Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SUFLETE TARI IN LITERATURA DIN PERIOADA INTERBELICA de Camil PETRESCU



Camil PETRESCU Suflete tari
In continuarea trasaturilor eroului voluntar observate in teatrul si proza din a II-a jumatate a sec. XIX si inceputul sec. XX. , vom extinde cercetarea noastra prin analiza evolutiei caracterelor voluntare la nivelul catorva personaje din roman in perioada interbelica. Dupa cum am remarcat la inceputul studiului nostru, vointa de putere reprezinta o dorinta de transgresare a limitelor, o dorinta de atingere a absolutului.



Dupa primul razboi mondial, unele orientari filozofice, sociologice-influentate de diversele orientari politice, economice, iar acestea , la randul lor, sub determinarea intereselor, aspiratiilor, a sensului real al devenirii diferitelor clase, grupari sociale, intrezareau in mod diferit perspectiva sistemului romanesc optand pentru o cale sau alta a devenirii istorice. In aceasta perioada asistam nu numai la sincronizarea literaturii romanesti cu stadiul evolutiv al literaturii europene, ci si la europenizarea noastra filozofica. In domeniul creatiei filozofice sunt elaborate lucrari de o deosebita valoare, care orienteaza si propulseaza manifestarile culturale in planul creatiei si al difuzarii valorilor culturale, al realizarii unei plenare si majore culturi romanesti. Potentele spiritual-filozofice ale poporului roman se concretizeaza in nume si opere ca: C. Radulescu-Motru, Personalismul energetic-, Lucian Blaga, Trilogia cunoasterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, D.D.Rosca Existenta tragica, P.P.Negulescu, Istoria filozofiei contemporane, Mircea Florian, Cunoastere si existenta sau Reconstructie Filozofica, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Dan Badarau, Constantin Noica. Aceasta efervescenta culturala nemaiintalnita pana atunci in cultura noastra s-a ilustrat pe plan literar prin nume ca Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Ion Barbu, E. Lovinescu, H.Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, G. Calinescu, Camil Petrescu. Conform lui Lucian Boia, "dintr-o complexa constelatie mitologica, Raoul Girardet a izolat patru mari mituri politice fundamentale caracteristice lumii contemporane.: Conspiratia, Salvatorul, Varsta de aur si Unitatea." Inspirati de aceasta delimitare artificiala, romanii sunt "animati de puternice pulsatii mitice" descoperind aceste mituri in diferite perioade ale istoriei Romaniei. Perioada interbelica, de pilda, de care ne ocupam, este numita "Varsta de aur" "desi nu a durat decat doua decenii, ea pare a fi modelul -inclusiv in planul extinderii teritoriale - in raport cu care se judeca istoria anterioara si ulterioara." In opera lui Sadoveanu situata inainte si dupa 1907, talentul scriitorului se consacra "analizei sentimentului de monotonie , recluziune si naduf." Sunt citate aici romanele Floare ofilita, Apa mortilor, Insemnarile lui Neculai Manea, despre ale caror personaje Calinescu observa ca "nu sunt cunoscutii inadaptabili, ci fiinte pline de ganduri, puteri irelevate ochiului comun." Ingaduindu-ne sa abordam personajul sadovenian cu un ochi mai putin comun, descoperim si personaje voluntare, a caror putere se manifesta in medii sociale din cele mai diverse. Personajul voluntar traverseaza toate mediile preferate de Sadoveanu in descrierile sale, de la peisajele montane, din delta sau din campie, pana la micul targ provincial cu monotonia lui ucigatoare. Umanitatea sadoveniana alcatuita din tarani, ciobani, pescari, haiduci, lotri, negustori, cantareti, zodieri, desi traiesc intr-un mediu primitiv, sunt priviti din perspectiva relatiei lor cu absolutul. D. Micu considera ca e gresita afirmatia acelor critici interbelici care sustin ca Sadoveanu aduce prin opera sa un elogiu salbaticiei. Dimpotriva, obiectul simpatiei sadoveniene nu-i primitivitatea ca atare, ci tezaurul de valori sufletesti aparute si pastrate in ciuda tuturor neajunsurilor inerente primitivitatii. Intre aceste valori sufletesti identificate si omagiate de marele prozator prin intermediul unor eroi apartinand celor mai diverse clase sociale si epoci istorice, materializate in specii literare variate, de la povestire la romanul atingand aproape dimensiuni de epopee, se inscriu si caracterele voluntare. Pentru a accede la cateva asemenea caractere, ne vom folosi de impartirea operei sadoveniene in anumite tipare, realizata de M. Ungheanu. Astfel, el descopera : tiparele durerilor inabusite, al strainului descoperind o lume cu civilizatie veche, al descoperirii naturii, de obicei de catre un copil, al initierii in taine greu accesibile, al judetului si al bulboanei. Autorul mentionat observa ca ,"Volumele de inceput contin in germeni toate motivele pe care le va dezvolta mai tarziu orga sadoveniana." Motivelor durerilor inabusite si al judetului, le corespunde tipologia haiduceasca pe care o descopera Pompiliu Marcea in Umanitatea sadoveniana de la A la Z. Autorul surprinde "o voita imprecizie a notiunii de haiduc, asimilata cu cea de "hot" (mai aleS), dar si cu cea de "talhar" sau "lotru", aceasta ultima notiune neavand insa exact acelasi sens ca in acceptia comuna. Caci, daca in limbajul obisnuit, "hotii" ca si ,lotrii" sau ,talharii" sunt niste infractori de drept comun, in limbajul sadovenian ei sunt mai degraba niste "slujbasi ai unei bresle, aparte, e adevarat, dar bucurandu-se de stima ca toate celelalte." Adevaratul haiduc cel al carui portret moral ideal s-a transmis prin intermediul folclorului, era haiducul credincios poporului, razbunandu-i pe cei saraci si asupriti. Cu acest sens este intalnit la Sadoveanu un singur haiduc: Vasile cel Mare. Alte categorii de haiduci pe care le distigem sunt talhari in acceptia comuna, care nu isi aleg victimele lovind in egala masura in bogati si in saraci, altii sunt aventurieri, sunt deci hoti poetici, "furand' ochi frumosi, precum Cosma Racoare sau Todirita Catana, altii sunt hoti de omenie, altii sunt hoti in slujba boierului, lovind in asezarile noi legate de patrunderea capitalismului. Toti acesti eroi au trasaturi comune care le dovedesc caracterul voluntar, remarcate de Pompiliu Marcea: "nonconformismul, nesupunerea la legile societatii in care traiau, dintr-un puternic spirit de independenta". In marile romane istorice ale prozatorului, vom intalni mari caractere voluntare, manate de un spirit de revolta impotriva unei ordini sociale nedrepte ori din spiritul razboinic specific osteanului, sau pentru a razbuna o umilinta ori o iubire tradata, refuza calea compromisului moral, chiar daca va plati fidelitatea fata de idealurile sale prin moarte. Inca din romanul Soimii apare un grup de zece fugari, de soli ai razbunarii, zece pribegi intr-o lume cu valori rasturnate, care si-a iesit din tatani, si care se misca dinspre Iasi inspre gurile Niprului. Voluntarismul altui erou sadovenian, Tudor Soimaru, se manifesta pe plan erotic, acesta ignorand ordinea sociala preexistenta, se indragosteste de fiica boierului Magda, dragoste care, spera el cu naivitate, ar fi putut sa impace vrajbile dintre cele doua tabere. Romanul Neamul Soimarestilor incheie o etapa a creatiei lui Sadoveanu a literaturii de evocare privita printr-un ochean romantic. In urmatoarea etapa a maturizarii artistice, personajul istoric imaginar va fi inlocuit cu personaje istorice autentice: Duca-Voda , Vasile Lupu, Stefan cel Mare si Nicoara Potcoava.





