sa stii care sunt morti si care sunt numai culcati ca sa se fereasca de sparturi.
Agentul de legatura imi da, de pe malul celalalt al rapii, invartind bratul deasupra capului, semnalul de retragere. Intarziasem putin, caci soldatii de plumb au deschis focul si numaidecat, in urma, au pornit spre noi Focurile noastre ii fac sa se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia rapii si tragem mereu, senin, fara sa stim ce ne asteapta. E un schimb viu de rapaieli si fasaituri, cand dau si eu, agitand mana, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne ca plecarea noastra nu mai e insa conforma planului lor, pentru ca trasnetele de obuze se prabusesc acum in plutonul meu. Cadem cu sufletele rupte, in genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alergam, coboram speriati, imprastiati, fara sa stim cati mai suntem, mai ales acoperiti de pamant si fum cum aratam acum. E o schimbare de sus in jos, ca si cand ar fi cazut tampla cerului si jumatate din privelisti s-ar fi rasucit ca intr-un ochi bolnav, ca intr-o oglinda, dintr-o data intoarsa.
O intarziere intinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim odata cu ele. Nervii plesnesc, pamantul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu indraznim totusi sa dezlipim obrazul de pamant.
Fata de cele austriece, obuzele acestea, pe care le banuiesc nemtesti, sunt de neasemanat. Trebuie sa fie de 105 sau 150, jumatate fuzante si jumatate percutante. Sunt trase prea de aproape si urechea innebunita nu le aude vajaitura nepamanteasca decat aproape, odata cu prima explozie, cea fuzanta, la trei metri de pamant, dupa care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofa, care ridica in vazduh o tramba de huma si fum gros, ca o fantana arteziana neagra. Suieraturile groaznice au ceva de sarpe de fier, de venire intinsa, de "direct amenintator" - atat cat ai timp sa auzi din ele - caci plesnesc in detunaturi metalice, care sunt ca niste rupturi deasupra omenescului, racnetul din rarunchi al intregului fier din univers.
Ca un zavor cazut mortal, prabusirile ma readuc la realitate, iar seninatatea cretina cu care luptasem in ultimele clipe se transforma intr-o durere de cancer al pieptului.
La inceput caut, cu cei cativa oameni care se tin dupa mine cu ochii scosi din orbite, albi de groaza, vreun adapost, cat de mic. Dar povarnisul acesta usor, pe care coboram dupa o costisa mai abrupta, desi scade neregulat, nu ofera nicaieri adancituri mai mari decat un culcus de caine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o perna de capatai, cu smocurile lor de iarba. Suntem asa, sub cerul vast, si pamantul nu vrea sa ne primeasca. Trasnete vin mereu in noi, dar flacarile nu le vedem, caci inchidem cu inclestare ochii.
Cei care trimit obuzele trag cu socoteala, fara sa fie nelinistiti de catre artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmari efectul fiecarui obuz si deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la cativa pasi, altele in mine. Cum s-a terminat o ruptura, corpul tot, o clipa sleit, isi injumatateste rasuflarea si se incordeaza iar, sec, in asteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vajait scurt, pe care urechea il prinde cu un soi de anticipatie, inclestezi dintii, cu mana indoita deasupra capului, intr-o convulsie epileptica si astepti sa fii lovit drept in moalele capului, sa fii imprastiat. Deasupra ta, intaia explozie iti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de pamant. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amandoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se strang unii langa altii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sange. Nu mai e nimic omenesc in noi.
- Domnule sublocotenent, ne-au prapadit
- E rau, Zamfire.
Oamenii se inchina neintrerupt. "Doamne, Maica Domnului, maiculita". Fugim, caci e totuna de stai pe loc. Problema de a sti daca te opresti langa un smoc de iarba, sau langa un musuroi de pamant, e ca de la inceputul lumii. Fugim deci la intamplare, nadajduind ajungem la rapa. Dar acum au cu noi parca alta socoteala, cu grija potrivita. Daca stam culcati, salvele se raresc si ele, pandind; in clipa in care fugim insa, vin dupa noi ca pietrele, prabusind tot, vulcanic. Ii vad pe culme, in picioare, urmarindu-ne cu sentimente de vanatori, cum trageam noi la Bran, de sus pe Magura. Orice incercare a noastra de a fugi ii indarjeste (sau, cine stie, numai "ii plictiseste").
Abia pot vorbi, caci mi-e paralizat gatlejul de atat inghitit in sec:
- Niculae, unde sunt ceilalti oameni?
- Nu
N-apuca sa termine, raspunsul se rezolva in naruire de munti si fum. Am sucit gatul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data asta. Pamantul faramitat, tasnit in sus, cade acum, cu intarziere, in ploaie pe noi.
Imi pun, inspaimantat si cu mintea umilita, manusile.
Ma gandeam uneori la sentimentul groaznic pe care il incearca cei condamnati, care afla numai in ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnati cu fiecare lovitura si dupa fiecare, parca, gratiati. Chiar cand merg ceva mai departe, obuzele trec pe langa tine, starnind curent si vajaind metalic, cum te taraste un expres cand te afli aproape de linie.
Un nou salt, dar vajaitura ne-a luat inainte, explozia e acolo unde vream noi sa ne oprim, si cand sosim cadem in groapa de obuz.
Ma trantesc jos, cu oamenii care se tin dupa mine. Parca as suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prabusiri de locomotive inrosite una intr-alta, imi infig, cu lovituri de baros, cuie in timpane si cutite in maduva spinarii.
S-aud focuri de arma, au inceput sa ne urmareasca de aproape.
Stiu ca nu mai pot face nimic.
- Vin dupa noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfarsit, ca un bolnav de tifos.
E un fel de nepasare parca, mai curand un soi de nesimtire. Toata vointa mi s-a consumat in convulsiuni. Vin fasaituri de gloante si, asa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule si parca departe de simturile mele.
Inca un salt, pentru ca departe, mai jos, e totusi satul. Iar vajaituri, explozii si inaintea noastra tasnesc puturi de pacura.
E acuma parca o clipa de intrerupere. Soptesc istovit:
- Niculae, hai s-o luam la stanga. Astia trag anume la zece pasi inaintea noastra, ca sa ne prinda in explozie.
Dar in aceeasi clipa vin, naprasnic, vajaiturile, caci in afara de tunurile care trag cand suntem culcati, altele, ochite gata, pare-se, pandesc clipa cand ne ridicam. Desigur, profitand de acest prilej, cei de sus fac exercitii de tir, asa cum adineauri faceau exercitii de defilare.
Incercam, sleiti, s-o luam la dreapta. Dar si acolo obuzele ne ajung inainte, caci se calculeaza, prevazand, ca vanatorii de porumbei. Nu pot gandi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si cati. Acuma nici nu imi mai vine sa alerg. Se spune ca pe Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera atat de mult de raul de mare, incat totul le devine indiferent si nu fac nici un gest de impotrivire, chiar daca sunt ridicati si aruncati in mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu acum. Nu mai imi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamant sau de funingine. Abia mai inteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca.
- Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu.
Omul cu fata stinsa, cu mustata cazuta si colturile gurii inspumate, nu poate spune decat atat, si o spune aproape neintrerupt. E acum o clipa de liniste. Trag, intr-adevar, peste deal, departe, si obuzele trec pe sus de tot, ca o uruiala de vagonete, cautand pe cine stie cine. La vreo douazeci de pasi de noi e un paraias statut ca o mocirla. Ne privim o clipa, imi trec limba secatuita peste buzele arse si pe urma o rup la fuga, caci oamenii vin fara alta chemare. Cand am ajuns in mocirla, obuzele lor, pornite odata cu noi, au lovit numai in dambul dinainte, l-au saltat parca zvacnit si l-au innegrit de pamant si fum. Urechile vajaie innebunite si fara intrerupere, chiar acum, cand obuzele nu vin in noi.
Dar iata, sunt furiosi de parca ar fi fost pacaliti. Ei rarisera putin loviturile, pentru ca, acum intelegem bine, ne credeau morti pe toti. Trag iar, in mocirla, dupa noi. Nadajduim ca, acolo cel putin, obuzele lovind in moale nu vor mai exploda toate. E adevarat ca numai unele ridica trambe de noroi, altele termina ingropandu-se flescait. Imi dau insa acum lamurit seama ca grozavia clipelor e din alta cauza decat a exploziilor. Obuzele insesi, pe care le stim cat niste donicioare, vin izbind de-a dreptul inspre noi, parca in noi, cautandu-ne ca niste gloante. Si le simtim mari fata de gloante, asa cum calatorii europeni trebuie sa fi simtit cand au fost atacati, daca vor fi existat, de mustele veninoase, mari cat vulturii, din alte continente. Lovesc in jurul nostru ca niste sabii care n-ar izbuti dintr-o singura izbitura sa ne reteze capetele si ar lovi apoi, furioase, vajaind, in dreapta si in stanga, inainte si inapoi, zapacit si orb, cazand si rupand totul. Ne trantim pana in gat in mocirla, dar nu putem afunda (oricat de mare e groazA) si capetele, caci ar fi sa murim inabusiti. Fugim, cu tamplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi si huma ridicate in fata, inainte, la cate cinci-sase pasi una de alta. Acum paraiasul face o cotitura, iar malul din dreapta, mancat de suvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar daca nu e adapost de obuze, cel putin nu putem fi vazuti si e neasemanat lucru aceasta rupere din vederea mortii. Din apa si noroi nu avem afara decat capetele. Suntem sapte insi cu fetele paralizate ca niste bolnavi in agonie.
Ceilalti trag acum cu o inversunare arzatoare, de oameni carora nu le-a reusit, din vina victimelor, o demonstratie.
Stiu ca daca ar lovi chiar in muchia rapii, daca pot spune asa, obuzul ar veni tot in noi si ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parca nu ar fi atat de groaznic, caci ar fi intre noi si el, nu stiu, in prima fractiune de secunda, o perna de pamant, n-ar fi venirea proiectilului drept si plin, in craniu.
Traiesc, plangand in mine, gandul ca Achile cel incomparabil si viteaz era invulnerabil fata de sageti si sabii - si poate ca tocmai de aceea era atat de viteaz - in afara de calcai. Eu as vrea sa-mi stea ferit de turbarea de fier, macar craniul.
Patru tunuri trag in fata noastra, la zece pasi, ca prin baraj sa ne taie drumul si patru incearca sa darame malul (cat un stat de oM) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neintrerupt cutremur.
Dupa vreo jumatate de ceas, plictisiti, dezgustati, parca s-au oprit. Rasuflam incet dar nu putem vorbi de sfarseala. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de altii, inghesuiti intr-o vatra sub mal, nu mai mare insa ca un pat, unde ne-am tarat cu toti. Doar, cu mustata una cu gura, de spuma, Marin Tuchei boceste intruna, silabisind taraganat, ca un blestem, de la inceput:
- Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu
Niculae Zamfir isi ia cu mainile malul cleios de pe obraji.
Il intreb cu un zambet de recent operat:
- Ai scapat, Zamfire?
- Mare blestem pe capul nostru Dar noi ne tinem de dumneavoastra, domnule sublocotenent Ce-o fi cu dumneavoastra o fi si cu noi.
Vreo doi si-au aruncat armele, ca sa poata fugi mai usor.
- Unde va sunt armele, ma Marine?
Clatina din cap cu tristete
- Armele noastre
Niculae Zamfir isi priveste arma cu magazia incarcata de noroi.
- Dar parca ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.
- Ia vezi, ma, cu grija, nu vin cumva dupa noi?
Zamfir ridica incet capul deasupra si pe urma parca uimit, parca resemnat:
- Vin, domnule sublocotenent, vin. Sa tragem cateva focuri sa-i mai miram putin si sa fugim.
Scot manusile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, inca doi oameni se ridica si ei.
