Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




ACT VENETIAN - DRAMA DE CONSTIINTA - Relatarea subiectului pe acte, tablouri si scene de Camil PETRESCU



Camil PETRESCU ACT VENETIAN
Definitie: Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente comice.



Camil Petrescu este un autor analitic atat in roman, cat si in teatru, construind personaje framantate de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in lumea ideilor pure, imposibil de aplicat in realitatea concreta. Conceptia lui Camil Petrescu despre drama umana evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi intemeiata pe indivizi de serie, ci axata pe personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de contraziceri", ca personajele nu sunt caractere, ci cazuri de constiinta, personalitati plenare, singurele care pot trai existenta ca paradox: "Cata constiinta atata pasiune, deci atata drama".

Piesa "Act venetian" a avut, initial, un singur act si actiunea se petrecea intr-un tinut romanesc. Aceasta prima varianta a fost scrisa de Camil Petrescu in numai trei zile, fiind publicata in 1919. Cum insa autorul nu gaseste solutia unui limbaj sugestiv pentru a ilustra prefacerile launtrice ale personajelor in mentalitate romaneasca, alege un tinut strain si o epoca a depravarii si reface piesa in forma definitiva, intre anii 1945-1946. Actiunea acestei ultime variante se petrece in secolul al XVIIl-lea, la Venetia, intr-o perioada cand starea armatei si puterea economica slabisera total, republica fiind un loc al placerilor, al coruptiei, al comploturilor si crimelor. Mediul cultural al Venetiei este propice unui limbaj adecvat, capabil sa exprime metamorfozele launtrice ale personajelor, care traiesc intr-o societate depravata, decazuta moral, reusind sa creeze o puternica tensiune dramatica si stari conflictuale intense.







Actul 1

Actiunea se petrece la Venetia, "in ultimii ei ani de republica independenta". Decorul reprezinta sala cea mare a palatului lui Pietro Gralla, avand aspect monumental, cu picturi si sculpturi "din scoalele venetiene", cu pardoseala din marmura alba, pe care sunt asezate "vreo 17 corabii in miniatura, opt albastre, noua rosii" intre doua paravane, ce imagineaza o stramtoare prin care ar trebui sa se strecoare respectivele nave. Aplecat asupra lor, Pietro Gralla analizeaza situatia, incercand sa stabileasca o strategie, ajutat de servitorul sau devotat, Nicola.

intr-o maniera specifica teatrului lui Camil Petrescu, sunt conturate portretele personajelor din acest act.

Pietro Gralla este "un barbat ca de 40-45 de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv". El fusese sclav, apoi devenise pirat, din care cauza privirea lui de otel si intreaga expresie paralizeaza pe adversar. Aparent este foarte calm si echilibrat, dar se ghiceste in el o "fierbere interioara fara egal". Este totdeauna lucid, "pana si in clipele de febra".

Alta, sotia lui Pietro Gralla, este o femeie frumoasa si mladioasa, desi voinica, are ochii mari, melancolici si foarte expresivi.

Nicola este servitorul credincios al lui Pietro Gralla, are o

infatisare de "urias tacut" si sta mereu incruntat.