Ceea ce particularizeaza viziunea lui Sadoveanu asupra puterii comparativ cu alte viziuni asupra puterii, inoculate de o demnitate sociala sau morala, in romanul epopeic Fratii Jderi, este dimensiunea mitica a acesteia ,simbolizata de personalitatea lui Stefan ce Mare. Reprezentant al divinitatii pe pamant, domnitorul are o aura zeiasca prezenta in toate gesturile si situatiile diplomatice impuse de conditia de domnitor . Insusirile divine sunt altoite pe eruditie si o solida cultura militara. Cunoscutul portret al domnitorului construit de narator la inceputul vol. I. fixeaza unul din momentele caracteristice ale activitatii de domnitor a lui Stefan: participarea la hramul manastirii Neamt, la care se alatura altele ca impartirea dreptatii celor ce se plang de lipsa ei, demonstrarea mestesugului armelor, intalnirile cu dregatorii, inscriu portretul domnitorului intr-o dimensiune majora din care nimic nu-l mai poatecobori. Portretul alcatuit acestuia de Stefan Mester sintetizeaza complexitatea personalitatii domnitorului: "Pe cat inteleg, cuvioase parinte, se ascuti iar postelnicul Stefan, stirile ce aveti de la curtile crailor despre Stefan Voda il socotesc inrudit pe maria sa cu ursii si cu bourii mai mult decat cu doctorii filozofi. Vei avea placerea, parinte, sa cunosti ca maria sa a baut apa intelepciunii din aceeasi fantana rasariteana din care s-a adapat Apusul. "El este astfel unul dintre marii oameni ai Renasterii, un personaj care se impune nu atat prin prezenta fizica, cat prin forta coordonatoare a spiritului sau, prin unicitatea sa care-i confera putere asemenea divinitatii crestine. Datorita acestei duble naturi, umana si divina, domnitorul infaptuieste ordinea atat in plan uman , cat si in plan cosmic."De cand acea putere se asezase asupra Moldovei, parea ca s-au schimbat si stihiile. Ploile cadeau la timp, iernile aveau omaturi imbelsugate. Iazurile stateau linistite in zagazuri; morile si paraiele cantau in vai; prisacile se inmulteau in poienile padurilor; drumurile erau pasnice." Spre deosebire de principele descris de Eugen Barbu, de altfel dupa modelul unor conducatori ulteriori domniei lui Stefan ce Mare, acesta nu foloseste puterea in interes personal, ci doar pentru a "face randuiala", inlaturand nedreptatea, viclenia si mai ales sentimentul insecurittatii vietii de zi cu zi prezenta pana la venirea sa la domnie. Stefan cel Mare reprezinta puterea intarita de autoritate, o vointa puternica, instanta suprema si pozitia-cheie in cazul unei ierarhii. "Am gasit in tara asta, staroste Caliman, si multi stapani. Nu trebuie sa fie decat unul", ii spune Domnitorul credinciosului sau. Imbinand capacitatea de conducator cu intelepciunea, personajul este surprins adesea meditand, cautand sa ajunga la cunoastere deplina , posibila doar prin integrarea in vesnicia naturii, asa cum se dezvaluie in partea a III-a, Izvorul Alb. Spre deosebire de felul cum a fost prezentat Stefan in literatura anterioara, Sadoveanu ofera o versiune noua, superioara acestora si mult mai veridica. Preluand sugestii ale eposului popular pe care le impleteste cu elemente preluate din cronici, din memorii si din istorie, Sadoveanu realizeaza un portret "de o prestanta linistita". Complexitatea personajului ne va fi relevata succesiv pe plan strategic, politic si justitiar. Romanul aduce un elogiu personalitatii lui Stefan cel Mare, "om al cunoasterii, al justitiei, al adevarului si al unei puteri intemeiate pe legile inebranlabile ale vietii si ale omeniei."Ion Vlad



*



Un alt scriitor atras de problematica puterii, careia ii descopera resorturile ascunse, insesizabile perceptiei comune, este Ion Agarbiceanu. De fapt, autorul subordoneaza puterea personajelor sale unui demonism, unor trairi dostoievskiene, pe care le regasim la numeroase personaje, dintre care amintim pe Dumitru Bogdan si Veronica din Jandarmul, pe popa Man din nuvela omonima, pe Constantin Plesa din Pascalierul, pe Dinu din Faraonii si multi altii. Cornel Regman observa ca Agarbiceanu ne da "chiar de la inceput si literatura unui alt tip de privire, in care -cu voie sau fara voie - interesul pentru latura enigmatica a sufletului, a puterilor din umbra a pus o lucire stranie, aproape demoniaca." Scriitorul manifesta aceasta apetenta pentru a dezvalui "dublul, adica celalalt, fata de dincolo, ascunsa a sufletului uman, versantul sau umbros si de aceea mult mai tainic, mai plin de mistere si mai incarcat de tenebre." Dintre oamenii comuni, striviti psihic si de multe ori si fizic, tristi si interiorizati, se detaseaza din cand in cand, cate un personaj de balada. Asa s-ar parea ca este si Jandarmul din nuvela cu acelasi titlu (1940-1945) definit prin sintagme admirative:" trupul lui voinic", drept ca un brad, dar cu trupul vartos, cu priviri tari, sure, ca de otel, cu mustata neagra rasucita. Fata bronzata avea linii aspre, intunecate". Acestor trasaturi fizice li se alatura pe parcurs o seama de trasaturi morale care dezvaluie un spirit malefic, misterios, "un semn de intrebare pentru intregul sat", care va atrage nenorocirea asupra a doua familii din sat, avand si el un sfarsit tragic. Prima prada, Veronica, cade captiva in plasa dorintei acestuia impotriva propriei vointe. Ea incearca sa se opuna apeland la ajutorul icoanelor, precum fecioara atinsa de Zburator, simtindu-i natura malefica: "-Nu!



Striga ea tare in fata icoanelor. M-a privit ca pe-o prada!



S-a uitat la mine ca un strigoi care-ti ia sange!



!



Nu!



" Semnele naturii sale demonice sunt strecurate discret de autor in text; intensitatea privirii sale "piroane de foc in ceafa" o fac pe Veronica sa se indragosteasca, daca "dragoste" se poate numi strania lor poveste, condamnata de tot satul. Se poate usor stabili o apropiere cu textul baladei lui I. Heliade Radulescu: "Ah, inima-mi zvacneste!



.si zboara de la mine!



(.)/Si cald si rece, uite ca-mi furnica prin vine, /In brate n-am nimic si parca am ceva." Cand se apropie de locul intalnirii, el "trece gardul cel inalt, usor, ca un abur", la nunta din sat cu o alta fata, nu participa la ritualul religios cuvenit, refuza sa tina caini in curte, de teama sa nu-i fie divulgata originea demonica. Jandarmul nu se integreaza decat aparent acelui timp si acelui loc; el apartine altui univers, al spiritelor razbunatoare care , precum lostrita lui Vasile Voiculescu, se intrupeaza intr-o fiinta umana pentru a putea trai iubirea. Pe buna dreptate s-a remarcat apartenenta prozatorului la realismul mitic, acel tip de realism care se realizeaza explorand zonele si credintele magico-mitice ale solului romanesc.(Mircea PopA) Jandarmul poate realiza ceea ce Hyperionul eminescian nu reuseste: sa se bucure de iubire chiar daca distruge prin aceasta, destinele altora. Puterea cu care personajul subjuga inimile a doua femei si rascoleste linistea satului nu apartine acestei lumi si adauga o nuanta stranie si insangerata in paleta de nuante infinite a puterii. Ion Agarbiceanu imprumuta de la Slavici atractia fata de personajele cu psihologii incerte, tulburate, duale, condamnate sa provoace suferinta celor din jur iar uneori si lor insile, asa cum se intampla in finalul nuvelei si cu Jandarmul pe care daca nu l-a distrus iubirea celor doua femei, l-a nimicit o forta mai puternica decat oricine in lume, in fata careia orice alt tip de putere e nevoit sa se incline, razboiul.



**



Camil Petrescu este o personalitate complexa si contradictorie a perioadei interbelice, dar care a stiut sa ofere o rezolvare artistica dificultatilor carora ratiunea nu le poate gasi o rezolvare in absolut. Cvadrupla vocatie de filozof-poet-romancier- dramaturg i-a fost proprie si lui Camil Petrescu, chiar daca valoarea contributiilor lasate mostenire posteritatii nu a fost cea dorita de autor care considera ca trebuie sa scrie mai intai poezie, apoi teatru, proza narativa, eseuri si studii filozofice, carora el le atribuie cea mai mare valoare si sansa de a rezista in fata viitorului.



Camil Petrescu a fost obsedat de relatia eu-lui cu lumea. "A amplificat acest raport, i-a intetit drama, a forjat din ea o manie: o monomanie a tuturor miscarilor sale centrifuge. Aceeasi relatie a repus-o mereu pe scena. Asa a creat o unica si unitara piesa, care nici macar in "viata" si in "opera" nu se lasa segmentata. " Desi stia ca nu poate sa cuprinda Totul, l-a ravnit. A ramas pana la capat un absolutizant, desi constient de imposibilitatea absolutului si suportand sa fie infrant -precum propriile lui personaje-de "concret".



