Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






SUFLETE TARI - DRAMA, DE CONSTIINTA, - Semnificatia titlului de Camil PETRESCU



Camil PETRESCU Suflete tari
Definitie: Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente comice.





Camil Petrescu este un autor analitic atat in roman, cat si in teatru, construind personaje framantate de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in lumea ideilor pure, imposibil de aplicat in realitatea concreta. Conceptia lui Camil Petrescu despre drama umana evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi intemeiata pe indivizi de serie, ci axata pe personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de contraziceri", ca personajele nu sunt caractere, ci cazuri de constiinta, personalitati plenare, singurele care pot trai existenta ca paradox: "Cata constiinta atata pasiune, deci atata drama". in piesa "Suflete tari", Camil Petrescu preia din romanul "Rosu si negru" de Stendhal acele episoade care sunt esentiale pentru desfasurarea conflictului, diferenta constand in alegerea unui plan dilematic de manifestare a acestuia in constiinta personajelor. Dramaturgul insusi marturiseste atractia deosebita pe care o are pentru autorul francez: "Eram inca de ani de zile, si am ramas, un pretuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a parut ca laborioasa tactica a lui Julien Sorel, ca sa seduca pe d-ra de la Male, ar putea fi tematic inlocuita cu o irumpere psihica atat de clocotitoare, atat de neprevazuta, incat sa izbandeasca, in 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de luni (si poate anI) de manevre calculate si dibuiri de tot soiul". (Camil Petrescu - "Addenda la



Falsul tratat").

Drama "Suflete tari" de Camil Petrescu a avut premiera in anul 1922, dar a fost publicata abia in 1925.

Tema o constituie drama de constiinta a personajului principal, izvorata dintr-un conflict complex si puternic in planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemasurat, eroul se incapataneaza sa le aplice in realitatea concreta cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-si asuma esecurile, de opacitatea fata de orice solutie reala, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinatia de a aplica in societatea concreta iubirea absoluta, ce se dovedeste imposibila la nivelul unor clase sociale antagonice.



Semnificatia titlului

Titlul "Suflete tari" situeaza conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul constiintei personajelor, care nu sunt caractere cu trasaturi morale traditionale, ci personalitati puternice, adevarate "suflete tari", pentru care optiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu si Andrei Pietraru apartin unor clase sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de conceptii inflexibile. Ioana, tributara prejudecatilor de casta, mandra, inaccesibila, de o distinctie strivitoare, "dispretuieste bucuriile de pret marunt ale celor din jurul ei". in opozitie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecati, este insetat de o "dragoste in stare pura", absoluta, dominat de un orgoliu exagerat (hybris - n.n.), care-1 conduce spre eroarea ca poate trece peste barierele sociale si poate sa-si recapete demnitatea umana, de care fusese frustrat in viata din cauza conditiilor sale sociale umile. in fond, el n-o iubea pe Ioana, ci se iubea pe sine. Asadar, cele doua "suflete tari" care compun un cuplu antitetic pot comunica pasional numai in faza iubirii tainuite, cand interpreteaza deja alte roluri, purtand fiecare o masca: "De o saptamana, viata mea nu e decat o prefacatorie dezgustatoare", marturiseste Ioana. "Suflete tari" sunt si boierul aristocrat Matei Boiu Dorcani si taranul Culai Darie, eroi rigizi, incapabili de a avea dileme, convinsi ca cele doua clase sociale nu se pot intersecta fara consecinte fatale.