- Trageti pe neochite, repede
La rapaitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fara grija, se trantesc la pamant.
- Eu nu-i pricep, de ce se misca asa de incet? pana acum, multi cum sunt, puteau fi de mult aci sa ne ia ca din oala, intreaba unul.
- Neamtul e om cu socoteala - lamureste Zamfir - de ce sa le piara un om, daca ne poate rapune cu scula?
Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otrava in sange. Stiam ca nu se terminase, dar realitatea revenirii e noua. Imi strang inspaimantat manusile. Pe urma superstitia ma descompune cu desavarsire. Arunc pachetul cu scrisori Mi se pare ca ar putea sa fie legatura intre acele scrisori furate si insesizabilul joc al intamplarii, care aduce un obuz la o jumatate de metru la stanga sau la dreapta. Arunc si aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parca tot vreau s-o pastrez atat de mare mi-e groaza de frig.
Obuzele care lovesc in mlastina ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi, si vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt.
O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta sase-sapte sute de ciocniri de tren intr-o singura zi?
Un obuz a lovit in muchie Mi se pare ca, apropiati, doi dintre oameni sunt loviti de rupturi, dar n-am timp sa vad, caci ochii mi se inchid scurt, corpul mi se inclesteaza in convulsie epileptica.
- Asculta, Dumitre, azvarle mantaua aia, ca sa poti fugi mai usor! si ma arunc inainte, caci simt ca stam intr-un mormant. E o fuga deznadajduita, prin albia paraului, ca a aghiotantului calare, mai ales ca apa e mai putin mocirloasa aci. La vreo doua sute de metri e o noua cotitura rapoasa. Ajungem acolo trei insi, dupa ce am fost despartiti unii de altii prin fantani tasnitoare, cat un turn, de pamant si fum.
Dam aci peste un grup de opt-noua oameni din plutonul meu, care asteapta un moment prielnic sa fuga.
Din urma mai vin inca doi, dintre cei care fusesera cu mine. Cand ajung, mai mult se prabusesc decat se culca, pe urma cauta cu privirea iscoditor.
- Petru Garlici?
Iar celalalt cerceteaza.
- Nu cred, mi se pare ca a ramas acolo A Mariei
Si pe urma ne lamuresc: ei au prins de veste ca fugim abia o clipa in urma, asa ca veneau cam dupa noi; atunci au vazut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei
- si fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule sublocotenent.
- A mers ca la vreo patru-cinci pasi si pe urma a ingenuncheat si a cazut.
Oamenii se inchina:" mama ma" Daca nu cumva a fost vreo halucinatie a lor, sabia vajaitoare a nimerit totusi. Si cel care povestea reia, ca sa-si intareasca pentru el.
- A Mariei a fost.
Acum suntem toti vreo doisprezece.
- Haideti, ca aci e capcana mortii.
- Ne omoara fara lupta.
Dar nu avem totusi curajul sa trecem prin focul de baraj. Daca artileria inamica ar fi batand o zona fixa, nevazuta de cei care conduc focul, calculata doar pe hartie, parca hotararea ar fi mai usoara. Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar daca nu ai decat o sansa infima, trebuie sa incerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmaresc ca pe niste ganganii. Gandul nu ezita, mana nu le tremura, ochiul alege linistit tinta, caci sunt netulburati de artileria noastra, ca niste mecanici de cale ferata obisnuiti cu rotitele si manivelele lor.
Totusi, in loc nu mai putem sta Un nou salt, o noua dezlantuire de trasnete (caci acum nu mai trag, cat timp nu se vede nimeni, ci tunul asteapta ochit gata, pana cand suntem in fugA).
Ajungem totusi in sat, dupa ce mai intalnim pe drum alti cativa oameni, din pluton. Poate sa fie acum cam pe la pranz. Stam deci aproape de trei ore sub focul dezlantuit al artileriei.
In sat e ca o aratare de stafii militare.
Tudor Popescu sta dupa o casa, cu plutonul lui tot.
- Omule, de cand te astept
Sunt incremenit de nedumerire. Cand e o fuga generala, el asteapta sub traiectoria artileriei si a mortii.
- Cum era sa te las singur pe aici? Asta-i. Aia de la regiment sunt niste caini Nu parasesti un om, asa, cu patruzeci de insi, in fata inamicului care a pornit la atac.
Nu-l iau in brate, nu-i strang mana, ci surad idiotizat.
La o fantana, ma spal pe fata. Oamenii isi iau malul funinginos de pe fata cu dosul palmelor.
- Regimentul, batalionul? Unde sunt?
- Regimentul? Dracu stie trebuie sa fie la trei ore de mars de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi si ea la zece kilometri; iar, catre oamenii lui: Hai, ma pacatosilor Iesiti si aia din pivnita.
Printre casele sarace, bolovanoase, se face o raspantie vaga.
- O luam pe drumul asta, spre dreapta?
- Ce drum, baiatule? acolo sunt nemtii.
- Si-ncolo?
- Si-acolo sunt nemtii. O luam la deal in sus, intr-acolo-i regimentul.
Am senzatia ca ne-a cuprins o apa.
Urcam, deci, pe povarnisul dimpotriva, tot pe o valcelusa rapoasa, marunta si cu lastari.
Bombardamentul, care in sat slabise de tot, reincepe iarasi. Acum situatia e insa alta.
Valcelusa face ocoluri. Cand suie in pieptul dealului, nemtii vad pana in fundul ei si acolo nimic nu ne poate adaposti Dar cand o ia la stanga sau la dreapta, malul e paralel cu ei si ne ofera adapost sigur. Nu avem deci de trecut decat vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supravegheaza cu grija. Intr-un ceas facem si acesti doi kilometri jucand, cand e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al mortii. De doua ori intalnim despartiti de vai si nu stim incotro s-o luam. Gasim spanzurat in cate un betigas, insa, cate un biletel: "La dreapta, Orisan". (L-am intrebat mai tarziu, cu o inexplicabila neintelegere de ce a si semnat biletelele si mi-a raspuns, cu buna dreptate: Ca sa nu credeti ca e vreo cursa a nemtilor.) Deasupra e un mare platou cu soseaua si alte sate. Adica, exact, e tara obisnuita, ca Sasausul era cazut in albia rapoasa.
Acolo dam peste Orisan Constituise din oamenii ramasi in urma o ariergarda si ne astepta.
Vine langa mine cu figura lui, lunga si rasa, inflorita.
- Ai scapat, mai?
- Dar eu pe tine te credeam facut praf, acolo la carute
- Mai scapa omul m-am ales si cu cizmele. Zambeste palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemteasca?
- A fost.
Ma trantesc jos istovit. Era ca la unu-doua dupa-amiaza. E cald, soarele si lumina albicioasa. Oamenii se aduna gramada Fac socoteala Lipsesc numai saisprezece, cu cei eventual rataciti, cu tot. Acest "numai" se refera la sentimentele de groaza prin care am trecut si la risipa de obuze a nemtilor.
- Dumitre, e ceva de mancare?
- Avem, dom sublocotenent oua si ciucalata de la carutele alea.
Si le cauta tihnit in sacul de panza.
- N-ai aruncat mantaua?
- Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? ca acum incep ploile Asa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat si practic.
Cad sleit si nemangaiat. Interminabilul bombardament a sfaramat toate resorturile din mine. Vorbesc rar si numai cand e nevoie neaparat sa raspund Ma simt palid si cand imi trec mana peste obraji vad ca mi-a crescut o barba ca de mort.
Ma intreb intai, lungit in santul soselei, daca nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o intrebare care nu m-a slabit niciodata in razboi, dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricand: Altul, in locul meu, s-ar fi purtat mai demn?
Daca nemtii inaintau, ma puteau prinde fara lupta, caci e neindoios ca n-as fi fost in stare sa ma apar. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, caci nu aveam langa mine decat sapte oameni. E o problema, care si in cealalta viata (care nu e decat paralela cu cea de acuM) m-a obsedat mereu, inca din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalti de varsta mea? In aceleasi imprejurari, altii cum s-ar fi comportat?
Tudor Popescu fumeaza un chistoc galbui, tinandu-l iscusit intre aratator si degetul cel gros, cu ochi absenti, caci e ganditor si el, aci in santul cu smocuri de iarba al soselei. El de ce a ramas sa ma astepte? Stiu ca din cauza catorva mici ispravi, camarazii mei au oarecare admiratie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenesti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred ca imi iubesc atat soldatii, n-am stat sa adun ranitii cazuti pe coasta? E adevarat ca am fost poate cel din urma, chiar din plutonul meu, dar eu nu stiam asta si nici acum n-o stiu precis. In sat nu tragea artileria, si Popescu nu trecea prin incercarile prin care treceam eu, e adevarat, dar poate ca ar fi trebuit totusi sa stau sa adun din raniti Si unde sa-i duc? cum sa-i transport? cand trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.
Si inca alta obsesie, cu radacini si mai adanci.
Sunt dintr-un neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdun, sau daca as fi pe Somme, in uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o data? E aceasta inferioritate de rasa?
Ei nu sunt din carne si nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea taria sa indure atata?
Exista, pe drept cuvant, vreo rasa aleasa, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? si atunci trebuie sa trag consecintele firesti pentru toata activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gandurile de realizare in viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.
Nu credeam in nimic nici macar in Dumnezeu si aceasta zi, aratandu-mi limitele vointei si ale personalitatii in comparatie cu altii, ma dovedea intr-o inferioritate de epava. A fost destul sa apara nemtii focul a doua baterii. Si totusi acum soarele era sus, prietenii ma asteptau o companie intreaga stransa prin grija lui Orisan, toata a noastra, pe raspunderea noastra, creata de el din nimic, ca o casa, ca o statuie, ca o gradina sadita, ne dadea un real orgoliu si aproape ca doream sa ramanem in urma. Incolonam frumos acesti o suta si ceva de oameni, facuti dar tarii, lasam o ariergarda mica in urma si pornim.

"WER KANN RUMANIEN RETTEN?"

Abia cand dam peste un pod care arde mocnit, cand vedem pustiul pe care-l intalnim, sate dupa sate, alt pod care arde, intelegem despre ce e vorba in realitate. Orisan zambeste trist, cu inteles amar, cand ocolim prin vad:
- Nu mai am sperante de intoarcere.
Dupa aproape treizeci de kilometri de mars istovitor, care ma idiotizeaza, cu urechile si capetele mereu intoarse inapoi, ajungem din urma, pe inserate, in marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne daruieste cu indiferenta de mecanism o seaca surpriza. Vom ramane in avanposturi. Sunt atat de obosit, sunt atat de sleit de vointa, incat cu greu ma stapanesc sa nu urlu furios.
Capitanul, ingaduitor si feminin, ma potoleste cu prietenie, uimit (ca un taran care a vrut sa rataceasca prin oras un caine si il gaseste, aproape de casa, sub dricul caruluI), dar sincer bucuros cand ma vede intors din valea unde ma lasase. Dealtfel, o companie, plecata mult inaintea mea, batuta de artilerie, se imprastiase, se ratacise si inca nu se stia nimic de ea.
- Gheorghidiule, ai rabdare, domnule, s-a dus domnul maior sa explice comandantului ca e trupa obosita.
Raspunsul ne vine tocmai in zorii zilei si mergem sa cantonam in sat, unde dam peste un intreg corp de armata poate, peste o divizie cel putin, in cea mai mare invalmaseala cu putinta.
Dupa ce, cu chiu cu vai, gasim cateva grajduri si doua odai pentru odihna, suntem toata ziua chemati la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru incheieri de acte. Mi se dau intaile scrisori venite din tara. Pe un plic e scrisul mare, putin aplecat, al nevestei mele. O pun ca si pe cealalta, a mamei, in veston, fara sa le citesc. Intalnim, dupa atata vreme, intaia oara, serviciile regimentului si toata ziua ne e luata cu diverse completari de rubrici, rapoarte, lamuriri. Nu ne-am luat soldele si e musai sa le luam, semnand stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe doua adrese cunoscute, la intamplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea ca lada cu bagaje a fost sparta sau s-a stricat destul ca e goala cu totul. Nu mai avem decat ce e pe noi.