Scena I. Pietro Gralla, fost corsar, ridicat la rangul de proveditor (inalt functionar public in vechea republica venetiana, insarcinat cu guvernarea unei provincii, cu diverse functii de control - n.n.) pregateste o strategie navala, ajutat de Nicola, care manevreaza vasele miniaturale dupa indicatiile stapanului. Alta, sotia lui Pietro, care asista la acest joc de strategii navale, vrea sa afle daca in realitate se potrivesc aceste tactici imaginate cu miniaturi. intrebarea ei, ii da lui Gralla prilejul sa-si aminteasca izbanzile repurtate in diverse batalii si medaliile primite drept rasplata de la papa si de la conducatori de state. Acum Gralla se pregatea sa dea prima lui batalie pentru Venetia, fiind chemat special "la comanda flotei". Devenirea lui Pietro Gralla fusese aventuroasa si legata de doi oameni diferiti care insa aveau acelasi nume: Keir-Bey. Primul fusese un arab din Damasc, de neam foarte mare si carturar, de la care Pietro deprinsese algebra, invatase poemele lui Zohair si-1 ajutase la "cazanele si oalele lui de alchimist". Acest Keir luase din greseala otrava in loc de medicament si atunci, urmasul lui, ii vanduse pe Gralla si pe Nicola lui Keir de la Alger, un sef de pirati, care ii silise sa dea la galere, ii biciuise, dar reusisera sa evadeze, dupa care se stabilisera la Malta, in toti cei 14 ani cat statusera aici, Gralla fusese comandat, cu doua exceptii, deoarece era "prea aspru cu echipajul" si nu admitea sub nici o forma "neascultarea". Pietro este convins ca ostasii indisciplinati cauzeaza totdeauna "mari pierderi de vieti omenesti" si pun in primejdie echipajul si corabiile, de aceea este ingrijorat pentru batalia de la Venetia, deoarece gondolierii nu sunt marinari si nu sunt obisnuiti cu disciplina. In cei trei ani de casatorie, Alta nu-1 vazuse niciodata atat de preocupat, nu numai ziua, ci si noaptea, pe care si-o petrece "stand ganditor in jilt". inainte de batalie este totdeauna agitat, dar cand incepe lupta, Gralla "e hotarat ca moartea insasi". Totusi, tergiversarile, amanarile, imposibilitatea de a vedea cu ochii lui navele aflate in revizie ii dau lui Gralla un sentiment de nesiguranta, de neseriozitate a militarilor venetieni. Alta este foarte ingrijorata si se teme pentru viata sotului ei, atunci cand afla ca el urmeaza sa plece la lupta in ziua urmatoare, amintindu-si cum il cunoscuse. Ea era ""o actrita frivola, zapacita de glorie", care credea ca "la 25 de ani stii toate si poti sa ai pareri despre toate". Alta afla cu surprindere ca Nicola fusese casatorit pe cand avea 20 de ani, cu o fata din satul lui, pe care o ucisese salbatic - "de 17 ori am infipt cutitul in ea" - deoarece o prinsese cu iubitul ei. Judecatorii il achitasera, dar el nu se iertase niciodata si trecusera de atunci "18 ani, 7 luni si 23 debile".

Alta ii relateaza lui Pietro ca in seara aceea va veni la ei Spallazini, "cel mai mare naturalist al lumii", care va aduce o "buruiana" cu "un fel de fruct in pamant", numit cartof, pe care-1 luase din America. Acest cartof trebuie gatit dupa o anumita reteta, dar unii sustineau ca este otravitor, pentru ca nu se mananca nicaieri in Europa. Alta ii fagaduise lui Spallazini ca, daca va aduce cartofii, chiar daca ceilalti musafiri vor refuza, ea va manca impreuna cu el acest fruct ciudat, care creste in pamant.