Povestirea subiectului pe acte, tablouri si scene

Actul I

Actiunea se petrece in toamna anului 1913, in Bucuresti. Decorul reprezinta casa lui Matei Boiu-Dorcani, o "cladire veche, cu ziduri groase ca de cetate" si anume biblioteca, "o incapere mare [] cu fronton triunghiular, pe care e aplicat blazonul lucrat in lemn". in maniera camilpetresciana, personajele beneficiaza de un portret fizic detaliat, precum si de cateva trasaturi dominante ale firii lor. La deschiderea cortinei, in scena se afla Andrei Pietraru, "un tanar ca de 30 de ani, inalt, delicat, fara sa fie slab. Par castaniu, fata palida si ochii verzi-albastri, foarte puternici, patrunzatori. Are figura obosita de om mistuit de o framantata viata interioara. Fire bolnavicios de impresionabila, cand prea timida, cand excesiv de violenta. O neliniste si o nestabilitate in gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influente deodata".

Piesa incepe cu un "Prolog", Andrei Pietraru cerceteaza cu emotie un revolver, pe care il lipeste de inima si "zambeste ingandurat si absent". Scena se intuneca treptat si personajele care apar au un aer "fantomatic" si "o vibratie artificiala", semn ca discutia se intampla numai in imaginatia lui Andrei Pietraru. Printul Bazil Serban este insotit de gazda, Matei Boiu-Dorcani si discuta . despre faptul ca Andrei Pietraru il provocase la duel pe Print, care este uimit de indrazneala tanarului. Afland despre duel, Ioana Boiu se tulbura puternic si Bazil interpreteaza gresit emotia ei, crezand ca este ingrijorata pentru viata lui. Fata insa isi exprima teama pentru viata Iui Andrei si tatal ei isi da seama, cu bucurie, ca este indragostita de tanarul cercetator. Bazil este dezamagit, considerand aceasta iubire nepotrivita, intrucat Andrei isi intrerupsese studiile, isi amana la nesfarsit examenele, era un biet fiu de taran, apoi exclama cu indignare: "Ganditi-va la stramosii d-voastra la cei trei logofeti, la cei patru spatari". Matei are alta scara a valorilor, pentru el sunt mai presus valoarea personala a unui om, devotamentul si curajul moral, decat mediul in care s-a nascut omul respectiv. El considera ca fiica lui si Andrei sunt "nascuti unul pentru altul". Printul Bazil isi mentine parerea, ca tanarul este un ratat" si iese amenintand cu duelul de a doua zi.

Scena I. Andrei Pietraru se dezmeticeste brusc din visare si sare in picioare auzind glasul feciorului, care il introduce pe Serban

Saru-Sinesti, avocat si vicepresedinte al Camerei, "un barbat voinic, ca de patruzeci si ceva de ani, cu infatisare energica, cu oarecare pretentii de om spiritual". Cu o usoara ironie, Sinesti ii spune sa stea jos, deoarece el nu are ca stramosi nici spatari, nici logofeti. Andrei il roaga sa nu fie suparat pe el pentru ca rupsese logodna cu fata cumnatului sau, domnisoara Marculescu. Fata era foarte bogata, insa tatal sau tinea mortis sa o marite cu un universftar, ca sa-si lase ginerele in locul sau la catedra, ceea ce lui

Sinesti i se pare o idee ciudata. Cu ironie, considera ca Andrei refuzase o avere, doctoratul in strainatate si un post de profesor universitar pentru marele post de bibliotecar, pe care tanarul il avea in casa Boiu de vreo patru-cinci ani. Andrei raspunde cinismului evident al lui Sinesti printr-o sinceritate patetica, aceea ca, desi

"frumoasa si foarte gingasa", n-o putuse iubi pe domnisoara

Marculescu si "ar fi fost nefericita daca as fi luat-o de sotie". Sinesti continua ironia, considerand ca tanarul viseaza la o "dragoste in stare pura".