Venim pe drum spre cantonament; Orisan imi sopteste cu gand ingenuncheat:
- Wer kann Rumanien retten?
- Ce vrei sa spui?
- Am citit de doua ori ziarele. Pierdem razboiul.
- Si ce putem face?
- Douazeci si cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
- Daca generalii nostri nu stiu un principiu de tactica, elementar: ca o batalie prost angajata nu se continua, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitica Radulescu e indignat.
- Adica voi credeti prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de manie. Credeti toate prostiile nemtesti? Si pleaca aproape intorcandu-ne spatele.
Orisan se uita lung dupa el si pe urma ma ia de brat:
- Crezi tu ca oamenii de isprava de-acasa, cati or fi, stiu cum e condus razboiul romanesc? Isi dau seama ca nemtii vor ajunge la Bucuresti?
- Poate ca da poate ca nu.
Ma priveste apasat, cu trasaturile prea simple in linii drepte.
- Asculta, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amandoi, trebuie sa plece la Bucuresti Trebuie sa gasim acolo oameni care sa ne asculte, cat mai e timp.
- Cum o sa pleci de aci?
Se apropie strans de mine:
- Am vorbit cu Dimiu. Poate se va gasi vreo insarcinare. E vorba sa se trimita un ofiter, ca sa aduca un transport de la partea sedentara.
Surad cu mila.
- Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
- Maiorul Dimiu va face sa plece unul din noi.
- Orisan, ce crezi tu ca putem face acolo?
- Sa vorbim cu vreun parlamentar influent, care sa le deschida ochii tuturor.
Am rupt o ramura de copac si-i numar frunzele.
- Asculta Orisan, daca mergem acolo, nu-i decat un singur leac: revolverele. Ai curajul asta? Daca vrei, dezertam Esti in stare?
A ramas ingandurat.
- E prea complicat
- Atunci, sa lasam lucrurile cum sunt.
Dupa-masa dorm vreo doua ceasuri si cand ma destept imi aduc aminte de scrisori. Mama imi spune ca acasa sunt toti bine si: "Stefane, mama, roaga-te lui Dumnezeu in fiecare seara, ca el ne e singura nadejde si vezi, fii cuminte fa si tu cum fac altii". Biata mama, cum crede ea ca "fac altii"? Nevasta-mea, pe hartie lunga mov, imi multumeste pentru donatie: "A fost o surpriza, m-a uimit Sa te gandesti acolo, in razboi, atat de mult la mine.. Iti multumesc inca o data ca ai fost atat de dragut in chestia lirelor, si-mi pare foarte rau ca ultima oara ne-am despartit putin cam rece. Dupa plecarea ta am fost trista si a treia zi am plecat din Campulung. Singura cu servitoarea de-abia am gasit locuri in tren. Aici am gasit totul in regula. Scrie-mi daca poti, si cat poti mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele Ieri am fost la mama ca sunt singura toata ziua Te sarut, scrie des cum te afli. E adevarat ca inaintati mereu? aici e o mare bucurie."
Cheia de la birou, actele, am fost dragut (?). Ce pot sa fie pentru mine toate astea? Ei au acolo pe "maine". Ce stiu ei de ce a fost ieri in realitate in satul Sasaus? Propozitiunea "ca sunt singura toata ziua" ma face sa zambesc, nu pentru ca o recunosc tipica si atat de masinal mincinoasa, cat pentru ca imi aduc aminte cat am suferit din cauza ei. Acum totul e, parca, din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator.
O singura curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care stie ca armata e in razboi? cum e atmosfera strazii, a restaurantelor, cum vorbesc la masa? as da nespus de mult sa vad acum un exemplar macar din ziarele mari, de dimineata, sa citesc, dedublat, cu ce litera? cu ce titluri? vestile razboiului romanesc.
- Nu dormi, Gheorghidiule? ma intreaba de pe patul celalalt Tudor.
- Ba da am dormit Citeam acum scrisori de acasa
- Hai sa vedem caii lui Corabu.
E un adevarat loc de rendez-vous ofiteresc grajdul vecin, unde capitanul Corabu tine patru cai, prada lui de razboi.
- Asta-i din grajdurile lui Esterházy, arata cu mandrie noul proprietar un roib pintenog, subtire si nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.
Corabu, ca sa-si poata face colectie de cai, a intins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adica numai trei a capturat, ca pe unul l-a ales dintr-o herghelie intalnita si l-a platit, fata de martori adusi anume, cu bani buni si foarte cinstit socotiti la pret. Admiram cele patru animale subtiri, si vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.
- Si ce faceti cu ei, domnule capitan?
E sincer uimit.
- Cum ce fac cu ei? Dar in timp de pace un cal ca asta ma va costa solda pe un an, domnule.
- Sigur, un maior are nevoie de cai, ii completeaza gandul, crezand ca glumeste, un locotenent de administratie
Dar capitanul e destul de acru:
- Maiori ajungeti voi, hotii astia de la intendenta eu am sa fac insa un grajd de cai de curse
- De ce hoti, domnule capitan, de ce ne faceti hoti?
- Uita-te la el, ni-l arata cu dispret capitanul, netezind mereu coama de matase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrana, ei o trec la ordinar. Ba si atunci cand ne-o trimit, o iau cu japca de prin curtile oamenilor si o trec apoi gras la socoteala.
Radem toti, rade galben si locotenentul, dar pana la noi a ajuns zvonul ca acei de la etapa au trimis - siguri cum sunt ca scapa - cate-o adevarata zestre acasa.
Ca sa ne impace, locotenentul ne cheama la magazia diviziei, sa ne dea tigari si vin bun, infundat.
Pe drum discut cu Orisan si Tudor Popescu:
- Pe locotenent il inteleg, e sigur ca se intoarce, dar Corabu?
- Da, e ciudat increderea asta
Corabu imi da o spaima linistita, ca un bolnav care, spre deosebire de toti cei din jurul lui, nu stie ca impresia de multumire si bunastare pe care o are e semnul agoniei apropiate si face planuri unde sa-si petreaca vara.
Pe strazile satului, transformat intr-o provizorie capitala de regat militar, e o miscare de trasuri, furgoane si automobile chiar, chesoane si tunuri trase in marginea drumului, care desfid orice gand de ordine.
Curtile sunt toate pline, cum sunt pline de care si trasuri curtile hanurilor in zilele de targ, iar oamenii forfotesc in toate partile.
Vinul si gustarile, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.
- O saptamana, doua, cat mai stam aici, Vasiliule, suntem musteriii tai. Iti facem vad.
Un locotenent scurt, cu mustata blonda, intreaba mirat:
- Credeti ca stam aici doua saptamani?
- !?
- Trei zile, o saptamana cel mult.
- Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?
Ne vizitam cantonamentele si hotaram ca seara sa luam masa impreuna cu toti amicii, Tudor Popescu, Orisan, Mitica Radulescu si cu mine.
Dar se vede ca ordonantele au vorbit despre banchetul nostru, ca se mai invita si altii.
- Tu ce aduci? A nu, pui fripti avem Si sardele avem.
- Da? eu am ardei umpluti
Ne prapadim de ras o clipa ardei umpluti? ce idee, asa seara?
- Dar, ardei umpluti ca a gasit masina de gatit.
Pe jumatate suntem convinsi Orisan chiar face reflectia rezonabila:
- Draga, ardeii umpluti sunt o mancare adevarata, de oameni asezati cu pat si masa nu pui fripti, de oameni vesnic pe drum.
Fireste ca suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeste cu greutate.
- De, nu stiu daca o sa ajunga n-am decat o tava.
Constat iar ca pe front nu mai sunt acele tipuri "pitoresti" de care e atat de plina literatura. Toti cei care sunt "pitoresti" o vor - si sunt constienti de asta - asa cum vor sa-si faca un "cap" cei care-si lasa barba. In tic, in formula repetata, e ceva de cabotinaj. Dovada ca, daca pe un chefliu cu ticuri pitoresti il scuturi si ii vorbesti grav si serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar razboiul e mai ales sinceritate, aproape de pamant si piatra. Nu e teatru, chiar cand e gluma. Nu exista deci tipuri pitoresti decat la popote, la intendenta si la etape. Acolo, cand sunt uneori, si cei de pe front se lasa ispititi. Acum suntem numai veseli.
Pe inserate a inceput sa burniteze. In odaia mea, patul cu cearsafuri albe e facut (n-am dormit in trei zile decat trei-patru ore pe apucatE) si masa e intinsa cum se cuvine pentru sase "persoane", nu insi. E un soi de veselie, chiar cand masa e incarcata si paharul plin, cam la fel cu veselia uscata a figurantilor de teatru, care sunt veseli, striga si beau din cupe goale.
Dar cand aduce castronul cu aburi de supa delicioasa - unde l-o fi gasit? - ordonanta e oarecum grijulie:
- Domn sublocotenent nu-mi miroase a bine.
- Ce, ma, ardeii lui Vasilescu? intreaba Mitica.
- Nu, XY a primit ordin de echipare
Lingurile au cazut in farfurii. Parca a turnat cineva laturi in supa.
- Ia vezi, ma Nicule Paraschive, aia de-acolo, ia duceti-va sa vedeti ce e
Nu mai mananca nimeni. E o enervare joasa, facuta din dezgust si istovire. Suntem brigada cu XY.
Paraschiv se intoarce cu un chiot de bucurie.
- Numai XY la noi nu e nimic.
Dar atat nu e de ajuns ca sa ne readuca pofta de mancare. Nici nu vorbim macar Tudor Popescu s-a dus sa se tranteasca pe unul din paturi, in asteptare.
Tignale prelungite si, in strada, comenzi scurte, corectate. XY se formeaza pentru plecare in seara.
- Sa vedeti, draga, ca pe noi ne lasa in pace. Am eu o presimtire a mea ca pe noi ne lasa in pace. Uite, eu mananc fara grija
Noi ceilalti ne multumim sa fumam fara sa spunem o vorba.
La ora 9 vine ordinul sa ne echipam. Ne incolonam apoi pe o ploaie rece si patrunzatoare de toamna.
- Vedeti, domnule sublocotenent, daca aruncam mantaua de cauciuc
- Bravo, Dumitre, esti o ordonanta clasica
- Da, dom sublocotenent
- Ce da, ma?
- Sunt asa cum spuneti dumneavoastra.
- Esti un prost.
Sunt imbracat tot in costumul ofiteresc subtire (caci abia mai tarziu ofiterii se vor imbraca cu aceleasi haine, vag ajustate, ca si trupA) cu care am plecat in ajunul Sfanta Mariei.
Toti imi admira cu invidie mantaua Orisan are perechea de cizme de husar lungi, rosii, dar se codeste sa le puie, caci ii e frica sa nu fie, intr-o eventuala lupta, prea vizibile.
Pornim incet dupa chesoanele de artilerie, ca dupa un dric. Nu se vede nimic si, dupa ce iesim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfunda, e o adevarata mlastina. Credem ca nu intram chiar azi sau maine in lupta; ba inca ni se pare sigur, dar drumul asta prin noroi, in intuneric bezna, sub palele de ploaie, e ingrozitor. Alunecam, ne tinem unii de altii si ajungem cu toti in santul din marginea drumului.


- Atentie pod sfaramat se transmite, venind din om in om, instiintarea. Dar cum intunericul e prea de nepatruns, cadem toti, rand pe rand, in mocirla. Ne scoatem, tarandu-ne, unii pe altii. Mai fiecare pas e facut din trei pasi: unul alunecat spre dreapta, altul ingenuncheat la stanga si in sfarsit cel bun inainte.