Scena II. Intra cavalerul Marcello Mariani, spunand ca fusese chemat de Pietro Gralla. intrebat cine este, cavalerul raspunde infatuat ca este descendent din familia Mariani, "inscrisa in Cartea de aur de la 1214, iar de la 1534, baroni ai Sfantului Imperiu". Enervat de aceasta atitudine, Gralla ii spune ca ii pare "prost ca un paun" si ca nu-1 intereseaza ca este "ramasita unui neam ilustru", ci important este faptul ca venise aici in calitate de comandant al fregatei Vellocitta. Buimacit de primirea jignitoare, Cellino devine cu totul penibil, intrucat nu stie nimic despre echipajul sau, nici macar nu vazuse vreodata fregata in cei sase ani de cand era comandant si nu-si aminteste nici macar numele secundului care se ocupase de corabie in tot acest timp. Cellino fusese plecat trei ani la ambasada venetiana din Franta, iar de doi ani era atasatul Dogelui si nici nu se gandea sa comande nava in apropiatul razboi. Gralla ii da exemplu pe Gregoriu Mariani, un strabunic de-al lui, care adusese glorie Venetiei, dar Cellino spune ca el indeplineste rolul de comandant numai pentru ca face parte din aceasta celebra familie, functia lui avand "un caracter reprezentativ", tar secundul lui este fericit ca se afla sub comanda "unui nobil din apropierea Dogelui". Ferm si intransigent, Gralla ii cere sa-si dea demisia de la comanda fregatei "Velocitta", dar Cellino refuza indignat, considerand ca i se cuvine acest grad deoarece familia lui avea merite deosebite in istoria Venetiei. Furios la culme, Gralla il jigneste spunandu-i "cap de berbec frezat", ii da peruca jos cu bastonul, apoi il sterge de pudra si il freaca pe obraz ca sa-i indeparteze alunitele desenate: "Esti pudrat ca o paiata". Dispretuindu-1 pentru lasitate, Pietro il ameninta ca daca a doua zi nu va veni sa-si ia functia in primire, il va aduce in lanturi, de oriunde s-ar afla, apoi il provoaca la duel. Cellino este ingrozit, refuza sa se bata cu Pietro, apoi, amenintat ca ii vor fi taiate urechile si nasul, isi scrie demisia. Pietro continua sa-1 dispretuiasca, aratarjdu-i ca singurele lui merite sunt cele castigate de familia lui, acuzandu-1 ca este necinstit si superficial, ca un tanar ar trebui sa fie puternic si sa nu accepte compromisuri, sa fie preocupat de valorile esentiale ale vietii: "A fi tanar inseamna a fi de otel A privi totul in fata. A nu putea minti niciodata A nu putea indura sa fii mintit de altii A nu putea ingadui minciuna oriunde ai intalni-o. A uri , nedreptatea". Scuza lui Cellino, aceea ca traieste si el asemenea tinerilor patricieni din Venetia, il uluieste pe Pietro Gralla, care considera ca ei s-au nascut batrani, ca mintea lor este anemiata si functioneaza numai la suprafata, fara capacitatea de a patrunde in esenta lucrurilor si ca din cauza acestor patricieni putrezi tineretul venetian adevarat piere nestiut si necunoscut de nimeni.

Scena III. Nicola aduce o colivie, in care se afla inchis un porumbel, fapt ce il enerveaza peste masura pe Pietro. Cellino considera ca in Venetia domneste numai "teroarea inchizitorilor si legea placerii" si ca fiecare este doritor sa guste din toate placerile vietii, prilej pentru Pietro sa expuna, cu ajutorul lui Nicola care sunt placerile adevarate ale vietii, vorbindu-i despre toate satisfactiile pe care le ofera situatiile limita, infruntarea cu pericolul, izbanzile pentru care ai luptat cu toata energia si carora ti-ai inchinat intreaga viata, considerand ca tinerii patricieni nu au placeri, ci numai pofte. Scena IV. Marchiza Caratesta, cumnata Dogelui, venise sa-l ia pe Cellino, pentru ca trebuia sa mearga impreuna la opera. Indignat la culme de nerusinarea femeii, care voia sa se afle ca Cellino este "sigisbeul" (curtezan al unei doamne, cavaler care servea o doamna - n.n.) ei, Pietro afla ca si marchizul Caratesta este, la randul lui sigisbeul contesei Cariguani si atunci "intelege bine indatoririle acestei gingase functiuni". Spre stupoarea lui Gralla, Cellino ii explica in continuare faptul ca acestea sunt regulile iubirii si ale bunelor maniere la Venetia, carora trebuie sa li se supuna cu totii, accentuand ca datoria unui "sigisbeu este sa se arate un adorator delicat si staruitor".



Gralla dispretuieste ideea ca femeia este considerata un fel de trofeu pentru barbati, care urmaresc o performanta a numarului de femei cucerite si in nici un caz nu au sentimente de dragoste adevarata. El ii relateaza apoi lui Cellino ca porumbelul din colivie poarta un bilet de dragoste trimis de o femeie care spune ca-1 iubeste si-i trimite mereu ravase amoroase, ajungand chiar ca sotiei lui sa i se faca mila de aceasta necunoscuta ce pare atat de nefericita ca Gralla nu raspunde sentimentelor ei.