Scena II. Deciu, un ziarist de la "Seara" si "Lumea ilustrata" doreste sa vorbeasca cu domnisoara Ioana Boiu, ca sa-i arate "portretul" pe care-1 publicasera in revista si pe care i-1 citeste, cu glas tare lui Sinesti. Articolul se intitula "Jupanita", asa cum ii spuneau prietenele ei si contura un portret aristocratic domnisoarei Ioana Boiu. Descrierea Jupanitei continea si o ironie subtila la adresa felului distant cu care se comporta cu oamenii, din care cauza nu s-a maritat inca, desi are treizeci de ani si zece milioane de zestre, accentuand dorinta tinerei de a semana cu unul dintre personajele feminine ale lui Stendhal, domnisoara de la Mole.

Deciu, ignorandu-1 cu desavarsire pe secretarul domnului Boiu, recunoaste fata de Sinesti ca articolul fusese un pretext pentru a putea intra in casa lor, "unde e mai greu de intrat decat la palat". El voia, in fond, sa afle rezultatul demersului pe care Sinesti urma sa-1 intreprinda in mandatul pe care-1 primise din partea Partidului Liberal, acela de a-1 convinge pe domnul Boiu Dorcani sa intre in noul guvern, promitandu-i ca, la randul lui, ii va spune ce functie va ocupa Sinesti in urma remanierii.



Scena III. Intra Matei Boiu Dorcani, care are o "infatisare aleasa de batran cu monoclu, paloare de om bolnav, gesturi retinute si delicate". Sinesti devine dintr-o data excesiv de politicos, disparandu-i definitiv siguranta de pana atunci. Mesajul lui Sinesti este unul politic, dorind sa afie daca raspunsul dat presedintelui liberal de catre Boiu este unul definitiv, ori s-a mai gandit intre timp si poate reveni asupra refuzului de a face parte din noul guvern. Batranul aristocrat este usor iritat de insistentele lui Sinesti, marturisindu-i ca are o aversiune fata de politica, inclusiv fata de fostul lui partid, ca fusese deja de doua ori ministru si "demnitatea mea nu-mi ingaduie sa mai fiu a treia oara". Boiu este convins ca reforma exproprierii nu este benefica pentru tara, ca padurile vor fi taiate in folosul strainilor, care se vor imbogati din vanzarea codrilor, de aceea el nu permisese dezgolirea muntilor ce se aflau in posesia lui. Faptul ca Boiu isi administra singur mosia de pe Valea Nereului este cunoscut de Maria Sinesti, care, ca si el, "sta acolo intreg anul", accentuand totodata ca nu se mai dusese Ia Dorcani de la moartea fiului sau.



Actul II

Actiunea se desfasoara in iatacul Ioanei Boiu-Dorcani, aflat chiar deasupra bibliotecii, o incapere incarcata de mobila, de carti scumpe, obiecte de arta, dand impresia de "prea multa culoare, prea multa risipa de dorinte, prea multa intentie de arta, in gustul estetizant al epocii".

Scena I. Elena, care verifica lumina electrica ce se defectase in hol, il observa surprinsa pe Andrei, asezat intr-un fotoliu. Se sperie la gandul ca Ioana, atunci cand se intoarce de la concert si il va gasi aici, se va enerva ingrozitor. Andrei este nervos si hotarat sa-i vorbeasca domnisoarei. Cu greu, Elena il convinge sa plece, promitandu-i ca o sa-l cheme atunci cand domnisoara Boiu va ramane singura, deoarece ea presupune ca ar putea fi insotita de tatal ei sau de Maria Sinesti.