Mi-e imposibil sa stiu in ce directie mergem.
- Atentie atentie cheson impotmolit.
Ocolim asa ca sa ne conformam indicatiei, desi ne intrebam daca nu cumva acum gresim. Trecem probabil pe langa un tun, dar nu stim unde e
Sunt sleit mi se indoaie genunchii uzi
Ghetele de sevro mi-au devenit ca niste bandaje de noroi rece in jurul picioarelor
Mi le smulg cu greutate, ca si cand pamantul mi le-ar suge.
Ploua mereu si intunericul e atat de mare de parca suntem rataciti intr-o mina, fara un chibrit, fara o unda de lumina macar. Intre o palpaire de tigara si soarele tot, e mai mica deosebire, fara indoiala, decat intre o lucire de zid alb si intunericul absolut.
Cand uneori drumul ocoleste, intunericul devine si el mai lichid si ne spala obrajii.
Undeva, inainte, s-a aprins o lumina. Imediat incep urlete: stinge stinge lumina. Si e fara noima, caci o lumina nu poate indica o pozitie, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bajbaim mai departe prin intuneric.
- Zamfir Niculae Zamfir Nu raspunde nimeni. Zamfir! Pun mana pe cel din stanga mea: Tu esti Zamfir?
- Nu sunt, camarade Zamfir s-a dus pisemne - si aci imi tranteste o porcarie soldateasca.
- Ma, cine esti tu, ma n-auzi? si il iau de gat
Cineva imi recunoaste vocea:
- Ma, e don sublocotenent de la a noua.
- Don don sublocotenent eu sunt dintr-a saptea.
- A saptea? apuc de ranita pe cel dinaintea mea Cine esti? Din ce companie esti?
- Vasile Tonitu dintr-a saptea.
- Ma, aici sunteti dintr-a saptea?
- Nu, don sublocotenent, a opta, imi raspund cinci o data.
- Dar a noua unde e, ma? Ei, a noua
- Aici, don sublocotenent, raspunde unul si parca ii e vocea fosforescenta, atat de mult o simt.
- Unde sunteti, de aici: inainte inapoi?
- Pai nu stim unde sunteti dumneavoastra
- Ma, care are o izmana o camasa alba Puneti-le pe spate, ca sa ne mai lamurim putin.
In sfarsit, ne regasiram Compania era in urma.
Sa tot fie miezul noptiimergem parca de o vesnicie. De repaos nici vorba nu poate fi Adica nimeni nu se poate aseza caci de stat in picioare, in loc, stam la nesfarsit. Suntem parca la sute de metri, ingropati in pacura.
Frigul nu-l simt inca decat la picioare cand stam in loc dar ma gandesc ca la un vis nebun, ca as putea sa fiu intr-alta parte ca la ora asta exista oameni care dorm in pat sau intr-un bordei uscat ca exista oameni care se odihnesc intr-un grajd, fie si pe baligar cald.
- Loc loc loc!
Artileria! Vine din urma artileria.
Stiu ca e artileria numai pentru ca acum, in loc sa ma lovesc de cei din dreapta si stanga mea ma lovesc de boturi de cai si roate de tun. Oare artileria merge tot asa de incet ca noi? Oare caii vad mai bine?
Dupa un timp, tunurile se impotmolesc si se descopera ca infanteristii se asezasera pe lanturile care leaga ante-trenurile. Urlete, injuraturi, uruit de fier si de roti iar; si, trimise parca nu se stie de unde pe deasupra, strigate ingrijorate de "tacere!".
De la o vreme oboseala imi da ca un val de nebunie. De trei zile si trei nopti n-am dormit decat aseara, in santul soselei doua ore si azi dupa-masa alte doua. Acum picioarele nu mai gasesc nici macar sprijin, in noroiul care aluneca sub ele, de parca am cauciuc la genunchi. As vrea sa ma las jos, sa treaca peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.
Macar daca as fi aghiotant de batalion, sa merg calare.
Mi se pare atat de putin ceea ce cer. Sute de artileristi calare, ofiterii de la capitan in sus calari, aghiotantul calare, fireste si ei aci in iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigada, la divizie, la toate aprovizionarile si la toate birourile, la toate misiunile si la toate depozitele, atati alti ofiteri. Nu voi sa fiu departe de foc, ca ei. Nu as vrea decat un cal, pe care sa merg alaturi de camarazii mei, mai robusti, pare-mi-se.
Mergem toata noaptea si acum am pierdut absolut masura timpului, totul capata pentru mine o senzatie de vesnicie, de existenta inumana.
De la o vreme incepe sa ploua din nou, caci statuse un timp.
Zamfir, care ma regasise (fara sa ne vedem fatA) si voinic ma ajutase sa lupt toata noaptea cu noroiul, imi da vestea ca se va face ziua. Il intreb, indurerat parca, de unde stie asta.
- Va spun eu, domnule sublocotenent, daca incepe iar ploaia, e semn ca ne apropiem de ziua.
Intr-adevar, peste catva timp intunericul incepe sa se incenuseze. Pe urma devine ceva mai albicios, ca deasupra marii, asa incat, desi au inceput sa se zareasca ramuri negre de copaci, oamenii nu se vad inca decat ca prin ceata, caci au si ei uniformele tot cenusii.
Ploaia a devenit vie. Vantul ne repede din cand in cand in fata panze de apa rece. Suflam greu si mergem inainte.
Cand s-a luminat de ziua, parca am iesit dintr-un tunel. Ploaia si vantul de toamna reped in copaci si tufisuri, verzi inca, palele de nori albi care se tarasc pe marginea drumului, caci acum suntem intr-o padure tanara de carpen si stejaris. Ne cautam oamenii si din mers ne reconstituim unitatile. Dupa un timp coloana s-a oprit. Dar acum incepe altceva tot asa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorteste Dupa ce ne-am odihnit ca niste cai, cand pe un picior, cand pe celalalt, incepem sa batem pe loc din talpi. Imbracamintea e toata leoarca, lipita cu clei rece de noi, ghetele de sevro mi s-au spart azi-noapte si acum, cu ciorapi noroiosi si boturile atarnand, e mai rau decat daca as fi descult. E un frig care ajunge pana la oase Dealtfel, de-a lungul spinarii imi simt pe piele, alunecand ca melci reci, siroaie de apa, care tremura incet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vara, asta e o ploaie deznadajduita si inghetata de toamna.
Pe la noua dimineata abia, maiorul o ia la stanga pe o valcelusa, pe fundul careia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum in fuga. A inceput acum, sau am crezut-o noi, departe, o lupta vie de artilerie. Cate valceluse ca astea am vazut eu, candva, in alta viata, de la fereastra vagonului-restaurant, intre Pitesti si Slatina!
Ajungem intr-o vale mai larga putin, prin fundul careia trebuie sa fie, pe sub rachite plouate, vreun paraias. Departe, la cativa kilometri in dreapta noastra, pe o coasta larga, urca, atacand pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem ca inamicul ocupa aci dealul mic si paduros din fata, al carui povarnis e batut si de artileria lor si de a noastra. La dreapta, el face indeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri largime, socotind, dupa cat se pare, ca pe acolo duce calea noastra. Ploaia a stat iar.
- In tragatori in tragatori.
Maiorul porneste impotriva dealului impadurit din fata, si cum crede ca acolo e inamicul, dam in tragatori un adevarat asalt. A fost, poate, si s-a retras, nu-mi dau seama, dar cand patrundem in padure urland: inainte inainte! nu gasim pe nimeni. In schimb ne imprastie focul artileriei noastre, care loveste in plin.
- Sa nu mai traga artileria noastra sa nu mai traga artileria noastra! urla disperata toata lumea.
Nu ne ramane decat sa alergam mereu inainte: de partea cealalta a dealului privelistea e foarte cuprinzatoare. E un fel de uriasa strachina verde, de doi-trei kilometri larga, cu mici culmi, bune de pasune, pe toate marginile, cu padure pe stanga. Prin mijloc, paraiase mici cu tufisuri marunte, ingalbenite. Nici urma de inamic. Dar n-am aparut bine si artileria lor - caci o cunosc, e tot cea de alaltaieri - ridica trombe de pacura si fum inaintea noastra, trasnind si rupand fier.
- Inainte, si fa legatura pe dreapta! imi striga maiorul Dimiu. Legatura legatura treci prin baraj.
Si cum crede ca nu aud bine cauza bubuiturilor, imi arata cu mana, si apoi spre stanga:
- Voiculescule, prin padure padure padure, n-auzi? inainte
Cad lovituri imperecheate de trasnete. Tot dealul zvacneste cand e lovit in coasta. Cratere negre cat niste roti mari de locomotiva rasar apoi in iarba.
Loviturile sunt intrerupte si oamenii se opresc ingroziti. Situatia e insa mult mai usoara ca alaltaieri. Barajul e fix si orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne gasim acum, la douazeci de pasi de el, nu cade nici un obuz, iar daca traversam patruzeci de pasi printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului inchisi, in picioare, strig pe nume cativa dintre oameni "Zamfir Niculae Ciorbagiu haide". Dar dupa cativa pasi oamenii se opresc, si in carnea si nervii mei e un consimtamant.
Inaintea noastra sunt culcati alti tragatori. Barajul e ca sa impiedice sosirea noastra, a rezervei, si nu avem puterea sa ne repezim sa trecem prin el. Pamantul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cat un munte, dar nevazut acum, racaie si azvarle pe o zona anume pamantul, ca un caine sau ca o fiara care cu picioarele si ghearele isi face groapa.
Cu un genunchi pe pamant, fara arma si dupa ce am dat si mantaua ca sa ma simt mai usor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se ca spre stanga obuzele cad mai ritmic, asa incat s-ar putea trece. Dar deodata o serie de fasaituri suierate, de sarpe intaratat, si aliniate ca din nai, trec pe langa mine.
- Mitraliera trage mitraliera culcati!
- Suntem pierduti, caci culcati neculcati asa fara adapost, batuti de mitraliera, e moarte sigura.
- Zamfir Grigorita
Si ma napustesc inainte in baraj.
Naruite langa mine, obuzele sunt parca prabusiri de trasnete, cazute pe casa alaturata, dintre cele care fac sa-ti plesneasca geamurile. Si trasnetul nu e nimic pe langa aceasta dezlantuire, caci e unul singur si, odata cazut, te gaseste scapat dar aici, tocmai pentru ca a venit unul, stii ca mai vin si altele.
Cand in plin baraj vine vajaitura, cad sau cadem poate, caci nu vad nimic, cu anticipatie "Nelovit" e constatarea de un sfert de clipa.
Din nou o goana innebunita
Sunt dincolo in plina bataie, pentru atacul de baioneta Parca am trecut printr-o poarta. Nu ma gandesc la poarta barajului, ci la un fel de poarta nevazuta, inalta pana la cer a mortii a lumii celeilalte, dintre spatiile reci.
Totul da impresia de nou originar
In fata, am ajuns din urma, intr-o mica valcelusa, un lant de tragatori, culcati in tufis si printre smocurile de copacei La dreapta, la cateva sute de metri, un lant de tragatori, al nostru, se abate inapoi - vad bine, caci sunt si ei pe pasunea larga - ca un gard prabusit intai la un capat pe urma la celalalt nu vad nici un soi de inamic decat foarte departe la stanga in fund, pe un damb, un sir de oameni culcati ca niste mogaldete, exact ca tintele culcate pe campul de tir de la regiment.
Ma scol in picioare si strig si ofiterului pe care l-am ajuns din urma:
- Domnule capitan, hai inainte.
Toata lumea imi urla ca la teatru, cand ai din urma nu vad: "Jos! jos!"
- Stai jos, domnule, ca ne iau focurile lor in primire Vrei sa ne descopere aici? Lasa sa-i ia prin padure, pe flanc.