Scena V. Intra Alta si cand il vede pe Cellino, reactia ei este de uimire si nu-si poate lua ochii de la el. Sotul ei il prezinta pe "acest ratoi gatit" ca pe un cuceritor celebru, despre care el nu crede ca ar putea iubi vreodata cu adevarat, ca nu este "in stare sa iubeasca". Cellino, incurcat si parca mai umilit decat pana acum, ar vrea sa plece, spunand ca ei doi nu traiesc "in aceeasi lume", asa ca Pietro nu are cum sa-1 inteleaga.

Scena VI. Ramasi singuri, Pietro ii reaminteste sotiei sale despre discutia pe care o avusesera la Padova in casa profesorului Delatti, care le vorbise despre teoria lui Leibnitz pwvind monada, in care se reflecta tot universul. (Monada este ideea ganditorului Leibnitz (1646-1716), care defineste unitatile indivizibile din care ar fi compusa lumea; monadele sunt entitati spirituale indivizibile, active, care oglindesc in sine intregul univers - n.N). intr-o ierarhie a monadelor, monada suprema ar fi, conform aceste teorii Dumnezeu, iar imediat sub El exista o alta monada, "care este femeia". Pietro considera ca "deasupra tuturor celorlalte femei" se afla Alta, sotia lui, care are meritul ca reusise sa-i descopere iubirea.

Scena VII. Ramasa singura, Alta are o privire halucinata, este foarte agitata si tulburata. Cheama servitoarea, pe care o intreaba daca il vazuse pe tanarul cavaler. Servitoarea ii destainuie ca-1 cunoaste pe Cellino, deoarece in urma cu vreo sase ani slujise la baroana Gettinger si el venea adesea pe la ea. Alta o trimite sa-1 caute pe Cellino si sa-i spuna ca a doua zi dimineata sa vina intr-un anume loc, unde "o masca in galben ii va pune mana pe umar" si el s-o urmareasca fara sa spuna nimic.



Actul II

Actiunea se desfasoara in chioscul izolat, aflat pe mare, al lui Pietro Gralla, in care se afla un divan larg si carti intr-o biblioteca, altele deschise pe scaunele mici.