Scena II. Ioana, imbracata in rochie de seara, se intoarce de la concert, insotita de tatal sau, Matei Boiu. Acesta ii spune, cu bucurie, ca Printul Bazil Serban o ceruse de sotie, veste pe care Ioana o primeste cu raceala, fiind indignata ca ei nu-i spusese nimic, ba mai mult, ii comunicase ca intentioneaza sa plece pentru totdeauna la Paris, ceea ce o facuse sa piarda "si bruma de simpatie pe care o aveam pentru el". Tatal ii gaseste scuze lui Bazil, deoarece Ioana intimida pe oricine si probabil ca nici printul nu avusese curaj sa-i ceara mana direct, dar ea ar trebui sa se simta magulita pentru el provine "dintr-un neam de voievozi Si cinsteste tot neamul nostru atunci cand iti cere mana". Cu ironie si dispret, Ioana accentueaza superficialitatea printului, care se crede sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor si cantaret, dar nu este nimic din toate astea, este numai un diletant, o mediocritate, un "preparat de educatie si timp liber". Matei se enerveaza si-i reproseaza ca nu este constienta de faptul ca neamul lor se stinge si acum li se oferise norocul "sa ducem mai departe un neam de oameni care au stapanit tara". Ioana respinge cu fermitate pretendentul, "Nu-i pentru mine Bazil!", dar tatal o roaga sa se mai gandeasca, noaptea fiind un sfetnic bun.

Scena HI. Dupa ce bate la usa iatacului, intra Andrei Pietraru, spre surprinderea aroganta a Ioanei. Tanarul este incurcat, sfios si rugator, apoi se hotaraste brusc sa adopte un ton barbatesc si insista sa fie ascultat, deoarece trebuie neaparat sa-i vorbeasca. El ii destainuie ca este indragostit de ea, ca nu mai poate dormi, nu mai poate lucra, insa ironia ei este usturatoare si-1 intreaba, ca pe un bolnav, daca pulsul este regulat. Atitudinea ei batjocoritoare il face sa para un personaj de comedie, ridicol si penibil, fiind silit sa-si ceara scuze ca o deranjase si sa-i promita ca n-o sa-i mai rapeasca timpul cu declaratii de dragoste jenante. Andrei ii marturiseste ca o sa plece de la ei, apoi incepe sa-i povesteasca "incet, nepatetic, toata suferinta trecuta". ii spune cum "toate bucuriile si durerile mele au inflorit numai in umbra d-voastra", desi ea il privea ca pe un obiect oarecare, cum isi zadarnicise viata din cauza ei, cum invidia pana si cainele alb "care va interesa mai mult decat mine". Ironica, Ioana considera confesiunea lui o tirada de teatru prost, "fraze de roman ieftin". Trezit brusc din starea emotionala de dispretul ei agresiv, Andrei constientizeaza ca idealul lui se prabuseste, ca el isi deschisese sufletul, iar ea il batjocorea si, deodata, toata suferinta lui acumulata in atatia ani se revolta si izbucneste cu violenta. El se hotaraste sa ramana la ea peste noapte, "cu sau fara voia d-tale", fiind neclintit in decizia sa ca inainte de miezul noptii sa-i sarute mana, pentru ca facuse acest juramant, altfel "imi sfaram tampla". Ioana ii intinde mana cu superioritate, Andrei duce gestul de a i-o saruta pana la jumatate, apoi isi da seama "ca nu mai are sens" si, dezmeticit, devine el insusi batjocoritor si aprig, amenintand ca-i va sfasia "aceasta masca mincinoasa, care a facut din mine un bolnav". Dezgustata de patetismul lui, Ioana rasfoieste, distanta, romanul lui Stendhal, "Rosu si negru". Andrei citeste un pasaj care-1 cutremura prin asemanarea cu situatia lui, acela cand Julien Sorel, indignat de lasitatea sa, jura ca, daca pana la ora zece seara nu va reusi s-o prinda de mana pe d-na de Renal, isi va zbura creierii". Ea banuieste ca el se inspirase in gestul sau din acest roman, parodiindu-1, desi Andrei neaga zdrobit, cu privirea ratacita: "Poate fi viata unui om, parodia unei carti?". El este stupefiat de lipsa ei de suflet, i se pare incapabila sa se induioseze de ceva si atunci rupe zagazurile si, cu ochi halucinati, izbucneste navalnic, o jigneste spunandu-i ca ea este cea ridicola, deoarece se ascunde in spatele tablourilor si al palatului, care o apara de lume, de viata reala. O acuza ca inteligenta ei este fabricata, nu se manifesta ca o componenta reala a capacitatii ei, deoarece se serveste de mainile si picioarele slugilor, cumpara fleacuri cu bani despre care nu stie nimic, pretinzand ca face arta. Pentru ca il acuza de lasitate, el o surprinde cu informatia ca a doua zi in zori va avea loc duelul cu printul, intrucat el retractase scuzele. Andrei ii explica faptul ca acest duel nu este o lupta cu moartea, ci adevarata infruntare a destinului a fost perioada de sase ani, in care a suferit si s-a zbuciumat peste masura, fara ca macar sa poata hotari asupra deciziei pe care ar fi trebuit s-o ia. Se aude un zgomot si Ioana intra in panica, de teama ca tatal ei sa nu-1 gaseasca pe Andrei in iatac. El refuza sa plece si-i sugereaza ca scuza o acuzatie de furt, pe care n-o va tagadui in fata lui Matei. Ea stinge lumina si Andrei ramane in zona intunecata a scenei.