Se aud la stanga, unde e restul batalionului nostru, urlete neintrerupte: "Inainte inainte", deci ramanerea pe loc mi se pare o dezertare.
Constat, asa pentru mine, cu gratuitate, in clipele acestea de moarte, ca nici pe departe nu e acea "ploaie" de gloante prin care se spune ca trebuie sa treci la razboi. Din cand in cand cate un strop de piuituri, ca vantul toamna pe campie, cand gloantele trec mai pe sus fasaituri suierate, de sarpe, cand sunt aproape. Pe deasupra trecu anuntate naprasnic, mereu, cum se anunta uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, in dambul din spate, cu un fel de titanica nerozie, transformand doar padurea in ruine si fum, caci cred ca nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au sa-l poata darama, oricat l-ar zgudui.
"Degeaba" chiar, nu e Inteleg ca asa, batand haotic in dambul acela, in afara de faptul ca ne-au redus toata artileria la tacere - caci nu mai trage nici un tun romanesc pe aci - ei fac un fel de demonstratie gratuita ca toate demonstratiile simbolice, ca soarta, nu numai a mea, dar a armatei intregi e pecetluita. Cata vreme ei pot dezlantui in liniste un uragan ca asta, prin care nici o unitate nu poate trece neinjumatatita si nedezorganizata, e infrangerea.
"Wer kann Rum"nien retten?"
Deodata, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se infig printre noi in pamant ca ghearele si provoaca un urlet de balci.
- Paziti trag ai nostri in noi paziti!
Un lant care a aparut sus pe coasta, nestiind unde se gaseste inamicul, cum n-am stiut nici noi, crezand ca tot ce e dupa culme e dusman, trage in noi
Fugim urland si ne adapostim, incocarjati, in sivoiul valcelusei.
- Nu mai trageti se striga inapoi nu mai trageti!
Acum vad ca sunt cativa morti cu capul culcat pe brat, cu fata in sus, toti cam in aceeasi atitudine. Parte sunt desigur loviti din spate
S-a dus elanul de la Olt de la Magura Branului.
E in mine o tristete manjita, ca de moarte. Mult la dreapta, se intorc in picioare (nu sunt urmariti cu focuri? nu e lupta acolo?) palcuri-palcuri dintr-ai nostri. E ceva de inmormantare in amurg sarac.
Carti de citire, articole de gazeta in patruzeci de ani, sunt goale ca niste sertare, inaintea acestei retrageri care e realitatea
Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel.
Raman asa in valcelusa, cu lantul intreg de oameni plouat pana la piele, ros de tristete, cam jumatate de ceas. Oamenii privesc cu ingrijorare spre dreapta. "O sa ne ia pe flanc." Dar e o imposibilitate nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.
Ai nostri trag in mod stupid, in sus, orbeste - dealtfel, nici nu vedem nimic. E o rapaiala asurzitoare.
Iata insa ca in stanga, in padure, reincep iar urletele batalioanelor noastre: "Inainte, inainte"
Nu mai pot sta locului.
- Hai inainte, domnule capitan hai, ca auzi la stanga
Intr-un anumit sens, nu-ti trebuie prea mult curaj ca sa alergi inainte; de vreme ce campul e gol, da, cat de cat, o impresie de manevre.
Capitanul imi arata cu mana ca in padure, inapoi, se intampla ceva
Cu mustati mari, cu obrazul sprijinit in cot, intre oamenii lui, capitanul e o enigma pentru mine
Cand azi tot vom muri - caci azi e ziua, nu mai incape nici o indoiala - ce castig e sa fii plesnit de gloante aci, in loc sa mergi inainte?
Strig cu o frenezie animalica, beat de propriul meu urlet: "Inainte inainte" Capitanul cu oamenii se ridica si pornim tot lantul inainte, urland mereu. Mergem ca la trei sute de metri, in salturi succesive.
Acum gloantele care veneau rare miauna des O mitraliera toaca, departe, dar loveste prea scurt. Ridica pamant si iarba, la vreo cincizeci de metri in fata mea. In padure strigatele romanesti au ramas in urma. Inamicul lucreaza tacut si automat ca o masina de precizie.
Capitanul comanda un foc spre padure in dreptul nostru, ca eventual sa lovim in flancul celor care, crede el, tin fata batalionului nostru. Protestez cu indarjire, caci am certitudinea ca tragem intr-ai nostri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlantuit.
Mai departe, nu mai mergem.
- Lasa, domnule, sa asteptam aici, sa-i ia pe flanc prin padure.
Inteleg acum ca gandul oricarei manevre, in afara de inaintare, pe campul de tragere, e moartea si infrangerea.
Reiau mereu, urland: "Inainte inainte" si urletul insusi e un stimulent formidabil si un narcotic in acelasti timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o data pe gat. Alegerea incinge si ameteste.
- Zamfire Marine Ciorbagiu hai.
M-am ridicat in picioare snopul de gloante vine aproape, insa nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine inainte.
Ne oprim dupa zece pasi, dar ne ridicam numaidecat: in fata noastra sunt vreo doua gropi de obuz. Alergam lunecand pe iarba plouata si ne inghesuim cate patru-cinci intr-o groapa. Dar acum e o inversunare groaznica impotriva noastra, caci s-a intamplat un lucru neasteptat. Cat timp eram culcati in iarba, nu eram vazuti. Ridicandu-ne insa ne-am demascat si acum, in haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lamuriti. Fasaiturile sunt dese, dar pe sus. Vin si din fata si din spate, de la cei ramasi in valcelusa, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne cauta acum mitraliera. Probabil ca nu poate aprecia distanta exact, caci trage la zece pasi inainte, scormonind iarba si pamantul cu snopul ei de gloante ca o gheara de tigru, se apropie din ce in ce, insa parandu-i-se ca s-a inselat, iar isi repede turbat si metalic snopul la alti douazeci de metri. Cei ingramaditi cu mine trag ca descreieratii, fara sa scoata capul din groapa de obuz. Si din nevazut parca trage mereu. Fara indoiala, nu-i "ploaie de gloante" si snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloantele astea care vin ar fi tot atat pentru oricare dintre noi, cat un naufragiu pe ocean, cat un cutremur catastrofal, cat sfarsitul lumii. O simpla izbitura, scurta ca de cravasa, in frunte.
Armele celor ghemuiti inapoia mea in groapa se descarca langa urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul si-a rezemat arma chiar, o clipa, de umarul meu, i-o dau la o parte cu mana furios, caci imi sparge urechile. As vrea sa dau ordin sa nu se mai traga, dar zgomotul e asurzitor, ca intr-un aeroplan cand porneste motorul
Trebuie sa iesim din groapa asta, caci e moarte stupida. In fata e o noua cuta de teren. Dar mai intai nu stiu cum sa fac sa se opreasca focurile M-am ridicat in genunchi, in marginea gropii, jucand toata cartea, caci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn sa se opreasca focurile catre cei din valcelusa, ca sa putem inainta fara sa cadem loviti din urma. Dau iar la o parte, cu mana, arma celui din groapa, care trage aiurea, naucindu-ma.
In sfarsit, fac semn cu mana stanga inapoi, ingenuncheat si sprijinit cu dreapta in iarba, dar cineva imi da cu o varga peste mana si imediat sunt tras de picioare inapoi in groapa, unde cad zapacit
- Ce e, ma?
- Sunteti ranit mana stanga.
Toata manusa-i plina de sange Un deget atarna, imbracat si el in manusa lui, in jos, prins parca numai intr-o ata, dar nu simt nici o durere.
Langa mine, oamenii imi arata cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei si mai ales pentru ca ei incearca sa-mi spuie nu stiu de ce in soapte si cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urma, inteleg. Omul si-a sucit in loc gatul moale, din gulerul scortos al mantalei si are acum obrazul stang lipit de palma, intors inapoi, ca si cand n-ar mai vrea sa vada inainte.
Din coltul buzei, i se scurge pe barbie un firisor de sange. Ochii sticlosi parca ar vrea totusi sa evite pamantul.
- Tare mi-e teama ca e lovit in ceafa de cei care trag din spate, isi spune unul, acum tare, in fundul gropii, parerea. Si pe dumneavoastra, socot ca tot din spate v-a lovit.
- Nu. Iesise si el cu domnul sublocotenent si a intors capul inapoi, cand a facut dumnealui semn cu mana, sa vada daca opresc aia, atunci l-a lovit in ceafa da tot din fata
Parca suntem acum intr-un mormant.
Gloantele nu sunt prea dese, dar in fund, mogaldete se ridica si trec mereu in fuga, la stanga, spre padure, tragatori inamici. Nu ii vedem bine decat cand se strecoara unul dupa altul, ca si cand ar traversa un drum, ca sa dispara iar.
In spate, artileria nemteasca a devenit turbata si pare ca a sporit numarul gurilor de foc, caci bate in padurea care salta trunchiuri intregi si aschii, fumegand; iar unele obuze trec scurt peste deal, caci bat, se vede, si valceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai nostri inspre dreapta, dar in padure e un rapait de arme, care, reluat de ecou, devine hau groaznic.
Ma intreb ce am de facut. De inaintat nu mai poate fi vorba. Nadajduiesc ca ai nostri vor impinge linia inamica atat de mult inapoi, incat sa pot astepta sfarsitul luptei in groapa asta de obuz. Dar, dupa felul cum se departeaza focurile in padure, inteleg cu groaza ca ai nostri dau inapoi, sau suntem treptat inconjurati.
La gandul ca as putea fi prins, ma cuprinde o deznadejde rece, ploioasa. Infrangerea asta, inserarea care cade, mana pe care o tin mereu ferita, ca un caine laba zdrobita de automobil, imi dau o impresie de moarte, de neindreptat niciodata.
Atunci, ca un gand fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediata, hotarasc ca voi pleca neintarziat. Oamenii ingroziti vor sa ma retie. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarca, aci in groapa, in urechi, ma naucesc si ma infurie.
Pornesc inapoi, in picioare, drept peste campul verde, singur pe toata intinderea lui, ca un somnambul. Nu ma uit inapoi, nu ma uit in dreapta, nu ma uit in stanga, nu am decat un singur gand, ca daca strabat acesti cinci-sase sute de metri, as putea sa fiu scapat. Stiu bine ca numai "daca" ii strabat si numai "as putea" pentru ca trebuie sa trec din nou prin focul de baraj si prin padurea batuta. Pot sa cad in fiecare clipa dar daca ajung dincolo In mine pulseaza gandul acesta al salvarii cum galgaie sangele in gatul taiat. Ceea ce ma indeamna la nebunia asta e durata neted scurta a jocului. Dupa un sfert de ora sunt scapat. Am crezut ca la ruleta e bine sa joci numere in plin. Simplifica.
Daca prin absurd nu se intampla nimic, si daca merg intins, asa ca un cadavru ambulant, singur in picioare in tot largul campului, fara sa ma opresc o clipa, orice s-ar intampla, sfertul de ceas trebuie sa treaca. Dar nu trebuie sa ma opresc sub nici un cuvant, si nici sa fiu atent la ce e in jurul meu, ca sa nu-mi pierd curajul si sa nu ametesc, ca un acrobat, care nu trebuie sa se uite in jos. Si trec intr-adevar incet, fugind numai prin barajul automat.
Totusi intarziere e. Nu pot sa urc dambul de cinci-sase metri, spre padure. Nu ma pot sluji de mana stanga si iarba umeda aluneca. Ma socot o clipa pierdut. Acum vad gloantele care vin, caci le vad infigandu-se in pamant. Sunt mai numeroase decat le credeam. Aproape sa ametesc cand ma gandesc ca nu voi putea urca, dar imi vine in minte amintirea husarului in care noi am tras peste doua sute de focuri. Ma prind cu mana dreapta de iarba, infig calcaile piezis si tot ajung sus. Dau in padure peste ordonanta. Scot manusa - si de pe degetul rupt - si infasur mana plina de sange, si pe care o cred sfasiata, in batista. Artileria trage la vreo douazeci de metri in stanga. Daca va veni si aici, s-a ispravit.