Scena I. Alta urca scarile, tragandu-1 de mana pe Cellino, care este neplacut impresionat de pustietatea acestui loc, dar femeia este emotionata, isi scoate inelul si-1 arunca in mare, spunand ca "s-a implinit sorocul". Cellino isi aminteste de Alta pe cand era tanara, dar acum ii parea mult mai frumoasa si atragatoare. Totusi se teme de sotul ei, "proveditorul general al flotei, Contele Pietro Gralla", despre care stia ca in urma cu doi ani il ucisese pe Galambero numai pentru ca nu-i facuse loc pe strada. Cellino observa cu mirare cartile si este uimit ca, in timp ce "toata Venetia petrece", ea si cu barbatul ei citesc. Mai mult decat atat, el remarcase ca la spectacolul de teatru numai ei doi erau atenti la ceea ce se intampla pe scena, ceilalti spectatori vorbeau, isi faceau vizite reciproce in loji si produceau o galagie "ca in port". Alta isi aminteste de dragostea lor care se consumase cu ani in urma la Zara, iar Cellino este nedumerit cum de o actrita atat de talentata ca ea parasise scena, mai ales ca era admirata de toti barbatii din Venetia si ca se inchisese in casa "cu un om ca Gralla", devenind si ea o filozoafa. Alta isi aminteste "cu o bucurie dureroasa" iubirea lor trecuta, de la care se scursesera zece ani, dar Cellino considera pierdere de vreme sa depene amintiri si nu parcursese cinci mile pe canaluri numai ca sa stea de vorba. El vrea sa o imbratiseze, sa o mangaie, mai ales ca se grabeste ca sa participe la un bal, la care venea toata lumea buna din Venetia. Alta il respinge cu dispret -"m-ai murdari din nou" - spre dezamagirea lui, care avusese "o presimtire ca viu degeaba". Cellino este speriat si pentru ca l-ar putea gasi acolo contele Pietro Gralla, dar Alta tocmai acest lucru urmareste si de aceea incuiase usa si nu-1 lasa sa plece. Ea il transformase pe Cellino, in toti acesti ani, intr-un ideal barbatesc, il considerase "cel mai inteligent, cel mai nobil, cel mai bun, cel mai brav, unicul din cati i-am privit", iar acum constata, dezgustata, ca este las si nemernic, fiind innebunit de frica lui Pietro. Ea auzise ca parvenise in postul de ofiter pe langa presedintele senatului pentru ca intretinea relatii amoroase cu nevasta acestuia, "butoiul acela de grasime", ca femeile batrane si vicioase il puteau avea "pentru un pumn de aur", ca era un impatimit al jocurilor de carti, ca fusese amantul batranei Ariada, nevasta blanarului, recunoscuta pentru "negii ei de pe nas", ca sedusese tinere nobile si le distrusese din punct de vedere moral si social. Alta isi aminteste ca aceeasi soarta avusese si ea, care era fiica lui Centa, primul magistrat al Zarei si o fata nestiutoare, pe care el o ametise cu vorbe dulci, fagaduieli ispititoare si juraminte pana cand ii cedase. Apoi, el o abandonase intr-un han la Triest, unde ea il asteptase in zadar o luna, mancand "masline putrede si paine goala" si unde ajunsese de rasul lumii, devenind prostituata: "orice trecator pentru un ban de argint putea sa aiba pe fata primului magistrat din Zara". Cu toate acestea ea il iubise in continuare, cu patima, il pandea noptile stand "in frig si ploaie" numai ca sa-i zareasca chipul. Acum il privea cum scheuna "ca un caine prins" si voia sa se vindece definitiv de iubirea pe care o avusese pentru el in toti acesti ani, voia sa razbune tot chinul pe care-1 indurase. in acelasi timp, ea recunoaste ca dragostea ei este ca un blestem, intocmai cum in legenda eroul fusese blestemat sa se indragosteasca de primul chip ce-i va iesi in cale si acesta fusese un magar. Cellino intentioneaza sa iasa pe geam si sa inoate pana la Arsenal, dar Alta este cuprinsa de groaza la gandul ca el ar putea sa moara - "ce mi-ar fi viata fara tine?"- si-i marturiseste ca ar innebuni daca lui i s-ar intampla ceva. ii spune, apoi, ca sotul ei plecase cu flota la lupta si ca nu avea cum sa se intoarca in seara aceea si-i declara ca-1 iubeste la fel de mult: "esti tot ce am purtat vreodata in suflet". Cu o patima nemarginita, "sunt sclava ta pe veci", Alta ii cade in genunchi, regretand ca-1 chinuise mintindu-1 ca il tinea acolo ca sa-1 gaseasca Gralla si sa-1 omoare. Cellino nu mai intelege nimic din comportarea ei, fiind inca o data convins ca nici un barbat nu poate "pricepe sufletul femeilor". El o intreaba ironic daca ii da voie sa o sarute, dar ea sare bucuroasa sa-1 imbratiseze, "dragule, sunt a ta. a ta intreaga, oricand, toata", apoi ii propune sa toasteze pentru "dragostea noastra, pentru bucuria noua", pentru fericirea lor. Cellino considera ca el nu are nici o vina pentru faptul ca se plictiseste repede de femeia pe care, la inceputul relatiei, este convins ca o va iubi toata viata. Uneori, el le destainuia copilelor care-1 divinizau, ca este un nemernic, le povestea toate ticalosiile pe care le savarsise, cat era de mincinos, dar nici una nu-1 credea, dimpotriva, il iubeau mai si mai mult, erau si mai innebunite dupa el. Alta vrea sa afle daca in tot acest timp se gandise vreodata la ea si Cellino ii marturiseste ca toti barbatii din Venetia o admirau si el ar fi dorit s-o stranga in brate, mai ales ca era ravnita de toti cei care o vedeau. Amandoi se dezlantuie intr-un joc al iubirii patimase, ea il saruta cu disperare, soptindu-i cuvinte dragastoase: "Dar cu cat cautam sa fug de tine, cu atat simteam mai mult ca numai pe tine te iubesc".