Scena IV. Matei este uimit ca ea sta in intuneric si invinovateste slugile de neglijenta, amenintand ca o sa-i concedieze pe toti, in afara de bibliotecar, "singurul om care munceste aici". Gesturile care se manifesta sunt agitate si pline de zbucium, deoarece tatal venise sa ia dublura de la cheia de la biblioteca, nevoind sa-1 trezeasca pe bibliotecar. Andrei vrea sa iasa in lumina si sa-i dea cheia, spre disperarea Ioanei, care ii smulge cheia din mana si o da tatalui, spunandu-i ca e dublura celei aflate la bibliotecar.

Scena V. Dupa plecarea lui Matei, Ioana "are ceva dintr-un soldat infrant si zdrentuit care vine din lupta", fiind istovita de zbuciumul prin care trecuse si cerandu-i lui Andrei sa plece, pentru ca are nevoie de liniste. El reactioneaza curajos la aceasta dovada de egoism, reprosandu-i, la randul lui: "De ce nu te gandesti si la linistea mea?". Cu un ton diplomatic, ea recunoaste ca este un om remarcabil, cu insusiri deosebite si-1 sfatuieste sa paraseasca postul de bibliotecar din casa lor, insa el respinge propunerea, intrucat i se pare inutila orice performanta ar reusi sa realizeze, daca ea n-ar sti nimic despre izbanzile lui: "a trebuit sa te intalnesc pe dumneata, mormantul mandriei mele". Andrei ii povesteste cum colegii il considerasera totdeauna in fruntea generatiei lor, ii apreciasera calitatile iesite din comun pentru a face o cariera stralucita, or, el sacrificase totul pe altarul iubirii. Ioana ii intinde mana, el o refuza, dorind o certitudine, ea ii ia ambele maini si-i promite prietenia si sprijinul ei pentru a deveni ceea ce merita. Andrei respinge orice ajutor si-i adreseaza o suprema rugaminte: "trebuie sa fii a mea trebuie asta-seara chiar". Reactia Ioanei este din nou incarcata de ironie, dar Andrei, "pe care nimic nu-1 mai poate abate din drum", ii cuprinde umerii, o priveste infierbantat in adancul ochilor, ea ramane ca hipnotizata in bratele lui si sopteste stins: "Lasa-ma, lasa-ma". in continuare, scena se consuma mut, accentele mutandu-se pe gesturi, mimica si atitudini sugestive, fiind descrisa de autor in didascalie: "acest AĞlasa-ma, lasa-maAğ de femeie care AĞcadeAğ il jigneste. Aproape o azvarle pe covor privind-o cu dispret. El a vrut-o pe AĞjupanitaAğ. Ioana cade usor pe genunchiul drept, dar se scoala fulgerator cu corpul intins ca o coarda, fixeaza asupra lui o privire de mandrie, de ura si de patima in acelasi timp. Se apropie de el ca sa-1 loveasca. Vrea sa spuna ceva, il prinde de mana, dar in aceeasi clipa, Andrei a cuprins-o brusc in brate, o saruta apasat pe gura."