Peste un sfert de ora inca, am iesit din padure, am traversat valceaua, am urcat-o, acum sunt sus, intr-o sosea mare.
O noua poarta, nevazuta, se deschide de asta data spre o alta lume, sau poate e aceeasi, pe care o trec invers.
Ambulanta ne duce pana la jumatatea drumului, unde e un post de ajutor si de unde vom fi luati de ambulanta-automobil a diviziei. Gasesc printre raniti, pe jos, si un grup de nemti, culesi in urma noastra cand urlam nebuneste.
Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi imbracate in stofa, mi se pare ceva miraculos. Cand eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii si eu nu vazusem nici una. Luptam mereu cu nemtii si acum ii vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc si sufera. Credeam ca sunt numai spirit, obuze, fasait de glont si umbre, departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-as da sa stiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Sa-mi dea un reper, o singura data, pe care s-o gasesc si in dictionarul experientei mele, si apoi, pe baza ei, confruntand, eu mi-as da seama de valoarea tehnica si sufleteasca a intregii campanii, stabilind "linia" asa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin intrecerea dintre un cal al lor si altul strain, se pot fixa, ca situatie, fata de toate tarile cu cai de curse.
Un timp cu fata lunga si dura ca o masca sta putin cam intr-o rana. Are ochelari de sarma si de buna seama e gradat, daca nu ofiter. Sunt, aliniati mai mult sau mai putin, ca noi toti, pe marginea soselei, in sant, ca la un bazar de rani de tot soiul
Simte ca il privesc si intoarce capul. As vrea sa intru in vorba cu el, normal, si n-am un pretext. Sunt stangaci ca si cand as vrea sa acostez o femeie, si la fel, el, cu morga, evita sa lege "cunostinta". N-am tigari, caci i-as oferi. As vrea sa vorbim ca doi profesori.
In timpul acesta, vine si pleaca - facand naveta - ambulanta-automobil a diviziei. Pana la noi mai are. Neindemanatic, un sanitar imi bandajeaza mana.
In sfarsit, enervat de propria mea timiditate, il intreb pe neamt in frantuzeste daca e grav ranit. Ma masoara o clipa si pe urma imi raspunde scurt, tot in frantuzeste:
- N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt ca vorbeste de la popor la popor, nu de la om la om, cum ii cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucurestean, de la Kant la Conta. Ma intreb o clipa daca sa-l lovesc, asa ranit cum e el. Il simt voit si acest joc de "fata-n fata" trezeste in mine o manie larvara. Nici unul dintre motivele invocate obisnuit in campaniile de atatare a popoarelor nu m-ar fi putut face sa lupt cu ura si cu dorinta de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezenta moralmente necesar si numai atat. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confunda cu cea de stat in tendintele de cucerire economica, pentru ca n-am orgoliul fierului si tabacariei romanesti, dar nici ideea de administratie germana, care nu pare chiar asa de rea, nu m-ar fi facut sa lupt activ, sa vreau sa ucid. Un singur lucru m-a imbolnavit totdeauna, cand mi l-am confirmat, de furie. Pretentia inamicului de a-mi porunci mie ca roman in virtutea unei globale superioritati de rasa. Afirmatia asta aparea incerta, in literatura de propaganda, si nu o credeam autentica. Am avut motive s-o cred, in partea a doua a campaniei, cand eram uneori apostrofati din transeele apropiate si atunci am tras cateva focuri cu ura si cu satisfactia cu care esti ispitit sa apesi pe tragaciul unui browning, mic si gingas, ca sa dobori un atlet obraznic si grosolan (asa, ca o demonstratiE). De cate ori un fapt dinafara ajungea pana la acest substrat sensibilizat national al constiintei mele, trezea in mine aceeasi pornire de furie.
Acum ma stapanesc, totusi, si il privesc staruitor, ca sa-l fac sa se intoarca spre mine, ascultand ca de o porunca, fara sa vrea.
- Dumneavoastra, soldatii germani, aveti pretentia de a fi si curajosi si prosti in acelasi timp. Dumneata vad ca nu faci exceptie, nici de la una, nici de la alta.
Ridica mantaua de pe pantece si-mi arata, fara o vorba, un amestec de sange si rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rana nu produce impresie. Cel ranit e totdeauna un favorizat, fata de cel ce ramane.
- Soldatii dumneavoastra.
Ii arat, intaratat, si eu pe ranitii nostri
- Cum vrei sa fie la razboi? Cand vrei sa cuceresti lumea
Zambeste amar:
- Cu glontul trecut prin pantece, m-au silit sa merg douazeci de pasi.
Imi da un fior de oroare. Inteleg pe urma ca soldati de-ai nostri, dintre cei sositi in urma liniei de atac, nestiind ca e grav ranit, fara indoiala, l-au silit sa mearga pana la targa cu care l-au adus aci si in care sta acum lungit Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea incarcarea in ambulante, sa vie, si acesta, plictisit si fara nici o vorba, ii face o injectie.
- Cand ai fost ranit, si pe la ce ora?
- Acum vreo trei ceasuri; eram in padure si am primit focuri din coasta, care ne-au spart tot batalionul.
Asadar, capitanul mustacios si inclestat de pamant a avut dreptate sa deschida focul asupra padurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins si ridicul si de a nimeri anapoda, de a nu gasi momentul just asa ca de obicei.
Neamtul imi confirma dupa ezitari ca e dintr-un regiment prusac. E intr-adevar profesor. A luptat in Rusia, a fost si la Verdun. Vreau sa stiu cum i se pare lupta de azi
- Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am sa mor pe aici, iar din alte parti am scapat.
E o logica pe care o platesc cu un suras mieros.
- Dar in comparatie cu alte lupte?
- Nu e comparatie.
Intai iau aceasta ca un raspuns umilitor. Nu e comparatie intre un leu si un caine. Simt ca nu voi putea intelege nimic pentru viitor, ca n-am elementele care sa-mi ajute sa inteleg cele ce vor veni, ca azi nu pot stabili "linia".
Starui surazand:
- Totusi?
Acum cred ca el nu e atat de inteligent sa poata stabili raporturi. I-ar trebui o mai larga vedere si o mai justa intelegere a detaliilor caracteristice. Fictiunile nu se pot compara si el nu poate crea realitati.
- E altceva asta nu-i razboi adevarat, si intorcandu-se spre vecinul lui, tot neamt, ce fuma: So dumme Leute durch ein solches Trommelfeuer
- Asadar, gasesti ca a fost un bombardament puternic neobisnuit: am un punct comun in vocabularul logic.
E uimit ca inteleg nemteste.
- Puternic? hm si surade Ce-am vazut noi la Verdun si pe Somme Acolo sa fii vazut sute de tunuri tragand Azi au tras toate, cine stie, optzeci, nouazeci de tunuri.
- Nu mai pricep nimic Ai spus tovarasului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastra?
Se stramba de durere, isi pipaie burta cu dezgust. Ca toti cei atinsi de peritonita, are mintea extrem de lucida. Injectia l-a facut vorbaret chiar.
- Nu, domnule, vorbeam de a noastra. Am sa-ti spun eu dumitale o vorba Noua germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toti taieturi Uite, aici, si-mi arata in fata urechii o crestatura Ei bine, noi avem un fel de zicatoare: Nu te bate in duel cu unul care nu stie sa se bata, ca e periculos Pot sa spun, domnule, ca daca dumneavoastra ati fi stiut sa faceti razboi, nu mai eram eu azi aci, tinandu-mi matele in brate.
Un moment banuiesc ca el socotea ca suntem in superioritate tocmai din cauza ignorantei noastre.
- Credeti ca vom castiga razboiul din cauza lipsei noastre de experienta?
- Sa castigati razboiul? Nu stiu zau daca peste cateva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stam de vorba acum. Stiu ca voi muri, altfel am certitudinea ca in doua saptamani as fi fost eliberat de ai nostri, la Bucuresti.
Si acum stiu ca nu glumeste.
- Dar ce ai vrut totusi sa spui cu acel "Trommelfeuer?"
- Uite ce, domnule Are si razboiul regulile lui ca si duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore cand nu trageam un foc, chiar daca englezul juca bridge in poiana Cum crezi dumneata ca se poate trai? Pe urma e o regula iar Daca tu stai si inamicul porneste la atac, artileria ta trage Atunci inamicul se opreste si incepe sa traga artileria lui mai puternic atunci tu evacuezi pozitia si lasi pe ai lui sa vina s-o ia Pe urma trage artileria ta, si el trebuie sa plece lasand mortii si ranitii care se cuvin. Pe urma, daca vrea, vine din nou, daca nu, nu La nevoie, iar se intampla ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodata, printr-un foc de baraj.
- Bine, dar ai spus singur ca nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun si Somme.
- Ce-are a face? acolo eram la adapost de beton, adanc sub pamant.
- Bine, dar cand porneati la atac, afara, deasupra, pe pamant?
- Hm Atunci fugeam inapoi, lasand jumatate morti afara, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregatit atacul.
- Deci atacul nostru de a trece prin baraj vi se pare un act de bravura?
Are un suras de sincera ironie.
- Crezi dumneata serios ca dumneavoastra romanii sunteti mai bravi decat noi, sau decat francezii?
- Atunci?
Tace ascultand lung durerea in el, ca un gand. Si pe urma, dupa ce s-a strambat putin:
- Atunci inseamna ca dati tot concursul armatei germane sa ajunga mai repede la Bucuresti
- !?
- Ce nevoie aveati sa treceti, azi, prin baraj? Ca sa salvati pe cei dinaintea dumneavoastra, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduti. Noi porniseram la asalt Daca nu ne lasati sa ajungem la ei, noi tot plecam inapoi, si-i incredintam artileriei, sa-i faca intelegatori. Atunci de ce ati mai venit gramada, dumneavoastra din urma? Ati calcat regula razboiului, iar ai nostri s-au retras, nu din lasitate - cred ca stii si dumneata ca germanii nu sunt lasi - inca o data, ci din calcul E adevarat ca am primit focuri din coasta si ca, din cauza acestei neasteptate intorsaturi, nu ne-am putut culege pe noi, ranitii Dar ce pierderi ati avut din pricina asta? Unde mai pui ca putini se vor intoarce dintre cei prinsi dincolo de baraj.
- Comandantii nostri pretuiesc foarte mult atacul la baioneta.
- Tocmai de aceea ai nostri vor ajunge la Bucuresti asa de curand Pentru ca nu gasesc interesante luptele la baioneta. Va vor face totdeauna ce v-au facut azi, cu chibzuiala, rece.
- Stii dumneata, la romani, Horatiu s-a prefacut ca fuge ca sa-i sileasca pe curiati sa se imprastie pe teren Ai nostri simuleaza in fata batalioanelor dumneavoastra retragerea, ca sa veniti mai bine in campul de tragere al artileriei. Si dumneavoastra aveti iluzia ca biruiti.
- Ne mai pacalim cateodata Ti-am spus eu proverbul nostru, ca nu e bine sa te bati cu cel care nu cunoaste duelul, dar la urma, socoteala tot iese. Asculta, in Carpati aveti transee fortificate?
Evident ca mint cu graba.
- A, in Carpati e altceva Avem transee dinainte pregatite, organizate gata.
- Adaposturi bune?
- Da, bordeie cu doua straturi de busteni si un metru de pamant deasupra.
- Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75 Nu rezista insa la obuzele noastre de 105 Nu mai vorbesc de cele de 150 Si pe urma, chiar daca rezista, totul e de prisos, daca n-aveti artilerie de 150, sau mai mare, si dumneavoastra.
- !?