Scena II. Servitoarea isi striga alarmata stapana, anuntand-o ca vine Pietro Gralla. Cellino este manios si o acuza ca-1 atrasese in capcana, ca jucase teatru cu nerusinare, fiind in acelasi timp paralizat de groaza. Alta il sfatuieste sa iasa pe fereastra si sa stea pe braul de zid aflat in exteriorul chioscului si sa nu se uite in jos ca sa nu cada in mare. Cellino iese la timp, deoarece imediat intra agitat Pietro Gralla.

Scena III. Alta este nedumerita pentru faptul ca el nu plecase cu flota la lupta impotriva piratilor, asa cum planuise. Pietro ii relateaza cum, la sedinta Consiliului, el nu se mai putuse stapani si-1 acuzase pe proveditorul general al Arsenalului, Danield, ca risipise 24 de milioane de techine destinati refacerii flotei, apoi il palmuise. Ca urmare, Pietro Gralla fusese destituit si inlocuit la comanda cu prietenul sau, Elmo. Dezamagit de tradarea lui Elmo, care-i fusese ca un frate, lui Pietro ii ramasese numai Alta, "singurul lucru pe care il mai am pe lume", Alta este agitata si-i propune sa se plimbe impreuna cu gondola pe canal toata noaptea, ca sa uite dezamagirile. Pietro este impresionat de grija ei, insa refuza sa plece, deoarece are nevoie de reculegere si nicaieri nu se simte mai bine decat in chioscul lor ascuns, ferit de agitatia Venetiei. De altfel, Nicola plecase cu gondola, ramasese numai Fania, servitoarea, care urma sa doarma in vestibul. Alta isi pierde cu totul cumpatul, devine suspect de nelinistita, ceea ce starneste banuielile lui Pietro, care o intreaba daca fusese cineva acolo. Alta neaga infricosata si insista sa iasa la plimbare, insa Pietro banuieste ca il minte si ii marturiseste ca o iubeste atat de mult, cum nimeni nu iubise vreodata in Venetia. Ea incearca sa-1 amageasca, sa-1 atraga spre ea pentru a-i infige pumnalul in spate, insa el intoarce tocmai atunci capul si vede mana ei ridicata, gata sa loveasca.

Privind-o dispretuitor, Pietro se intoarce cu fata catre ea, isi dezveleste pieptul si-i arata locul in care sa-1 strapunga, "Nu asa. in inima". Alta infige pumnalul, apoi il priveste pe Cellino, care, dupa ce a sarit in camera, iese repede, fericit ca a scapat. Alta ramane cu fata descompusa si cu mantia lui Cellino pe brate.



Actul III

Actiunea acestui act se petrece la douazeci de zile de la intamplarile precedente, in palatul lui Gralla, decorul fiind acelasi ca in actul I. Pietro, cu pieptul bandajat, sta intr-un jilt mare si joaca sah cu Alta, mutand piesele cu mana stanga.

Scena I. Pietro este palid, foarte obosit si concentrat la joc, iar Alta, chinuita de remuscari, ii potriveste pernele, apoi ii spune ca doreste ca el sa se faca bine ca s-o omoare cu mana lui. El este dispretuitor si taios, considerand ca nu este de vina decat firea ei de vierme si-i interzice sa-i mai pronunte numele. in cele trei zile cat fusese intre viata si moarte, Pietro fusese innebunit de speranta ca totul fusese numai un vis, fiind recunoscator ca febra si slabiciunea trupului ii salvase mintea, deoarece altfel s-ar fi prabusit, si-ar fi pierdut mintile. Alta insista sa o ucida, insa Pietro riposteaza cu raceala in glas, spunandu-i ca daca este vorba de femeia care i-a fost nevasta, aceea "e moarta demult". E mai moarta decat daca nu s-ar fi nascut vreodata".