Actul III

Tabloul I. Decorul reprezinta biroul elegant al secretariatului general al unui club, in anul 1913. Pe pereti sunt diverse caricaturi ale oamenilor politici. in scena se afla Maiorul M., domnul R. si Kneazul. Acesta din urma citeste procesul verbal incheiat cu prilejul duelului dintre Andrei Pietraru si Printul Bazil Serban, care se terminase cu o disputa. Andrei era acuzat de martorii adversarului ca lovise dupa ce directorul de lupta strigase "Halt" si-1 ranise destul de grav la umar pe print si propuneau descalificarea acestuia. Martorii lui Andrei tagaduiau acest lucru, sustinand ca lovitura fusese data chiar in clipa cand s-a auzit comanda, asa ca nu se punea in nici un caz problema descalificarii. Ca urmare, divergenta trebuia rezolvata de un "juriu de onoare", iar cei trei erau membrii acestei comisii care trebuiau sa decida. Maiorul si domnul R. propun descalificarea, dar Kneazul se opune si considera ca Pietraru procedase corect, drept pentru care decizia se amana pentru o intalnire viitoare. Acest tablou ilustreaza ideea ca Andrei Pietraru, dintr-un sentiment profund al onoarei, nu renuntase la duel, pentru a-i demonstra iubitei lui ca poate avea si el demnitate aristocratica.



Tabloul II

Scena I. Actiunea se petrece in marea biblioteca a casei Boiu, unde Andrei Pietraru discuta cu Darie Culai, prietenul sau. Andrei ii povestise despre intalnirea din iatacul Ioanei, de la care se scursese o saptamana si-i marturiseste ca viata lui se schimbase de atunci. Culai este ironic, el observase ca Andrei este tot bibliotecar, ca slugile il trateaza ca pe egalul lor, iar domnii eleganti care veneau pe la familia Boiu "nu-ti raspund la salut, decat daca te si pleci putin". Prietenul lui recunoaste ca ziua asa se intampla, dar noptile pe care le petrece, in taina, cu Ioana sunt "calde si patimase" si dimineata , cand revine la statutul de bibliotecar, se intreaba daca totul nu este un vis. El se considera un invingator, pentru ca simtise o adevarata voluptate cand, plimbandu-se la sosea pe aleea pietonilor, 3 trecut Ioana, "mandra si dispretuitoare", in echipajul ei de lux, admirata de toti snobii, dar ea nu-i baga in seama, ci 1-a privit numai pe el. Culai considera ca este numai iluzia de invingator, iar faptul ca ea se purta din ce in ce mai rece cu el denota ca aventura lor fusese doar un capriciu al Ioanei Boiu, de care incepuse sa se sature. Mai mult decat atat, Culai il acuza ca era nedemn s-o necinsteasca pe fata stapanului sau, in propria lui casa, iar in al doilea rand, se comporta josnic, ducand o viata de "prefacatorie, de minciuna grosolana" fata de omul care-1 platea. ii atrage atentia si asupra receptarii de catre batran a iubirii lui, pentru ca il va banui ca-1 intereseaza numai averea fetei si nu-l va crede nimeni ca este un "nebun sincer". De altfel, altcineva il iubea cu adevarat pe Andrei si aceasta era Elena, fata care "si-a pustiit tineretea, si-a secat viata cu ochii la tine" timp de sapte ani si el nici nu bagase de seama.