Fascinanta atractie a ideilor si a absolutului este o constanta a operei lui Camil Petrescu, de la poezie, ilustrata prin volumele Versuri (1923) si Transcendentalia , (1931), pana la proza si mai ales, drama, considerata partea cea mai valoroasa a operei lui Camil Petrescu. In poezie, Camil Petrescu isi propunea : "Inainte de zborul, de inlantuirea ascendenta a imaginilor, care singure pot traduce ceea ce nu se poate nota, vreau un plan realist, o alergare pe pamant, ca aceea a unui avion, care cu cat e mai puternic si se inalta mai sus, cu atat are mai lunga aceasta pornire, si care, dupa un zbor oricat de lung, va trebui sa aterizeze." .Ca si in proza, tonul poetului nu ramane cantonat in domeniul sentimentelor, le depaseste pe acestea intotdeauna prin forta luciditatii, trecandu-le prin purgatoriul ideilor, probandu-le astfel valoarea si rezistenta. Dupa Stendhal, Camil Petrescu observa cum iubirea produce in sufletul omenesc o adevarata alchimie. " Ceea ce numesc eu cristalizare, este operatia spiritului care descopera mereu, din tot ceea ce se prezinta, ca fiinta iubita are noi perfectiuni," spunea Stendhal , idee care va reaparea la Camil Petrescu, in poeziile Ciorna, Alchimie dar si in proza:"O iubire mare, zice el, e mai curand un proces de autosugestie". Sau, "Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma." Aceasta sete de absolut trebuie cautata mai ales in poezia erotica a lui Camil Petrescu, iubirea fiind aceea care, de la romantici incoace, fascineaza spiritul uman prin posibilitatile de rasfrangere in oglinda altcuiva. Aurel Petrescu observa ca , ".erotica e la Camil Petrescu expresia unei experiente cu caracter aproape totalitar. Intr-un numar restrans de poeme, el transcrie in secvente nu numai avatariile si tribulatiile unui sentiment, ci mai ales raporturile, niciodata identice, dintre termenii cuplului. De la adoratie la respingere, de la voluptate la dispret, de la senzual la transcendental, de la retrairi rascolitoare la desmeticiri, o intreaga claviatura afectiva guverneaza o lirica prea putin valorificata inca in contextul epocii."



De altfel, raporturile dintre termenii cuplului vor fi urmarite, in diferite variante si ipostaze, de Camil Petrescu si in proza si dramaturgia sa. Serban Cioculescu afirma, in 1930, dupa aparitia romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, ca "Volumul de Versuri (1923) contine in germen romanul d-lui Camil Petrescu. Ultima e poema Trecutul , si ea trebuie intercalata mintal in roman pentru ca sa implineasca o lipsa."



Camil Petrescu si-a impus un plan stabilit de la inceput, respectat cu rigurozitate. Astfel,el avea de gand sa scrie mai intai poezie, apoi teatru (Suflete tari,1925, Mitica Popescu, 1928, Mioara, Act venetian, 1929, Danton, 1931,Jocul ielelor 1946, Iata femeia pe care o iubesc, 1944, Profesor doctor Omu vindeca de dragoste, 1946,Dona Diana, ultimele patru aparute impreuna cu o parte din cele vechi in volumul de Teatru 3 volume din 1946-47 continand si doua piese noi, Balcescu si Caragiale in vremea lui, si apoi proza narativa (Ultima noapte de dragoste, intaia noiapte de razboi, 1930, Patul lui Procust, 1933) activitate intrerupta pentru a se dedica filozofiei, dar reluata dupa razboi prin volumul de nuvele Turnul de fildes, 1950 si romanul Un om intre oameni, 1953-1957.



Dupa opinia lui Dumitru Micu , exista o corespondenta intre poezia, proza si teatrul lui Camil Petrescu. "In aceste cicluri (Din versurile lui Ladima si Transcendentalia, n.n. ) ,Camil Petrescu se indreapta spre lirica de cunoastere, celebrata in Ideea. Poetul tinde, ca eroul din Patul lui Procust, la crearea imaginii unei "realitati transfigurate", a viziunii unei "supralumi". El vede idei. Asemenea lui Gelu Ruscanu, fascinat de jocul ideilor , ca de o hora a ielelor, Camil Petrescu cauta in natura, pretutindeni, "ideile". Se stie ca, in epoca, teatrul lui Camil Petrescu nu a fost receptat la justa lui valoare, datorita noutatii sale, a limbajului poetic si mai ales a luciditatii sale. In vremea in care spiritul lui Camil Petrescu era insetat de luciditate, era chinuit de ideea responsabilitatii, in lume se savarseau acte revolutionare care stimulau libertatea sau poate chiar libertinismul imaginatiei. Andre Breton, de pilda, initia dicteul automat, Literatura era invadata de misticism si de psihanaliza, se proclama cultul aventurii si dispretul fata de idee, fata de intelect. "A trebuit sa vina razboiul, a trebuit ca cizma nazista sa calce in picioare valorile umanitare, pentru ca, zguduita, constiinta europeana sa ajunga la temele luciditatii, responsabilitatii, complicitatii.Meritul lui Camil Petrescu este al unui precursor. Intr-o epoca de devalorizare a ideii, el face din aceasta o chestiune de viata si de moarte." Plasandu-l intr-un context european diacronic pe Camil Petrescu, critica a remarcat o apropiere de structura intre "drama absoluta", singura formula dramatica ce corespundea gandirii si filozofiei sale si pe care a admis-o si a ilustrat-o, si creatia lui Henrik Ibsen, numit de Camil Petrescu "uriasul nordic". In studiul "Henrik Ibsen si Camil Petrescu" , Ioana Lipovanu urmareste asemanarile si deosebirile dintre cei doi mari scriitori in tesatura intima a operelor lor, mai precis pe filiera temei absolutului." Eroii lor de prim rang sunt oameni care cauta cu infrigurare si uneori cu disperare principiul unic care sa le dea totalitatea, integritatea si desavarsirea, dar cu toata cinstea comportarii esueaza tragic aproape intotdeauna." Una dintre deosebirile esentiale pe care le semnaleaza autoarea intre operele celor doi dramaturgi este tratarea moderna a aceleiasi teme la Camil Petrescu, dupa cum am aratat mai devreme. In timp ce eroii lui Ibsen sunt in conflict cu destinul metafizic, eroii lui Camil Petrescu nu lupta cu destinul lor, ci cu falsele lor idei despre viata. Teatrul lui Camil Petrescu este in primul rand un teatru de cunoastere, ai carui eroi sunt personalitati, puternice care isi traiesc viata in sferele cele mai inalte ale constiintei, isi supravegheaza emotiile, isi constata erorile, desprind concluziile. "O coincidenta intre Ibsen si Camil Petrescu mai exista in insasi evolutia temei absolutului". Sintagma "teatru de idei" care se aplica celor doi dramaturgi de asemenea nu acopera scrisul ambilor. La Henrik Ibsen este vorba de ciocnirea dintre personaje care impuneau fiecare o alta conceptie despre lume si care isi expun si-si justifica optiunile. La Camil Petrescu vom dezvalui, in urmatoarele drame, modul in care eroul favorit care "isi incordase spiritul pe culmile istovitoare ale absolutului", ajunge sa fie discreditat de creatorul sau.





Dintre toate piesele lui Camil Petrescu enumerate aici se detaseaza Suflete tari, Jocul ielelor, Act venetian si Danton, care au suferit de-a lungul vietii autorului numeroase prefaceri, el fiind mereu nemultumit de sine. Ca element comun remarcam faptul ca fiecare are in centru cate un barbat, indeobste in jur de 30 de ani, confruntat, in cadrul problematicii mai generale, cu cate o femeie. Andrei Pietraru si Ioana Boiu- Dorcani, Gelu Ruscanu si Maria Sinesti, Pietro Gralla si Alta, doar Danton isi impleteste destinul cu al mai multor femei, de la Doamna Roland pana la Louise.



Drama Jocul ielelor s-a nascut din sentimentul ca Leibniz nu are dreptate si ca lumea asta nu e cea mai buna cu putinta .Autorul mentioneaza ca a scris-o "lucrand insetat zi si noapte, trecand de la o versiune la alta , cu iuteala infrigurata." El marturiseste ca "intocmai ca eroul meu, n-am mai putut sa ma desprind pentru tot restul vietii de "jocul ideilor", intrevazute in sferele albastre ale constiintei pure, care mi-a aparut inca de atunci ca "jocul ielelor". Metafora care da titlul piesei este prezenta si in moto-ul poeziei Ideea, compusa in aceeasi perioada in care Camil Petrescu scria drama Jocul ielelor.: "Jocul ideilor e jocul ielelor": "Dar eu/Eu am vazut idei/Intaia oara brusc, fara sa stiu ,/De dincolo de lucruri am vazut ideea, /Cum vezi, cand se despica norii grei/Si negri/Zigzagul de argint al fulgerului viu. Eu sunt dintre acei/Cu ochii halucinati si mistuiti launtric, /cu sufletul marit/Caci am vazut idei."