Scena II. Nicola ii raporteaza lui Pietro faptul ca Marcello Mariani nu este de gasit nicaieri, desi 1-a cautat la toate resedintele care apartin familiei si nimeni nu stie unde a plecat. Alta vrea sa afle pentru ce il cauta sotul ei pe Cellino, dar acesta ii raspunde cu severitate ca ea are calitatea de infirmiera si nu o priveste ce intentii are el.

Scena III. Nicola anunta ca venise inchizitorul de stat

impreuna cu un medic, deoarece Consiliul de zece hotarase sa se faca o ancheta asupra imprejurarilor in care s-a intamplat nenorocirea din pavilion . Pietro refuza categoric sa-i primeasca si atunci acestia ii trimit un bilet, prin care ii solicita o declaratie asupra imprejurarilor in care s-a produs ranirea. Gralla scrie ca

incercase sa se sinucida, fiind dezamagit din cauza destituirii de la comanda flotei. Trebuind sa scrie si ea o declaratie, Alta marturiseste ca incercase sa-si ucida "in mod las sotul, infigandu-i pumnalul in inima", cerand sa fie judecata si pedepsita in conformitate cu legea. Pietro rupe hartia si ii dicteaza el ceea ce trebuie sa declare, prin care sustine varianta lui de sinucidere. El ii explica faptul ca nu atat din orgoliul barbatului inselat a silit-o sa semneze o declaratie mincinoasa, ci mai ales pentru ca el se putuse insela atat de mult si crezuse in ea cu toata fiinta: "Am crezut in tine Nu m-ai inselat, ci m-am inselat si asta rupe totul in mme azi[] Pricepe, daca totul se prabuseste in mine azi, nu e pentru ca am fost mintit sau inselat cum spuneai tu ci fiindca m-am inselat m-am inselat singur, intelegi?". Pietro Grai la se simte invins pentru ca pste nevoit, pentru prima oara in viata, sa recurga la minciuna, "sa ma refugiez intr-o situatie falsa", fapt ce il face sa se simta umilit "de parca s-ar tari lipitori pe mine". El constientizeaza, zguduit de durere, ca este un om slab, desi toata viata crezuse ca este un altfel de om, puternic si intransigent, iar acum constata ca este la fel de las ca cei pe care-i dispretuia pana nu demult. Dar ceea ce il framanta cel mai mult si-1 chinuie peste masura pe Pietro este adevarul, dorinta lui de a afla motivul real pentru care Alta il preferase pe acel tanar si o roaga cu infrigurare sa-i explice sincer simtamintele ei. Femeia nu stie ce sa spuna si Pietro incearca s-o ajute ca sa se lamureasca. El presupune mai intai ca poate" nu-i placea din punct de vedere fizic, "e in mine ceva respingator, de care eu nu-mi mai pot da seama?" si o roaga sa-i spuna adevarul oricat de dureros ar fi acesta. Poate ca diferenta de 15 ani care este intre ei face din el "un om sfarsit pentru dragoste" si el se comportase in tot timpul casniciei lor ca "un caraghios fudul". Daca acesta ar fi motivul adevarat, atunci el ar trebui sa-si analizeze comportamentul, pentru ca ar insemna ca si in alte situatii se poarta "ridicol si natang". Alta respinge cu fermitate ambele lui presupuneri, spre amaraciunea lui Pietro, deoarece daca si-ar fi descoperit un neajuns fie fizic, fie ca barbat, ar fi renuntat pentru totdeauna Ia dragoste, "dar restul fiintei mele ar ramane in picioare as fi in ceea ce sunt, mantuit".

Scena IV. Nicola intra cu o colivie, desface biletul de la piciorul porumbelului si-l da stapanului. Acesta il citeste si constata ca femeia respectiva stie in amanunt tot ceea ce se intampla in casa lor.