Scena II. Ioana ii comunica lui Andrei ca tatal ei va pleca la mosie, spre fericirea tanarului, care insa, ei ii pare cu totul deplasata. Ea insista ca sa-i spuna tatalui ei totul, chiar astazi, dar Andrei se sperie, ezita, dovedind lasitate. Ioana ii marturiseste ca nu mai poate trai cu aceasta rusine, ca de o saptamana "viata mea nu e decat prefacatorie dezgustatoare" si nu mai poate indura. Andrei ii promite ca va vorbi cu tatal ei chiar azi, fapt ce o entuziasmeaza pe fata, pentru ca-1 vrea "puternic si poruncitor", sa arate ce poate, sa-i surprinda pe toti. Sovaielile lui au dezamagit-o si au intristat-o, facand-o sa se poarte rece si din ce in ce mai distanta cu el. Lasitatea si slabiciunea revin, si Andrei propune sa-i comunice totul lui Matei printr-o scrisoare. Ioana este dezamagita de lipsa lui de fermitate si-1 indeamna sa se duca la tatal ei "barbateste", caruia sa-i spuna, fara ocol: "Domnule, fata d-tale e nevasta mea". Apoi, cu o mare amaraciune, il ameninta ca o sa-i spuna ea, dar atunci totul se va sfarsi intre ei, "si voi intelege [] ca noaptea nu distingi bine si lesn^ poti lua un papusar falos drept eroul asteptat". Jignit, Andrei se ambitioneaza si-i promite ca ii va spune totul tatalui sau chiar azi.



Scena III. Matei Boiu ii comunica lui Andrei ca i-a facut rost de un post de suplinitor la un liceu in Bucuresti, ca s-a gandit la un inlocuitor pentru biblioteca si apreciaza stradania si devotamentul cu care tanarul muncise la ei. Andrei este incurcat si incearca sa multumeasca pentru anii acestia care au fost pentru el cei mai frumosi. Cu o hotarare brusca, Andrei ii cere mana fiicei lui Matei Boiu, care considera aceasta indrazneala o gluma necuviincioasa. Andrei ii destainuie ca Ioana il iubeste, spre amuzamentul batranului, care il considera nebun.

Scena IV. Ioana intra in incapere emotionata si teapana si-i explica tatalui sau ceea ce vrea sa-i comunic Andrei si anume "ca sunt nevasta lui". Matei Boiu este uluit de cele aflate si, autoritar, ii spune fetei sa iasa, pentru ca el are de vorbit cu "acest vanator de zestre".

Scena V. Domnul Matei Boiu-Dorcani este din cale afara de furios, il acuza pe Andrei ca s-a dovedit un misel, ca nu este decat un ratat, "un student intarziat", un ticalos. Argumentul iubirii este pentru Matei cu totul nesemnificativ, fara importanta in neamul lor, care a dainuit nu prin "dezmatul iubirii", ci "prin renuntare, prin lupta, prin infrangeri" si prin sacrificii. El ii da exemplul celor patru fete ale vel-logofatului Manole Boiu, care s-au calugarit toate inti-o zi, ca sa nu se imparta averea prin mosteniri si "neamul sa ramaie astfel puternic". Dispretul lui nu cunoaste margini, uluit ca tanarul ii spune pe nume domnisoarei Boiu si, realizand brusc faptul ca-i daduse de inteles ca devenise "nevasta" lui, ramane incremenit si abia mai poate respira: "Am aproape saptezeci de ani. [] De ce nu m-ai ucis intai? Doi-trei ani de viata inca nu inseamna nimic si as fi inchis ochii fara sa stiu ca, dupa ce baiatul mi-a fost omorat, - fata mi-a fost necinstita si scoasa din lumea ei, ca o leproasa. Ai fi fost mai putin ticalos". Aristocratul nu poate intelege cum fiica lui putuse deveni amanta unui fiu de taran, a unui slujitor, intrebandu-se cu dezgust: "Cum de nu i-a fost sila?". La aceste cuvinte, Andrei, care ascultase sfios si respectuos toate acuzatiile, se simte profund jignit si devine, brusc, de o autoritate agresiva: "Cu sgu fara binecuvantarea dumitale, Ioana e nevasta mea". Clocotind de furie, il acuza ca-i insulta tineretea si ca ar fi fost inutil daca ar fi venit cinstit sa-i marturiseasca iubirea pentru Ioana, deoarece i-ar fi "ridicat in fata o haita de stramosi, care sa-mi conteste dreptul de a fi eu insumi". Matei Boiu Dorcani, cu un dispret amar, regreta ca Andrei nu face parte din lumea aristocratica, pentru ca l-ar fi putut palmui dupa cununie, dar asa cum stau lucrurile totul este zadarnic. Daca tanarul ar fi fost un borfas de rand, daca s-ar fi furisat in casa cu scopul de a fura "cateva boarfe", ar fi fost pedepsit de lege si inchis, dar pentru ca i-a luat fata, "floarea cea din urma a sangelui meu sfarsit", nu va da socoteala nimanui, nu va suporta nici un fel de consecinte pentru marsavia lui. Andrei il sfatuieste s-o dezmosteneasca pe Ioana, deoarece el nu este un vanator de zestre, dar Matei, vlaguit de durere, riposteaza spunand ca nu o va dezmosteni, dar ar da tot ce are "pentru ochii curati ai fetei mele de dinainte" si-1 asigura, cu ironie, ca se va simti bine in averea adunata de generatii.