Actiunea dramei este localizata in 1914, iar o Nota o numeste "acest lucru contradictoriu, "o drama a absolutului", in timp ce in Addenda la Falsul tratat vorbeste despre "drama imperativului violent si categoric al dreptatii sociale". Nodul teoretic al piesei, care-i da acesteia o incarcatura dramatica ce ridica toate celelalte episoade ale conflictului la o putere covarsitoare, e confruntarea dintre conceptia lui Gelu Ruscanu despre o dreptate absoluta si transcendenta si conceptia pragmatica, imanenta pe care o reprezinta Praida." . Gelu Ruscanu este un superkantian (" e o lege deasupra noastra inumana"), dar se aseamana si cu Saint-Just, "care nu e obsedat decat de idei", fiindca, dupa afirmatia lui Penciulescu, Gelu Ruscanu " a descoperit intr-o noapte cu luna jocul ielelor". De altfel, Penciulescu joaca rolul unui cor antic, care fixeaza diagnosticul si avertizeaza asupra pedepsei ielelor, carora nu le place sa fie vazute de muritori. Intr-un dialog reprodus de Camil Petrescu dupa mai multi ani, Camil Petrescu atrage atentia asupra propozitiei "Eu am vazut idei", intr-un sens diferit de acela dat de Penciulescu. "Vreau sa intelegi nuanta dorita, "de dincolo de lucruri", adica din zona talcurilor si a intelesurilor care depasesc ceea ce se poate nota, adica e vorba de ideile concrete, nu de "jocul ideilor", care e nalucire pura, platoniciana, in opozitie cu concretul". Celelalte personaje reactioneaza banal si mediocru la vecinatatea lui Gelu Ruscanu, care ar trebui de fapt sa-i molipseasca cu forta de iradiere a ideilor sale. Penciulescu simte ca ideea lui Ruscanu seamana cu o sabie rece si taioasa ("Zapezile ei alpine m-au inghetat"), pentru Praida ele sunt o geometrie fara suflet, pentru Maria ele sunt o nebunie, pentru Sinesti , o repetare a situatiei tatalui lui Gelu care s-a sinucis din cauza unei actrite vulgare gen Emilia din Patul lui Procust. Viata nu suportase inaltimea ideilor sale, asa cum nu avea sa suporte nici inaltimea ideilor lui Gelu Ruscanu. "Paralelismul esecurilor e la fel de evident ca si cel al pretentiilor absolute. Ideea intangibila de dreptate e, in ochii lui Gelu, conditia dreptatii in lume; dupa cum o iubire care nu este eterna nu este nimic!



I s-au naruit certitudinile, fara certitudini nu mai are acces la adevar si frumusete." Incercarii tovarasilor lui de idei de a-l smulge din "jocul ielelor", sustinand ca dreptatea nu poate fi o simpla abstractie, el le opune ideea unei dreptati absolute, care "este una deasupra noastra si e una pentru toata lumea si toate timpurile." Gelu Ruscanu refuza concilierea in spirit a antinomiei dintre gnoseologie si politica. Camil Petrescu a descoperit impreuna cu eroul sau fatala imperfectiune a conditiei umane care nu se poate realiza decat in parte si conjunctural, incalcand principiul justitiei absolute, continut in celebrul dicton latin: "Pereat mundus, fiat justitia!



" Ca si eroul sau, tanarul Camil Petrescu, venit de pe front, aspira dupa "sfanta impacare launtrica", dupa reconcilierea dintre faptele omului si constiinta sa, urmareste reintegrarea acestei existente scindate, se vrea intreg. "Nimeni nu poate trai fara unitate interioara. Fara sfanta impacare launtrica intre constiinta si fapte. Numai ca aici se pot realiza doua solutii cu totul opuse. Unii isi pun de acord faptele cu constiinta. Altii, cei mai multi, isi pun constiinta de acord cu faptele." Gestul final al lui Gelu Ruscanu, care refuza compromisul, intelegand imposibilitatea atingerii absolutului intr-o lume dominata de "inflationism verbal", de "mascarada vorbelor mari a celei mai abjecte burghezii" ,are rolul de a incerca sa opreasca retragerea dezordonata a celor care fug, impanicati din fata infamiei. Soarta lui Gelu Ruscanu , martor, judecator si victima, vrea sa fie un sfasietor strigat de alarma, care sa trezeasca, sa dezmeticeasca: "Stii, si cadavrul meu, mirosul lui, vor fi utile", spune eroul, cu un ultim cinism asumat.



"Forta exemplara a personajului, mai complex decat schema pozitiv-negativ, sta si in latura lui negativa: scriitorul investeste pe Gelu Ruscanu cu o teribila, vehementa tensiune morala, care se intoarce, acceptata de el, impotriva lui - cel prins in malul compromisului."



Actiunea dramei Suflete tari e localizata in 1914, si autorul isi propunea, pentru a evita orice surpriza provenita din capriciile directorilor de teatru, sa ofere o drama "sustinuta de o armatura dramatica atat de solida incat sa infrunte toate piedicile inerente trecerii la spectacol." Aceasta piesa s-a nascut ca o replica la romanul "Le rouge et le noir" de Stendhal, a carui problematica autorul si-a propus s-o inoveze. Spatiul limitat al dramei l-a obligat pe autor sa mute accentul pe imprevizibila reactie psihica si acolo unde lui Julien Sorel ii trebuisera luni de zile pentru a reusi, lui Andrei Pietraru ii ajunge o jumatate de ora, desi autorul marturiseste ca, in perioada cand scria piesa, nu cunostea romanul "Rosu si negru." Conflictul dramei este in egala masura social, caracterologic si psihologic. Perpessicius considera ca, dupa premiera piesei, nu a gasit acel suflet sau suflete tari de care se vorbeste in piesa, ramanand in schimb impresionat de drama batranului boier Mateiu Boiu -Dorcani, "inselat, escrocat ar fi mai corect, in castitatea sihastriei lui, de acest intrus, bibliotecarul Andrei Pietraru, care-i seduce fata." Criticul il considera pe Andrei Pietraru "un invins si un timid", cel putin asa pare cata vreme nu are curajul de a-si exprima pasiunea pentru Ioana Boiu, femeia pentru care si-a ratat viata si visurile, ca sa poata trai in umbra ei, cea care provenea dintr-o veche familie aristocratica, orgolioasa, de o frumusete fara cusur si care se incadreaza in galeria femeilor energice din literatura romana, alaturi de doamna Chiajna, Vidra sau Vitoria Lipan. Nu credem ca "e in el ceva de parvenit al dragostei", cum spunea acelasi critic, ci el, ca si Gelu Ruscanu, este in cautarea absolutului. In Suflete tari aceasta cautare imbraca trei forme. Prima se concretizeaza in ideea de mandrie familiala, scoasa in evidenta de mandria lui Matei Boiu Dorcani, a carui conceptie despre nobletea sa se spulbera .O alta idee a absolutului este aceea de mandrie personala (Ioana Boiu impiedica pe un nobil sa se bata in duel cu Andrei Pietraru, deoarece ar fi fost sub demnitatea aceluia sa se opuna unui servitoR). Dar Andrei Pietraru nu este pana la sfarsit acel invins, cum il vedea Perspessicius, mai ales cand se hotaraste sa-si marturiseasca vechile sentimente. Se vor infrunta mandria eroinei cu mandria lui Andrei Pietraru, confruntare din care se deschide perspectiva abisala a unei noi revelatii. Andrei Pietraru vrea sa-si justifice dreptul la exceptionalitate ca pe un merit al naturii sale deosebite, pe care batranul boier nu i-ar fi banuit-o. Problema "sufletului deosebit" exprima conceptia lui Camil Petrescu despre intelectualul de elita, singur capabil de crize in constiinta. Sfarsitul lui Andrei Pietraru este asemanator cu al lui Gelu Ruscanu, desi modalitatea cautarii absolutului la cei doi, este diferita. La Andrei Pietraru "absolutul se converteste din categorie morala in atitudine afectiva. "Sufletul deosebit" al eroului din "Suflete tari" e constiinta lucida a "intelectualului de soi", care vrea sa spulbere ideea ca afirmarea dragostei lui ar putea fi considerata o minciuna." Astfel el isi demonstreaza superioritatea spirituala fata de eroul lui Stendhal. El se sinucide pentru a o convinge de iubirea lui pe Ioana, pentru ca " i-a murit sufletul", pentru ca explicatia lor finala a rupt o coarda si-asa prea mult intinsa. Andrei Pietraru"e poate singurul "parvenit" din literatura romana, vazut intr-o tarie de suflet si cu nazuinte de estetism(dandysM) real. In fata gestului lui decisiv, nu se poate insa spune ca este cumva un parvenit social, un arivist dornic de imbogatire sau doar un snob, aspirand catre o lume adecvata finetei lui launtrice."