- Sigur, vom trage pana vom distruge transeele si bordeiele cu tot ce e viata in ele Daca bordeiele vor rezista totusi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinauntru sa iasa. Si atunci, daca aveti artilerie ca francezii, faceti si dumneavoastra ca francezii trageti in ocupanti ocupantii pleaca si trag apoi cu tunurile, si asa "da capo al fine" cum ati citit tot timpul verii despre cota Morthomme.
Surad cu o tristete de moarte in suflet Intariturile noastre din Carpati? Santierele si bordeiele care, adunate ca intr-o batatura, nu ar putea rezista unor raturi de porci tiganesti
- Sa speram, domnule, ca medicii dumneavoastra sunt mai priceputi decat generalii dumneavoastra Dar mi se pare ca pentru mine e de prisos As fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea o carte ilustrata ca sa arat copiilor si nevestei in ce fel de peisaj am fost omorat Pentru albumul familiei.
Pe urma am tacut indelung Eu gandindu-ma la moartea tuturor el numai la a lui. Inserarea asta, dupa o zi ploioasa, apoi senina, de toamna, era mereu mohorata si apasatoare ca o inmormantare Padurea de stejar si tufele mici incepusera sa se topeasca in intuneric.
In ambulanta-automobil, am luat cu autoritate alaturi pe prizonierul neamt Am cerut chiar soferului sa mearga mai incet la santuri. Mi-a explicat ca e ordin sa care toti ranitii pana la miezul noptii.
Mi se face injectia impotriva tetanosului, sunt culcat intr-un pat curat. Tarziu de tot, vine alt grup de raniti din regimentul nostru. Divizia e in retragere. Batalionul nostru e injumatatit. Sunt patru ofiteri morti, cativa raniti, compania mea, inconjurata, e prizoniera cu toti ofiterii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Pana in zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucreaza cu deznadejde la pansamente.

COMUNICAT APOCRIF

Calatoria in trenul sanitar care ne ducea pe toti - aproape doua sute de raniti - mi s-a parut ca un fel de calatorie in strainatate, cand dupa restaurantul garii judeci si despre orasul corespunzator, cand cantonul se desprinde din seria lui (camp, singuratate, ploaie, saraciE) si devine element din seria rapida (vagon-restaurant, peisaj, doamna eleganta, domnul voiajoR) Veneam intr-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, asa cum unui bolnav, care iese intaia oara din casa dupa luni de zile, orasul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Brasovului impodobita, cu frunze si steaguri nationale, ramase, mi-a dat, despre orasul pe care nu-l cunosteam, o idee de carte postala si decor de zece mai. La Sinaia au navalit pe inserate in vagoanele noastre cucoane frumoase, cu maini tot atat de albe si fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipaitul, mai vii, erau intr-un fel de hiperfunctiune. In schimb toti cei pe care-i vad au parca un aer fantomatic, pana si in voce si in privire, in ceea ce e dincolo de ei, parca un soi de siesta dupa zbuciumul zilelor de lupta. Intre Predeal si Busteni, vazusem in jurul cantoanelor gropile de lup si transeele copilaresti, facute acolo langa sosea, cand muntii si padurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca sa evite o inundatie catastrofala, care ameninta intreg tinutul, o primarie neserioasa ar face santulete de scurgere de-a lungul drumului. Cand puhoiul vine insa, taraste nu numai ce-i pe sosea, dar si casele inalte, si chiar primaria cu domnul primar.
Eram in vagoane speciale, in targi lungi pentru dormit.
La Bucuresti ni se spune ca mergem direct in gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat intr-un lung peron subteran, ca in marile gari occidentale, asa mi s-a parut cel putin, caci am aflat apoi ca gara n-are astfel de peroane si imediat au navalit in vagoane sanitare, ofiteri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au intrebat ce preferinte avem. Cei mai multi au optat pentru cateva mari spitale din capitala, unde li s-a spus ca vor fi ingrijiti de frumoase doamne din societatea romaneasca. Era adevarat. Dar ceea ce deosebeste o societate de civilizatie de una de cultura e ca lumea ei imita si practica pasionat si cu entuziasm toate formele celei de cultura, fara sa aiba insa staruinta de a duce lucrurile pana la un capat si nici curajul de a suporta toate consecintele. Cata vreme serviciul in spitale nu contrazicea nici una din inclinarile acestor doamne, ba inca le favoriza ocazii noi si decor inedit, ele au umplut cu surasuri si alba lor prezenta salile cu raniti. Atat. Dar am vazut, cateva doar, mai tarziu, curatind in spitalurile de la Iasi, in dupa-amiezi pustii de iulie, rani puturoase.
M-am gandit, cu un fel de neliniste, ca, daca voi fi in Bucuresti, voi fi vizitat de ai mei si ca voi fi obligat - acum cand eram atat de obosit - sa joc un fel de teatru de dragoste si bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia sa astept cateva ore si intre timp, vestita de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gara mama.
A plans, m-a sarutat, a exagerat gravitatea ranii, a trimis sa mi se aduca de-acasa, de la ea, perne, un flacon de apa de colonia, o invelitoare - "caci nu se stie daca la spital vei avea ce-ti trebuie".
Si totusi durerea ei imi era straina. Cand a murit unchiu-meu si ne-a lasat averea, iar pentru partea mea a inceput patimasa discutie in ce priveste imparteala, nu stiu daca aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat in ceasul acela ca o straina, s-a crezut "parte" a vorbit cu voce alba, m-a privit cu ostilitate, ca pe un strain, si strain am ramas. Am cedat fara indoiala atunci, ea a revenit la tonul de duiosie, dar ireparabilul se savarsise. Stiam pana unde merge afectiunea mamei. Mai tarziu, am cautat zadarnic sa-mi demonstrez ca poate avea dreptate, ca discutiile de interes iau citeodata tonul acesta de proces intre straini, si ca aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise insa afectiunea mamei, care de atunci avea pentru mine si mai multa atentie dragastoasa, dar pentru ca eu facusem sacrificiul cel mare, pastram, fara sa vreau, un aer de protectie, de indulgenta amabila, indepartata, de suras limitat si limitativ. Asupra evolutiei vietii mele ea era acum ca un astru racit, fara influenta.
Ii sarutam zambind mainile, primeam daruri cu demonstratii tandre si absente, dar asteptand, cum astepti intr-o gara sa plece mai repede trenul, pentru ca situatia dintre tine si cei care te-au petrecut incepe sa se prelungeasca stanjenitor.
Nu mi-a spus o vorba despre nevasta-mea si am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitand o intrebare inoportuna.
Pentru ca era ingrijorata de soarta mea, doctorul, preocupat si amabil, a asigurat-o ca in cincisprezece zile sunt complet vindecat si bun de intors inapoi pe front. Asta a intunecat-o oarecum.
La spitalul judetean din R. sunt intr-o rezerva cu un camarad de regiment, ranit la genunchi. Am carti de citit, dar rumoarea tacuta, de efluvii, a orasului nu-mi da liniste. Dupa o saptamana de dureri mari, pot iesi. Sunt foarte inconjurat, caci ofiterii regimentului sunt intr-un complex de rudenii, care imbratiseaza toata urbea. Nelinistea e mare si comunicatul oficial e asteptat la ora patru cu intinsa macinare. Orasul, din cauza militarizarii (politaiul a devenit maior, cu "stele" in loc de grade, dar oricum maior, seful de posta a fost asimilat si el, in sfarsit, afara de pensionarii cafenelelor din "centru" toata lumea a trecut la partea sedentara a razboiului si e deci foarte activA), traieste in casele, cu aspect de vile, in gradini, in centrul plin de pravalii, o viata deosebita. Camioanele care trec, furgoanele, detasamentele sunt cercetate cu atentie si interpretate, asemeni cititului in stele. Va veni sau nu evacuarea? caci luptele se dau acum in Carpati, la optzeci de kilometri departare.
Razboiul e, dealtfel, o ocupatie noua si provoaca animatie chiar in tinuturile retrase, daramite aci. Cu umbrela la subsuoara, profesori batrani ies la ora patru la plimbare, renuntand la somnul de dupa-amiaza deci, eveniment caracteristic, pentru ca sa citeasca, afisat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. "Lupte vii, bombardament intens", "atacuri puternice in regiunea cutare". Niciodata un cuvant despre infrangere sau retragere. Cei care tin minte stiu ca numai comparand doua comunicate poti afla ceva.
"Pe inaltimile din pasul Rucarului au loc vii lupte de infanterie", spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.
Iar a doua zi, intre alte puncte:
"Inamicul a atacat puternic pozitiile noastre de la sud de Dragoslavele".
Daca stii ca intre Rucar si sud de Dragoslavele sunt sapte-opt kilometri, atunci stii si cu cat s-au retras trupele noastre, de ieri pana azi, iar daca nu, crezi ca nu s-a intamplat nimic.
Dupa-amiaza, spre seara, centrul se animeaza, mai ales prin prezenta femeilor, care ies la plimbare. Ofiterii de la diverse depozite si comandamente (e aci cartierul corpului de armatA) isi lasa si ei serviciul, ca niste functionari constiinciosi, catre orele sase. Esti tentat sa crezi ca si pe front, la aceasta ora, ofiterii incuie sertarele, se spala pe maini, isi potrivesc figura si ies din transee in oras, fie invitati la o partida de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. In realitate, constat si acum aceeasi neputinta a imaginatiei de a realiza in abstract. Nu exista decat o singura lume, aceea a reprezentarilor.
Nu putem avea in simturi, si deci in minte, decat ora si locul nostru. Restul il inlocuim cu imagini false, conventionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simpla firma provizorie. Nu poti fi in doua locuri deodata. Eu stiam, cand suportam bombardamentul de la Sasaus, ca, teoretic, e posibil ca alta lume, undeva departe, sa petreaca, sa iubeasca, sa aiba ore de birou si de masa. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotriva, sunt aci, in aceasta lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat in spatiu si mai ales in afara de notiunea timpului. Imi zic: poate ca la ora asta Orisan suporta un bombardament la fel cu cel de la Barcut. Dar este o simpla ipoteza teoretica, vezi bine, goala de orice emotie, de durata oricarui sentiment, de culoarea oricarei reprezentari, de irevocabilul intamplarii reale.
Sunt privit - asa cum umblu cu alti camarazi, cu mana bandajata - cu destula curiozitate. Nu-mi displace; senzatia reala ca sunt privit imi pare ca un fel de gadilatura, de indurat oarecum, dar in cele din urma insuportabila.
- Ramai aici, ma indeamna camaradul meu. Vine generalul A.
- De unde stii?
- Vine cu automobilul Stiu de la prefectura. Uite pe fostul primar, Vasu pe avocatul ala batran toti il asteapta Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi in tot locul, e acum si el langa gradina publica, asteptand cu toata lumea miracolul. S-a raspandit vestea ca "generalul" va trece spre front.
- Parca se spunea ca l-a otravit, ca i-au turnat spionii nemti, printr-o ordonanta cumparata, otrava in cafea?
Suradeam amandoi, caci cunosteam legenda. Comandant de armata in Dobrogea, generalul A. a oprit catva timp in loc inaintarea inamicului. Si e atata sete de idolatrie, sunt atatea disponibilitati de nadejde in poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara inalta a istoriei, incat figura generalului a si devenit legendara.