Scena VI. Elena, palida si vadit tulburata, strange intr-o servieta toate lucrurile de pe birou fara sa-1 priveasca pe Andrei, iar acesta, stanjenit, se vede ca sufera pentru "raul pe care i 1-a facut acestei fete", care era indragostita de el de atatia ani, fara speranta. Ea ii comunica faptul ca domnul Matei Boiu Dorcani se muta definitiv la mosia Dorcani, unde nu mai fusese de sapte ani, de cand ii murise baiatul. Elena recunoaste ca auzise toata discutia lor, care de altfel se auzise in toata casa si ca se hotarase sa-1 insoteasca pe batran si sa stea cu el la mosie. Cuprins de duiosie pentru atata devotament si daruire, Andrei o cuprinde pe fata si o saruta, scena surprinsa de Ioana Boiu, care tocmai intra. Speriata, Elena fuge, ceea ce agraveaza si mai mult aparenta tradare.

Scena VII. Ioana este sufocata de indignare, "cu slugile din casa!", respingand cu sila orice atingere a lui Andrei si acuzandu-1 ca este intr-adevar un vanator de zestre, "un suflet de sluga", asa cum afirmase tatal ei. incercand disperat sa se dezvinovateasca, Andrei o intreaba: "daca m-as omori, m-ai crede?". Ioana este sarcastica si, amintindu-si scena din noaptea in care o cucerise, ii raspunde "cu o ucigatoare batjocura: "Sa te omori? Iar [] sa te omori?". Andrei, "cu un zambet alb, cu o liniste de mort", se impusca in inima, spunand cu ultimele puteri: "Pe dumneata te-am ucis in mine Esti moarta mai moarta decat daca n-ai fi existat niciodata". Naucita si disperata, Ioana striga dupa ajutor. Intra servitorii, Elena si Culai, care venise impreuna cu fostul lor coleg care era acum doctor. Dupa examinarea lui Andrei, acesta constata ca nu este atinsa inima. Culai se intoarce catre Ioana, care este inmarmurita si pare ca nu intelege nimic din ce se intampla si-i spune autoritar ca Andrei al ei a murit, apoi o indeamna pe Elena sa-si faca bagajul si sa mearga impreuna cu ei la Valeni.

Pentru finalul dramei "Suflete tari", nu este importanta sinuciderea fizica a personajului central, ci moartea iubirii absolute in sufletul zbuciumat al lui Andrei Pietraru, esecul generat de imposibilitatea implinirii idealului in dragoste.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...




Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.





loading...