Andrei Pietraru, ca de altfel toti eroii lui Camil Petrescu, este o exceptie in societatea in care este nevoit sa traiasca. De o rara frumusete sufleteasca, el merita privilegiul de a fi erou al unei drame absolute.



Tot o drama absoluta este si Act venetian ambele piese avand corespondente cu Jocul ielelor sau Danton. Aici, dupa cum spunea Ion Ianosi , "Totul e in el concentrat-totul e concentrat in el!



" "Ideea, - spune G. Calinescu - e aceea din Patima rosie. Cellino e un Rudi care asedus cu inocenta si fara eroism o sumedenie de femei. Alta, specie de Tofana, il terorizeaza cu o dragoste grava, care nu-i in obiceiurile lui de "biet catel ".Alta si-a gasit si ea un fel de Castris, pe Pietro, comandantul flotei venetiene." Pietro Gralla a fost pirat, lup de mare, viata sa a fost o lupta, de aceea ii displace Venetia, ce ii pare molesita, decadenta. Dornic sa parcurga experiente intense, urmarind mai ales oamenii deosebiti, exponentii vigurosi ai vietii, nu refuza "placerile vietii", stiind sa disocieze intre "placeri binecuvantate" si "placeri becisnice". Asemenea lui Andrei Pietraru, Pietro Gralla nu se multumeste in iubire cu jumatati de masura, vrea absolutul. El intelege iubirea altfel decat usuraticul Cellino, produsul Venetiei intrate in putrefactie. Pentru Pietro Gralla, ca si pentru Gheorghidiu din "Ultima noapte.", "bucuriile adevarate ale dragostei sunt bucurii ale mintii", si el adora o singura femeie, pe Alta, sotia sa , fosta curtezana, care "intrupeaza in ochii sai idealul de feminitate, absolutul erotic." Pentru Gralla a fi tanar este sinonim cu a nu minti si a nu fi mintit, a uri nedreptatea, a nu recunoaste intre Dumnezeu si lume decat fiinta ta. "Dar el mai pune semnul egalitatii intre aceste insemne ale verticalitatii barbatesti si a iubi patimas= a gandi profund= a-i urma pe filozofi!



" . Pietro Gralla isi masoara iubirea absoluta cu masura filozofiei profesioniste, urmandu-i pe marii filozofi si in luptele sale cu vasele inamice, si in "lupta" sa cu Alta. Modelul sau ca filozof este Leibniz, despre care ii vorbeste Altei explicandu-i conceptul de monada, care, spune el, este "acel punct care reflecta in el toata existenta universului". Pentru Gralla, imediat dupa monada suprema vine o alta monada, femeia, anume Alta, pe care el o situeaza deasupra tuturor celorlalte femei: "monada mea care mi-a descoperit iubirea"(actul I, scena 6). In schimb, Cellino culege eternul feminin din cat mai multe prezente feminine. Cand Pietro Gralla descopera ca printre cuceririle lui Celino se numara si sotia sa, "teribilul Pietro Gralla, spaima piratilor, reactioneaza asemenea. Luceafarului. Lasa altora "cercul stramt" al fericirii intime, el lansandu-se in lumea vasta si aspra a apelor inspumate, rascolite de vuitoare vijelii." El isi recunoaste nerozia de a fi crezut pe Alta "o fiinta intreaga, o monada", dar ceea ce-l supara cel mai tare este nu faptul ca a fost inselat, ci acela ca s-a inselat singur. Chiar si Cellino, om al cetatii decadente, va intelege tarziu atitudinea lui Gralla si se va oferi sa-i devina "ascultator invatacel". "Invata-ma te rog, mestesugul de a fi puternic ca dumneata", iar Alta, edificata asupra structurii sufletesti a celui pe care il jignise prin tradarea ei, exclama: "Esti cel mai puternic suflet pe care l-am intalnit si e in tine o perfectiune care ma umileste". Putem spune ca e vorba de perfectiunea sufletelor tari, care nu accepta compromisul in iubire sau in orice alt domeniu. Si totusi, desi Gralla ii spune lui Cellino "Dezgustator lucru sunt femeile, prietene!



", Alta nu merita aceasta apreciere. Alta nu este nici Ela, nici Emilia, vulgara actrita pentru care se omorase Ruscanu tatal, si nici macar Maria Sinesti. Ea este mai degraba Ioana Boiu sau Doamna T.






Problema absolutului structureaza si drama istorica Danton, numita de Camil Petrescu "reconstituire dramatica", ce reface in datele esentiale cele mai semnificative momente ale revolutiei franceze, ampla reconstituire dramatica fiind centrata pe confruntarea intre Robespierre, revolutionarul ascet si necrutator, pus pe represalii nemiloase, si Danton, inteleptul cu simtul realitatii, spirit conciliant si ingaduitor. Ca si Jocul ielelor, aceasta este o drama cu dominanta sociala, dar si una ideologica, in care se dezbat strategiile posibile intr-o revolutie vizand un destin mai bun al umanitatii. Calinescu considera ca "grija autorului e de a nu melodramatiza niste evenimente asa de incordate in ele insele, de a nu face din revolutionari eroi de teatru. Dramaticul e scos din faptul diurn si din valoarea intrinseca a evenimentelor. "



Perpessicius vede in Danton "un colos de energie, de vointa, de deciziune, de iubire de tara, de patenta fervoare republicana si, in acelasi timp, printr-o bizara incrucisare a firii, un colos de delasare, de bunatate, de indulgenta, de luciditate politica, de diplomatie. intr-un cuvant o rascruce de forte contradictorii, al caror razboi nu poate duce decat la nimicirea totala a eroului. " Camil Petrescu procedeaza la recuperarea lui Danton din directie sentimentala. Prin actiunea sa in timpul Revolutiei, Danton ii apare dramaturgului ca un sacrificat, ca un martir. In realitate, dupa cum demonstreaza Aurel Petrescu , Danton nu voia mentinerea Republicii, ci instaurarea unei monarhii constitutionale. Iuresul evenimentelor l-a facut insa sa devina republican. Danton cade in extrema stanga, luptand impotriva girondinilor, care-l atacau pentru tradarea lui Dumouriez si pentru intentia de a deveni dictator. Odata exterminati girondinii, ii va plange, deoarece pe ei, ca moderati, se bazase impotriva directiei robespierriste. Politica lui era fixarea revolutiei si nu continuarea ei pana la ultimele consecinte. Danton simte fatalitatea istorica in care sunt invaluite faptele sale. Pentru a reusi crede ca ii sunt suficiente indrazneala, riscul. Abia la sfarsit devine calm, si astfel ia sfarsit acea lupta amintind de tragediile antice dintre teama mortii si speranta. "Si Danton, si Robespierre, si doamna Roland, si Camille, spre a nu-i aminti decat pe acestia, devin tipuri umane, angajate polivalent intr-un angrenaj vital pentru fiecare dintre ei, atat ca indivizi cat si ca actori ai unei etape seismice din istoria omenirii. Abordand istoria, Camil Petrescu a tins sa-i valideze inefabilul. "Personajul literar Danton exprima atitudinea autorului fata de situatii ultraradicale vechi sau noi, cu ciocniri la fel de violente, intre inteligenta prosteasca a liniei dure si inteligenta autentica a increderii in diversitatea vietii si a oamenilor. Daca Ruscanu "a fost, prin maximalismul sau etic, un soi de Saint-Just", "Danton este, prin umanizarea lui, un fel de anti-Ruscanu. " Intr-o oarecare masura, Danton li se opune celorlalti eroi ai autorului, dar li se si alatura. "Fiindca o drama a absolutului nu contine numai absolutul, ci si drama lui. Gelu Ruscanu sau Ladima urmaresc doar absolutul -si se omoara. Stefan Gherghidiu ori Andrei Pietraru supravietuiesc confruntarii cu viata, pentru ca recunosc viata a fi mai complexa decat propria lor idee si isi mai si domolesc obsesiile. "



Cele doua romane ale lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi-1930 -Patul lui Procust -1933,- au fost numite de autor "dosare", "procese verbale de existenta". Anii 1930-1933 reprezinta punctul culminant al creatiei sale artistice, dupa aceea aceasta va trece pe un plan secund, autorul consacrandu-se filozofiei, conform planului stabilit. Intr-un interviu , Camil Petrescu marturiseste:"Nu mai cred in arta!



.



E. J. Ai avut deziluzii?



C.P. Deziluziile n-au nici o importanta aici. Romanul dintai a fost -dupa cum se spune-chiar un succes. Dar din convingere profunda, de ordin dialectic, cred ca toata arta e caduca."