Eu stiu insa ca salvare, pentru moment, nu mai e. Si cu toate astea, cand pe strada principala apare langa gradina publica automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelasi fior ca toata lumea de aci. Sta in fund, alaturi de alt general, tot in mantaua cenusie care nu indica nici o distinctie, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosita, care nu se opreste asupra nimanui. Stiu ce-ar vrea toata lumea si cu ea, insumi eu Cu mintea lui, incaputa acolo sub chipiu, sa inlocuiasca tunurile, mitralierele, sa redea curaj soldatilor, sa rastoarne situatia ca o prezenta supranaturala. Comunicatul de maine seara sa anunte, de pilda:
"In regiunea Dragoslavele, lupta indarjita s-a terminat prin infrangerea dusmanului. Un regiment de infanterie a cazut in spatele inamicului ocupand Cheile Dambovicioarei si soseaua Giuvala. Am facut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de camp si un bogat material de razboi. Urmarirea inamicului continua si diverse unitati mici care au cautat sa-si faca loc prin munti, peste vechea frontiera, sunt treptat capturate."
Nadejdea, cu atat mai emotionanta, cu cat toti au constiinta miracolului, a cascat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofiterii fac front ca unui print. Multimea asta nu vrea decat sa despacheteze bagajele facute pentru refugiu, sa puie maine seara drapele tricolore la balcoane si sa se agate de rotile automobilului, urlandu-si frenezia de recunostinta pentru salvator.
Masina s-a oprit o clipa, ofiterul cu mustata mica, de langa sofer, a intrebat ceva pe sergentul de strada (intrebare la care au raspuns laolalta, cu bunavointa grabnica, cinci-sase insi, care se gaseau acolO), dar in tot timpul generalul a avut o absenta preocupata, de medic chemat, in sfarsit, de familia disperata, la capataiul bolnavului a carui operatie incercata de altii n-a reusit.
A venit si Orisan, ranit la mana dreapta de o schija de obuz. Camaradul din rezerva in care sunt eu a plecat in familie si acum sunt cateva zile cu Orisan. Intre noi e o prietenie definitiva ca viata si moartea. Si totusi incerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil sa-i pun vreo intrebare despre viata lui de familie. Il cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui - caci numai acolo, in fata mortii si a cerului inalt, poti cunoaste oamenii - dar nu stiu absolut nimic despre el. Si nici despre nici un alt camarad al meu. Acum imi dau seama cat de putin am vorbit eu si camarazii mei de front despre viata noastra anterioara. Parca suntem in "Legiunea straina". In fiecare noapte il aud insa pe Orisan, culcat in patul alb, lungit pe spate ca un mort (asa cum se desprind sa doarma soldatii din cauza repaosurilor scurte in marsurI), urland in somn de groaza, deznadajduit ca un caine: "Mama! mama!"
Peste cateva zile, in comunicatul oficial e totusi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Rosu, facand prizonieri, capturand mitraliere si material. Stiam ca pe acolo s-a retras regimentul nostru. Ii arat lui Orisan banuiala ca nu poate sa fie straina de Corabu asemenea isprava. El surade, cu indoiala. Peste alte cateva zile insa, un ranit, abia sosit, imi intareste presupunerea. Dorind sa se distinga neaparat, dornic de inaintare, cu ambitie de general napoleonian, si simtind mai ales ca ar putea muri, inutil, capitan, a comunicat diviziei ca daca i se da comanda unui batalion, e gata sa cucereasca Muntele Rosu. Dupa oarecare codeala, oferta a fost acceptata si capitanul Corabu a izbutit sa dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda imprumutata. A doua zi, insa, muntele a fost din nou pierdut Acum capitanul Corabu a primit ordin sa-l cucereasca iarasi. Ma intreb, cu gandul prelungit, melancolic, ce ar insemna pentru armata noastra sa i se dea acestui ofiter o comanda mai importanta.
Cand Orisan e mai bine, iesim sa mancam la un birt din oras, unde cunoastem doua doamne tinere foarte frumoase si distinse, care ne arata foarte mult interes, dar ne cer sa evitam pe unchiul lor, un domn batran cu nas aprig si mustata mare. Le-ar certa rau daca le-ar vedea stand de vorba cu cineva. Ne fixam un rendez-vous cu ele si plecam repede, caci ni se spune ca la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir, grav ranit. Ne duce cu masina Iorgu, barbatul Anisoarei, care e "voluntar" la corpul de armata. Printr-un ordin al Ministerului de Razboi gradele inferioare, daca au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai sa puie un automobil la dispozitia cartierului, iar ei, atasati pe langa automobil, capata numele de "voluntari".) Pentru ofiteri insa acest lucru nu e admis si deci formula de ramanere trebuie sa fie alta, sau altele.
Spitalul tip "Regele Carol I" e in marginea soselei si are in fata o gradina de flori, cultivata de medicul-sef, un burlac filozof in felul lui, departat de oameni care-i vindeca pe toti, cu conditia sa-l lase in pace, in singuratatea lui din mijlocul campului. Niculae Zamfir e intr-un pat de fier alb, cu capul bandajat si acoperit cu patura pana la gat. Nu-i vine sa creada parca, vazandu-ne, si, desi trebuie sa aiba febra, zambeste. Nu poate vorbi, nici nu poate inca fuma tigarile pe care le-am adus, iar cele doua sticle de vin infundate vor ramane multa vreme nedestupate, dar isi plimba privirea dupa gesturile noastre si surade cu ochii, cinstit si sfios ca un caine al pamantului.
- Esti ranit rau la cap, Zamfire?
Clatina din cap negand si pe urma ridica usor cuvertura si ne arata picioarele bandajate ca niste copii infasati. Unul e retezat de sub genunchi, celalalt de la jumatatea coapsei. Zambeste cald.
Cred ca am devenit palid ca un mort si ma clatin. Orisan a incremenit si el. Niculae Zamfir, cu patura ridicata, surade mereu, absent si bun, ca o icoana care nu stie cat a fost de slutita de sulite.
N-aveam ce mai spune Tacem asa indelung si pe urma plecam, sub pretext ca nu trebuie sa-l obosim.
Pe drum Orisan ma intreaba cu gand inspirat:
- Te mai gandesti la revolutie?
- Nu, ca staretul Zossima al lui Dostoievski, ma inchin, si eu, in fata "nenorocirii care va veni".
*

Plecarea mea la Bucuresti este inevitabila. Parca se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele ca sambata seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci in camp, pe o linie de garaj; gaura e in intuneric de frica zepelinurilor Iar cand vin pe Calea Victoriei goala, felinarele dau o lumina albastruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zabranic de doliu, iar casele de piatra cenusie. Nicaieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e coplesitoare.
M-a asteptat cu o serie de demonstratii care altadata m-ar fi innebunit de emotie si placere. Casa e toata luminata (cu storurile captusite bine, fireste, ca sa nu se vada afarA) ca pentru sarbatoarea de Pasti, masa e alba, sclipitoare de cristaluri si flori, vinul rar. E o intentie de supeu in doi, ca intr-o "camera separata" de restaurant de petreceri. Imi e imposibil sa nu fac socoteala ca as putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur si inca fara obligatia de a surade.
Ma saruta cu exces, nu vrea sa ma lase sa ma dezbrac, imi scoate ea insasi mantaua
Simt ca un singur lucru m-ar fi ispitit aci si poate mi-ar fi iluminat indiferenta. Patul mare alb, camera de baie cu majolica alba si oglinzile aburitoare. Sa am asta, murdar si patruns de frig, dupa un mars ca acel de la Barcut, ar fi in mine o dospire de recunostinta si voie buna, care s-ar revarsa poate si asupra acestei femei. Dar la spital faceam baie in fiecare zi, iar rufaria de pe mine e curata.
- Mama (nu spunea niciodata: mama, pur si simplU) nu mi-a spus nimic ca esti ranit (e grav? ah Dumnezeule!). Vezi, asta nu inteleg, frate, sa fie suparata pe mine, dar chiar daca nu vorbim putea sa-mi trimita vorba prin cineva Te-a durut rau? Ma intreb, fara sa-mi pot retine surasul dinauntru, ironic: "Ar fi murit de durere femeia asta, daca as fi fost ucis?"
Parca nu stie ce poteci de moarte am in suflet, si tacerea mea o face sa vorbeasca incontinuu, ca un orator care nu mai poate incheia, si se avanta inutil, dupa asociatia intamplatoare a frazelor. Imi taie, cu prea multe gesturi, friptura in farfurie. Si cum se cunoaste ca a imbatranit. Nu simte ca, asa, destul de trupesa cum a devenit, nu mai prind anumite gratii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parca demodat si nefolositor, ca acele transee puerile din muntii granitei.
Evit cat mai mult dormitorul, desi albul de olanda al cearsafurilor tot ma cheama. O clipa, caldura trupului ei molatic langa al meu imi toropeste trupul si imi activeaza gandurile, dar pe o masa joasa e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridicula, condamnata infam sa asiste la framantarea trupurilor lor, cand eu eram la Cohalm?
Si totusi imi trece prin minte, ca un nour de intrebare Dar daca nu e adevarat ca ma insala? daca din nou am acceptat o serie gresita de asociatii?
Daca e o simpla coincidenta, ca, de pilda, atunci cand am intalnit pe colonel, ca atatea in viata?
Dar nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata.
Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fara chef, ea are inspiratia nefericita sa faca singura demersurile imbratisarii Prin camasuta fina, asa cum sta in genunchi, aplecata deasupra mea, sanii ii atarna ca doua pungi si pantecul a inceput parca sa se ingroase. Chiar dupa ce m-am insurat, prietenii ma imbiau la petreceri cu cocote, dar si cand izbuteau sa ma convinga, si oricat erau de frumoase, aveam impresia ca ma culc cu manechine de carpa, fara acea caldura tainica animala, care, cand ti-e scumpa, te induioseaza si te deznadajduieste in nebunia unei totale imbratisari. Nevasta mea e alba si cu preziceri de grasime, iar eu as vrea in clipa asta sa simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele si sa descopar colturi noi intr-un trup de tigancusa subtire si cu muschi nervosi. As putea-o avea cu alte zece monede de aur si fara obositoare obligatii de a minti tandru.
*

A doua zi a fost navala de cunoscuti Fraze goale de continut, stupiditati fara legaturi de rudenie cu realitatea.
In corespondenta am dat si peste o scrisoare anonima
"Domnule, pe cand d-ta lupti pentru patrie (?) nevasta d-tale te insala ca o tarfa cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine.
Ii poti gasi oricand intre 6-9 in strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Caci poate ca acum n-o avea nerusinarea sa-l aduca tot la d-ta acasa."
Ce n-as fi dat alta data pentru ca sa am certitudinea ca ma insala. Cum asteptam la panda, cu fruntea arsa si pumnii crispati!
Acum, cand vine, ii arat scrisoarea zambind. Un moment devine palida, ma examineaza alarmata si banuitoare, insa cand ma vede linistit, socoate ca nu cred.
- E o murdarie Stii ca toti ne invidiaza. Ah, lumea asta rea Uite ce calomnii mai nascoceste. Daca ar fi sa te iei dupa toti Poftim, sa fii fost tu mai banuitor acum Ah, mi-e o sila de oameni Nu mai poti iesi Fireste, am fost de cateva ori in oras, nu singura: cu Anisoara, cu Iorgu, si a venit cu noi si Grigoriade. Am fost la teatru si pe urma la restaurant. Ah, si dintr-atata
Vorbeste mult, platitudini incalecate, asociate la intamplare, si zambetul meu binevoitor o incurajeaza
- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?
Parca i-a despicat cineva teasta in doua. Alta avalansa de intrebari gemute, de protestari scancite.
Ma gandesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta ca as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima:
- "Vezi, aia blonda de colo? nu ailalta mai grasa putin, de la masa cu cei doi domni si doua doamne
- Ei?
- E nevasta lui Gheorghidiu Nu-ti mai aduci aminte?
- A pentru asta? Ce-a gasit la ea, draga? sa ucida pentru ea nu mai putea gasi alta la fel?" A doua zi m-am mutat la hotel pentru saptamana pe care aveam s-o mai petrec in permisie. I-am daruit nevesti-mi inca o suma ca aceea ceruta de ea la Campulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitate ii pot darui casele de la Constanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.