Ca si in dramele sale, eroii acestui roman, cu exceptia Emiliei, sunt intelectuali, "Dar prin intelectual, scriitorul nu intelege pe detinatorul anumitor posturi sau pe posesorul unei diplome (.) ; intelectualul pentru Camil Petrescu este cel care gandeste, care pune lumea in probleme si el poate fi student, pictor, ziarist sau conducator politic (Danton, BalcescU) comandant de osti (Pietro GrallA) sau militant socialist (Gelu Ruscanu, PraidA), adica un om care-si asuma raspunderea ce-i revine prin conditia sa umana." Atat in poezie, teatru, proza cat si in eseurile din Teze si antiteze ,drama intelectualului ca personaj are drept model "insasi drama intelectualului Camil Petrescu , de la primele incercari literare si de la participarea ca voluntar in primul razboi, pana la "drama"(curmata brusc printr-o moarte pretimpuriE) a "academicianului" care incerca sa se adapteze in vreun fel puterii comuniste, amestecata in toate, cum prea bine se stie. De reformulat.



Eseul consacrat de Camil Petrescu lui Marcel Proust (Noua structura si opera lui Marcel ProusT) reprezinta o adevarata profesiune de credinta, o cheie a propriei sale opere. Exprimandu-si admiratia fata de opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu exprima credinta in perpetuarea acestuia peste timp. Alexandru George sustine ca din multele aspecte ale operei lui Proust, Camil Petrescu le alege pe acelea care sunt proprii si operei sale: acel "Proust al confesiunii libere, nepasatoare si dezorganizate din traditia eseurilor lui Montaigne" sau acel Proust filozof, bergsonian. Acelasi critic atrage atentia asupra greselii comise de cei care au vazut in Camil Petrescu un succesor al romancierului francez, "referirea scriitorului nostru la opera lui Marcel Proust si alierea la metoda acestuia inseamnand doar un categoric, dar van gest polemic.



Romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este, dupa cum a semnalat critica inca de la aparitie, monografia unei pasiuni, a unei idei, a unei situatii. Inca de la inceput, critica a emis judecati de valoare neschimbate pana astazi, in timp ce, in cazul altor mari prozatori, unele opinii formulate dupa aparitia cartilor respective, au fost modificate in timp ( Cezar Petrescu, Ionel TeodoreanU).In cazul lui Camil , s-au folosit termenii: autenticitate, introspectie proustiana, dosar de existente, perspectiva subiectiva, drama de constiinta, etc .Nu putem trece la tema absolutului in proza lui Camil Petrescu fara a sublinia ceea ce au remarcat toti criticii, faptul ca , alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu si Anton Holban, Camil Petrescu este intemeietorul romanului de analiza psihologica in literatura romana. Prin eroul principal al romanului, Stefan Gheorghidiu, ca si prin eroii celuilalt roman, Patul lui Procust, Camil Petrescu inchina un imn iubirii, sub semnul careia se desfasoara viata si moartea eroilor sai. Personajul principal este tot un intelectual, un filozof, de data aceasta, care imbina inteligenta cu naivitatea si care isi exprima punctele de vedere despre dragoste si fericire si fidelitate intr-un monolog nervos dar incitant. Eroul poate fi considerat un alter-ego al scriitorului, mostenind de la acesta spiritul introvertit, nelinistit, lucid, polemic, dovedind, ca si celelalte personaje camilpetresciene care poarta amprenta inconfundabila a absolutului, aceeasi foame chinuitoare de absolut, aceeasi dorinta arzatoare de perfectiune. S-a observat similitudinea dintre Camil Petrescu si eroii sai, "modelul fiecarei ipostaze a eroului unic fiind scriitorul insusi. Camil Petrescu se stie si se vrea un intelectual, are obsesia propriei superioritati intelectuale, prin care se apara de sentimentul de izolare, prin care isi justifica, cu mandrie, singuratatea.(.) Inaptitudinea eroului de a se apropia de ceilalti, la fel cum Hyperion nu se poate cobori la Catalina, vine din aceea ca el se misca in plan intelectual. Logica lui nu este logica realitatii si a vietii, este o logica absoluta, inflexibila, dura, a "ideilor"; cealalta, logica personajelor, fiind logica relativitatii" Camil Petrescu a fost acuzat de Serban Cioculescu de "individualism" si de faptul ca "nu poate crea in ordine masculina decat barbati dupa chipul si asemanarea sa, iar in ordine feminina, decat femei instinctive si slabe, daca fac o exceptie pentru Ioana Boiu, eroina din Suflete tari, care nu e altceva decat o replica feminina a prototipului sau masculin."



Aspiratia celor patru cupluri ale romanului catre acest ideal, setea lor de absolut si de perfectiune in dragoste se izbeste de obstacolele nedesavarsirii, alimentate nu o data de ordinea obiectiva. O singura data avem un cuplu de perfecta reciprocitate, dar si el va fi sortit, sub influenta determinismului social, sa evolueze spre dizarmonie. Acest cuplu ce ilustreaza la inceputul romanului ideea de armonie este reprezentat de Stefan Gheorghidiu si Ela. "Orice iubire e ca un monodeism voluntar la inceput, patologic pe urma. " Intr-un cuplu armonios reciprocitatea afectiva e lege, astfel incat, ca in poezia Cuplu a Anei Blandiana, scrisa mult mai tarziu, "nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amandoi." De aceea Gheorghidiu afirma dreptul de viata si de moarte al indragostitilor unul fata de altul. Stefan Gheorghidiu este un inadaptat superior (la Eminescu prima ipostaza este cea a profetului, care se confunda cu Eliade - vezi "Epigonii" - , cea de-a doua ipostaza este cea a inadaptatului superior - "Scrisoarea I" prin imaginea lui Kant - si cea de-a treia ipostaza este cea a geniului.) Eroul lui Camil - care este un alter-ego al autorului - creeaza o matrice procustiana alimentata de propriul lui ideal; el recompune continuu si zadarnic, pana la istovire, din aceste fragmente ale realitatii, o lume pe care o vrea perfecta, o vrea rotunda. Efectul acestui "pat al lui Procust" se intoarce asupra lui, proiectandu-l intr-o lume fara iesire. Eroul penduleaza intre real si ideal. Idealul lui este de sorginte filozofica. O drama a incompatibilitatii dispersata in tendinte si relatii - cu Ela, cu lumea, cu camarazii de razboi, deci cu combatantii si necombatatii, care se transforma sau devine un esec. Drama lui este drama generata de imposibilitatea comunicarii. Ea se consuma la mari adancimi. Gesturile lui devin reci, se disperseaza, se frang. Este imaginea pe care o da sabia pe care o tot apesi si ea nu se indoaie, ci se frange. "Am sarutat-o chiar pe aceasta femeie, care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou." Intreaga viata a eroului se consuma in aceste plonjari interioare, pana la clipa definitiva, cand i se pare eroului nostru, ca ceea ce il va salva este filozofia. "I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri." - tot trecutul. Este foarte interesant cum un om contemplativ ca Stefan Gheorghidiu, poate sa spuna ca intoarce pagina si incheie un dosar de existenta. (pentru ca, de fapt, constructia romanului este realizata la nivelul acestor dosare de existentA). Este un fel de a spune ca poti intoarce pagina si ca poti merge mai departe, pentru ca filozofia nu este o salvare; cercul ei nu devine o spirala, sa urce, ci se inchide - nu-l poate izbavi filozofia; ea genereaza alte sisteme, numai ca ele vor alimenta aceeasi sete de ideal, pentru ca acesta este eroul. Filozofia pentru Camil, este cantecul de dragoste si de moarte al eroului. Stefan Gheorghidiu este vesnic intors spre interior. El organizeaza lumea, da unitate perspectivei, o ingusteaza dupa propriile lui idealuri - el recreeaza lumea, si o supune unui tipar de idealitate si astfel el va pendula intre real si ideal. Pentru Stefan Gheorghidiu lumea inseamna, in primul rand, dragoste - permanenta regenerare sau autodistrugere prin ea - dar neaparat pe principiul sentimentelor comunicante. "Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi: celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide; de altminteri, asa e frumos." -apare mereu aceasta idee obsesiva ca cel care iubeste are drept de viata si de moarte asupra celuilalt.



In aceasta sete de a atinge Absolutul, tot recompunand lumea, Stefan Gheorghidiu va fi adus in ipostaza de invins. Stefan Gheorghidiu este un "suflet tare", aparent capabil sa "inchida dosarul". Sufletul tare este o metafora cu valoare de simbol, care sta ca titlu unei piese ("Suflete tari") in care eroul, intr-adevar, se vrea un suflet tare, dar sfarseste prin a se sinucide. Si el crede ca poate distruge orice bariera pentru a atinge Absolutul in iubire, dar se dovedeste a fi infrant. Este o falsa impresie, pentru ca scriitorul ne demonstreza ca trebuie sa fii foarte puternic sa ai curaj in realizarea acestui act. Setea de certitudine, setea de a se apara ca spirit superior, este atat de puternica la personajele lui Camil, incat pentru a-i convinge pe cei cu care intra in contact, sunt capabili sa ucida, sau sa se sinucida. Din acest punct de vedere, eroul din piesa de teatru este un "suflet tare", pentru ca nu ii este frica de moarte; moartea lui va dovedi un adevar. De fapt, se sinucide nu din disperare ca nu-l mai iubeste Ioana, ci pentru a-i demonstra sinceritatea sentimentelor lui - ca nu averea si titlul ei de noblete sunt acelea care il atrag, ci Ioana insasi. Stefan Gheorghidiu, din punct de vedere al constructiei personajului, face parte dintre personajele din lumea dramatica, din lumea teatrului. Deci, vede idei ca Gelu Ruscanu din "Jocul ielelor" si este un "suflet tare". Una din cele mai complexe si mai penetrante analize a sentimentului erotic la Camil Petrescu face Alexandru George. El ii defineste pe eroii lui Camil Petrescu ca fiind niste "lucizi" care aspira la certitudine De aceea confrunta mereu datele realului cu propriul ideal, pe care nu-l pot atinge, si de aici latura romantica a temperamentului lor, ba chiar identificarea in unii dintre eroii sai a unor personaje reale ( Ladima, geniul nefericit si neinteles, l-ar avea, dupa unii critici, ca model pe Eminescu.) Al. George il contrazice pe Alex. Paleologu, care stabileste o legatura intre tipul de iubire gandit de Camil Petrescu si cel stendhalian, reducand asemanarea la o inrudire de temperamente intelectuale intre cei doi romancieri. Tot Al. George considera ca, dupa Gelu Ruscanu, primul mare erou camilpetrescian insetat de absolut si de puritate, "celelalte personaje ale lui Camil Petrescu se inscriu pe o curba coboratoare a sentimentului ajungand la pasiunea detestabila a lui Ladima, a lui D. sau a lui Radu Valimarescu." Si Serban Cioculescu stabileste o ierarhizare a intensitatii sentimentelor:" Drama din "Ultima noapte." vadeste o unitate obsesiva de preocupari intalnita si in Mioara. ; e aceeasi tema a femeii care se daruieste total sotului ei, cu o iubire integrala, pentru a-l insela tot atat de integral, si a geloziei mistuitoare. Mioara e eroina congenara Elei si lui Radu, frate bun cu Stefan Gheorghidiu si chiar cu eroul voluntar si lucid din "Suflete tari." . Si Stefan Gheorghidiu este din familia celor care au vazut idei si traieste sub magia lor, ceea ce a facut ca multi critici sa vada in el un invins si un inadaptat de tip superior. Drama lui este asemanatoare pana la un punct cu drama lui Gelu Ruscanu, asemanatoare prin aceea ca si la unul si la altul se desfasoara la nivelul constiintei si al luciditatii, deoarece, spunea autorul, "In afara de constiinta, totul e bestialitate","Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, de altfel, atentia sporeste durerea de dinti. Marii voluptosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat , si ultralucizi. " Diferita, deoarece la Ruscanu ideii dreptatii absolute domina celelalte componente ale personalitatii sale, iar la Gheorghidiu, in prima parte, ideea iubirii absolute umbreste celelalte laturi ale constiintei sale care insa vor rabufni la suprafata in partea a doua a romanului. " Un alt scriitor , contemporan cu Camil Petrescu este de alta parere : "Eroii lui Camil Petrescu nu sunt inadaptati si, pe planul valorilor esentiale, nu sunt niciodata infranti(.) Idealul lor de puritate e un act de constiinta, o tendinta intima catre ordine, catre echilibru, catre adevar". Inrudirea dintre eroii teatrului camilpetrescian si Stefan Gheorghidiu a fost exprimata magistral de criticul Pompiliu Constantinescu: "Psihologia lui Gheorghidiu se inrudeste cu psihologia eroilor dramatici ai d-lui Camil Petrescu; student in filozofie, indragostit de abstractiuni si modelat dupa idealuri livresti, Gheorghidiu e creat din pasta acelorasi "suflete tari", epigoni ibseniani rataciti in viata si neadaptati la compromisuri, stapani pe o minte geometric organizata, dar descompusi de asaltul insidios al iubirii. "





La aparitia romanului Patul lui Procust, critica a vazut in reluarea unor personaje prezente si in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi ,intentii de fresca sociala, asociindu-l pe Camil Petrescu lui Balzac (in ciuda dorintei autorului ca opera sa-i fie considerata "dosar de existenta" dupa modelul lui GidE) .Domeniul sau propriu este individul netipic, singuratic, monada, individualitatea sfasiata de drama sa personala, insolubila.", continua criticul mentionat. Metafora patului procustian ne fusese sugerata si de unele situatii din romanul anterior. Spatiul epic pe care si-l construieste personajul narator este unul al inadecvarii, construit numai din teoriile despre iubirea absoluta si tot ceea ce nu se incadreaza in limitele cerute de aceasta, se anuleaza. In noul roman, metafora Patul lui Procust este un pat de dureri morale in care se chinuiesc protagonistii prinsi in situatii carora nu le pot face fata sau care nu-i pot cuprinde. Chinul acesta este chinul dorintei de cunoastere, si imposibilitatea cunoasterii depline e centrul insusi al romanului. Drama constiintei poetului si ziaristului Ladima este dezvaluita prin optica a trei personaje diferite, doamna T., Fred Vasilescu si actrita ratata Emilia Rachitaru. Dramele romanului sunt reprezentate de drama lui Ladima si de cea a lui Fred, ambele izvorand din setea de cunoastere. Adevaratul cadru al dramei este prezentat in capitolul "Intr-o dupa-amiaza de august", care se petrece in patul Emiliei, unde Fred reciteste corespondenta lui Ladima, retraind drama acestuia si, in acelasi timp, crampeie din propria lui suferinta. Fred descopera aici un Ladima diferit de ziaristul exceptional si poetul remarcabil pe care-l cunostea, si anume un Ladima de o slabiciune umilitoare in viata lui intima, de o timiditate candida. In aceasta contradictie se situeaza pasiunea lui inexplicabila pentru Emilia, care nu justifica prin nimic pozitia de idol la care a ridicat-o Ladima. La randul sau, Fred, considerat de prietenii sai snob, superficial, isi dovedeste inteligenta, sensibilitatea, luciditatea si o desavarsita intelegere a societatii, in care de fapt a invatat sa poarte o masca, potrivit rangului sau social, dar nu si sufletului sau. Dizolvarea cuplurilor in care sunt antrenati cei doi are cauze diferite. In cuplul Ladima-Emilia, dizarmonia se datoreaza faptului ca iubirea are un caracter unilateral, hranita fiind doar de inchipuirile lui Ladima, care doreste ca prin iubire sa atinga idealitatea, Emilia fiind incapabila de trairi superioare. Tot ceea ce vede Ladima frumos si nobil in Emilia nu e decat proiectia propriei sale frumuseti sufletesti imprumutand Emiliei "tot ce-i trebuie ca s-o poata iubi si o iubeste anume, pentru ceea ce i-a imprumutat chiar el."Ca si Stefan Gheorghidiu, Ladima isi angajeaza in iubire intreaga-i personalitate. Avand in sfarsit revelatia adevaratei Emilia, el isi exprima deceptia intr-o scrisoare, dar nu mai are puterea de a se redresa moral si, la fel ca si Stefan Gheorghidiu, traieste sentimentul zadarniciei. Traind in continuare in saracie, dezamagit in dragoste, frustrat in orgoliul personal, pustiit sufleteste, realizand prea tarziu sentimentul incomunicabilitatii, nu se mai poate salva decat prin moarte. Iluzia erotica a generat tragicul.



Un alt cuplu care are toate sansele pentru a atinge armonia si fericirea, dar nu o atinge, este cuplul Fred Vasilescu - Doamna T. Explicatia ar sta, dupa opinia lui Pompiliu Constantinescu in faptul ca "in acest cuplu, ambii se tem deopotriva de vartejul pasiunii."G. Calinescu arata ca nu complexele de inferioritate il determina pe Fred sa se izoleze, ci "frica de a nu descoperi in Doamna T. o fiinta comuna de tipul Emiliei." Eroii se tem de revelatia reciproca, de faptul ca , la capatul cunoasterii nu vor descoperi decat durerea, acea durere cauzata de contrastul dintre real si ideal, ca si la ceilalti eroi ai lui Camil Petrescu. Misterul in cazul acestui cuplu, considera Aurel Petrescu, consta in "estomparea revelatiei." "Eroul traieste in imaginar o durere virtuala si lipsit de curajul de a o confrunta prin experiment, refuza cunoasterea(.). El prefera suferinta izolarii din care nu va iesi probabil, decat prin sinucidere ." Misterul mortii lui Fred, sinucidere sau accident, poate fi interpretat ca un refuz al cunoasterii, si in felul acesta , prin cultivarea misterului, in plan filozofic, Camil Petrescu se apropie de Lucian Blaga.



La randul ei Doamna T., ultralucida in analiza propriului sentiment, nu poate dezlega miracolul ascuns de constiinta lui Fred Vasilescu, nu sesizeaza aspiratia spre absolut a acestuia, temandu-se de caracterul efemer al altor iubiri. G. Calinescu socotea false cele doua ipostaze feminine, Doamna T. "prea cerebrala" si Emilia "prea bestie". In ambele romane ale lui Camil Petrescu, femeia, cand inceteaza sa mai fie o proiectie a nazuintelor barbatului, submineaza cuplul fie prin superioritatea sa, ca Doamna T., fie prin inferioritatea sa, ca Emilia, dupa o perioada mai lunga sau mai scurta de intimitate. Personajul masculin, ca masura de prevedere, refuza implinirea fizica a iubirii. Acuzat de misoginism, Camil Petrescu s-a aparat scriind: "Ah, o femeie care sa fie atat de putin frumoasa, incat sa nu se observe, sa-si lase linistea, atat de senzuala ca sa-ti calmeze nervii, atat de buna camarada, incat cu averea ei sa poti realiza Etica, Estetica, Sociologia."



Din analiza operelor dramatice si a prozei camilpetresciene s-au observat trasaturile comune ale personajelor create de el : inaptitudinea lor de a se apropia de indivizii comuni; adoptarea unei logici, nu a realitatii si a vietii, ci o logica dura, inflexibila, a ideilor; nevoia de certitudine; incapacitatea de a fi flexibil, de a accepta compromisul, jumatatile de masura. "Asemenea eroilor din teatrul autorului, si cei din romane sunt "chinuiti ai revelatiilor in constiinta". Dramele lor exprima tensiunea ineluctabila, ontologica dintre ideal si real si, in consecinta, nu pot avea din principiu decat deznodamant tragic. Sunt drame ale avantarii zadarnice spre absoluturi."



Eroul camilian este omul masurilor absolute, al justitiei absolute, al iubirii integrale, al adevarului absolut, in opozitia cu personajele care reprezinta relativul.



Conceptia dramaturgica a lui Camil Petrescu este influentata de cea a romancierului, ambele intemeindu-se pe luciditate, pe depasirea si negarea umanitatii, in conditiile sociale ale alienarii. Cunoscuta formula "cata luciditate atata existenta si deci atata drama", aparuta intr-o replica data de Gelu Ruscanu lui Praida, reprezinta un moto al intregii sale creatii dramatice, si nu numai. Personajul de drama sau de roman nu poate fi decat un lucid, o fiinta traind sub semnul problematicului, mistuita de febra cunoasterii. Construind eroi intelectuali, Camil Petrescu intelege prin Intelectual nu omul care e definit astfel prin profesia sa si prin statutul social, ci prin pasiunea adevarului, prin efervescenta inteligentei. El ia atitudine si fata de traditionalism si fata de modernism, exprimandu-si adeziunea la ceea ce el numeste "substantialul": "Daca traditionalul e teza, iar modernul antiteza, atunci substantialul e sinteza."



Dupa cum marturiseste undeva , ca student, solicitat de toate contradictiile si mirajele, Camil Petrescu nu a aderat la "spiritul dezagregat", cum il numea el, al generatiei interbelice, care, sub masca "inteligentei", simula scepticismul, revolta, setea de nou, ce se vor reflecta atat de bine in romanele unui mare coleg de generatie, dar nu si de formule estetice din perioada interbelica, Mircea Eliade.



*



"De cativa ani de cand citisem "Educatia vointei", eram convins ca omul poate face orice, cu conditia sa vrea si sa stie cum sa-si controleze vointa. Imi spuneam ca o asemenea stapanire de sine deschide drumul catre libertatea absoluta. Lupta contra somnului ca si contra comportamentelor normale, insemna, pentru mine, o incercare eroica de a depasi conditia umana."(s.N).



Obsesia autenticitatii, a comunicarii prin scris a experientelor generatiei sale, o generatie bantuita de nelinisti, dornica de "experiente" spirituale, caracterizeaza si perioada romaneasca a lui Mircea Eliade (1907-1986), de pana la moartea mentorului generatiei sale, Nae Ionescu. Dar in timp ce Camil Petrescu intelegea prin autenticitate "intuire a substantei", realizarea "concretului", care nu se poate face prin notatii de jurnal intim ci prin "cunoasterea intuitiva, nemijlocita", Mircea Eliade intelege prin "autenticitate" jurnalul, povestirea la pers. I, rememorarea netrucata, confidenta. "Experientele", pe care ni le comunica in alt mod decat Camil Petrescu, sunt tot experiente ale cunoasterii, sunt insa tot rezultatul unor revelatii in constiinta ca ale eroilor din "Jocul ielelor" sau din "Patul lui Procust" . ,Ca elev(.), ca student, naratorul traieste constientizand totul, toate trairile, constientizeaza, s-ar putea zice, ca un doctor chiar si experientele cele mai intime, chiar si initierile sexuale. Trairea -orice traire - la nivelul sau de constiinta implica procese de intelectualizare." Ceea ce au in comun revelatiile in constiinta din literatura lui Camil Petrescu cu experientele personajelor eliadesti, este , continua Dumitru Micu, " meditatia. O meditatie care nu tinde (incA) la intuirea a ceva analog substantialitatii, si nu practica, bineinteles, reductia fenomenologica." Dupa cum afirma in Introducerea la Romanul adolescentului miop Eliade visa sa scrie un roman care sa nu fie literatura ci " o carte de viata afectiva, o confesiune personala", " o oglinda a sufletului meu", suflet care nazuia la omniscienta si, prin ea, la omnipotenta " o rafuiala". Tanarul Mircea Eliade era preocupat inca din adolescenta de depasirea limitelor biologice, in vederea valorificarii maxime a timpului limitat care ne este dat ca fiinte , pentru a putea accede la o desavarsire spirituala, la o putere interioara pe care o poti obtine doar prin meditatie asupra marilor carti ale omenirii sau prin lectura, intrand astfel in comuniune cu marile spirite universale. Retras in mansarda sa, celebra mansarda a lui Mircea Eliade, tanarul isi impune un program drastic de somn, tocmai pentru a avea mai mult timp pentru studiu. Iata ce marturiseste autorul in Memorii:" "Mansarda era de acum numai a mea, plina numai cu lucrurile mele(.)nu mai stiu cum am ajuns sa-mi scriu jurnalul(.)Jurnalul il scriam mai cu seama noaptea, uneori tarziu dupa miezul noptii, cand era sigur ca tata nu va mai veni sa ma controleze. Din clasa a V-a incoace si pana la incheierea studiilor universitare, ma deprinsesem sa dorm din ce in ce mai putin, cateodata multumindu-ma cu trei-patru ceasuri pe noapte. Am ajuns la acest rezultat dupa o lunga disciplina." In romanele adolescentilor interbelici, mansarda ocupa un loc important, din moment ce aici se refugiau de curiozitatea adultilor , isi constituiau chiar societati artistice, precum , Muza naratorului din romanul lui Mircea Eliade, Jurnalul adolescentului miop. Vom regasi pretextul mansardei, ca loc de refugiu, propice unei vieti spirituale intense, pe alte coordonate literare si afective, peste decenii, in romanul lui Breban Drumul la zid. Fascinatia acestui loc consta in poezia pe care o degaja, poezia unui spatiu in care timpul se deruleaza cu alt ritm, in care dialogurile, impacarile dar si certurile au valoare sacrala, intemeind discret o alta identitate a altei varste, in locul celei adolescentine pe care participantii la aceste intalniri incearca sa o salveze de patina uitarii. Cel mai bine ii reuseste acest lucru chiar naratorului care, scrie, scrisul fiind o arma impotriva timpului : Simteam cu o formidabila sensibilitate, luciditate, atentie, claritate - cum fiecare clipa ingroapa pe celelalte, cum tot ce ne incanta sau ne tulbura e sclipat efemer. Criza dureaza si acum cand scriu. De ce nu pot gasi puncte stabile, absolute, eterne? cand capat constiinta timpului care curge fara ca o putere sa-l poata opri - ma cutremur. Mi se pare ca ori innebunesc - ori trebuie sa fac urgent, o fapta mare. In eforturile sale, tanarul Eliade vedea nu numai o incercare de dobandire a libertatii, ci si depasire a conditiei istorice, sociale, culturale

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.