Scena V. Alta este chinuita privindu-si sotul suferind atat de mult, "mistuit de veninul gandurilor". Pietro ii marturiseste ca in el s-a creat un gol imens si ca "ar trebui sa ma pot reda pe mine mie insumi, dar nu ma mai pot regasi". Alta considera ca dragostea este "un joc stupid, murdar si masluit". Pietro este chinuit de mustrari de constiinta, intrebandu-se cum putuse sa se insele atat de grav asupra femeii pe care o iubise cu toata fiinta lui, fara rezerve. O considerase "o fiinta intreaga, o monada [] esenta femeii insasi". De aceea, acum trebuie sa-si asume toate consecintele acestei greseli de neiertat de a face din ea un ideal de iubire absoluta. Pietro constientizeaza faptul ca fusese atat de orgolios, incat confundase valoarea adevarata cu falsul, "nasturele de sticla cu diamantul" si se intreaba cu amaraciune cum putuse sa vada in ea o femeie inteligenta, unica. Desi se considera un bun cunoscator al psihologiei umane, el se inselase total asupra ei, crezand ca descoperise "floarea omeniei intr-o asasina". Dintr-un orgoliu nemasurat, fusese convins ca este capabil de a alege raul de bine, ca p*oate discerne ceea ce e frumos si loial cu adevarat de ceea ce este prefacatorie si minciuna. Totdeauna considerase ca iubirea adevarata este produsul mintii, iubirea trebuie sa fie rationala, sa se bazeze pe argumente solide, de aceea este atat de deprimat: "Falimentul iubirii, daca iubire a fost, este si falimentul mintii. [] Mintea trebuie sa ne dicteze ceea ce e de iubit. Bucuriile adevarate ale dragostei sunt bucurii ale mintii". Ea era vinovata pentru ca il iubise pe "acel berbec impodobit", fiindca il admira manata de dorinte, dar el nu-si putea ierta niciodata faptul ca pretuise o astfel de femeie. Orice om poate alege in dragoste, iar faptul ca el ii declarase iubirea abia dupa un an de prietenie, timp in care analizase meticulos comportamentul ei, dar acum constata ca "a chibzuit prost, ca am sovait zadarnic, ca am fost un natang fara pereche". Furios si intaratat Pietro respinge faptul ca fusese atat de nauc incat sa vada intr-o femeie de rand "o faptura unica prin stralucirea si frumusetea mintii ei". Si-ar fi dorit o iubire ideala, dar "vanitatea prosteasca" il dusese spre o amagire cumplita, il redusese la statutul unui om oarecare, in alintase in rand cu toti



incornoratii.

Scena VI. Nicola are o expresie uluita, de parca ar fi vazut o aratare si-1 anunta pe Gralla ca Cellino venise singur si dorea sa fie primit, accentuand ca nu vrea "sa o intalneasca niciodata pe Signora", insa Alta nu vrea sa iasa.

Scena VII. Cellino este imbracat sobru, intr-o mantie neagra, fara peruca, avand o expresie ravasita, mai ales cand da cu privirea de Alta. El a venit la Pietro Gralla ca sa suporte consecintele faptelor savarsite, considerandu-se vinovat de cele intamplate, dar nu vrea ca Seniora sa asiste la discutia lor. Alta refuza sa paraseasca incaperea si Pietro il sfatuieste s-o considere absenta, deoarece ea nu e "decat un cadavru". El ii marturiseste lui Cellino ca-1 dispretuieste profund pentru stilul lui de viata, dar nu-1 considera vinovat pentru sa se lasase sedus de nevasta lui. Cellino nu stia ca-1 cautase si venise din proprie initiativa. Dupa ce timp de trei zile statuse in preajma palatului ca sa afle vesti despre starea lui Pietro, Cellino plecase la Chioggia, unde avea o ferma mostenita de la mama lui, cu scopul de a relua antrenamentele, deoarece intentiona sa-i ceara satisfactie pentru jignirile pe care i le adusese la intalnirea precedenta. Pietro considera ca el are dreptul sa obtina satisfactie pentru a-si salva onoarea, oferindu-se sa lupte cu mana stanga. Cellino considera ca o lupta cu Pietro este in defavoarea lui, propunand sa se dueleze cu Nicola, ceea ce ar fi "o mare cinste, daca veti consimti", apoi va mai lupta si cu alti adversari hotarati tot de conte, "pana voi implini sase intalniri cu spada". Abia atunci va socoti ca umilinta lui va fi fost stearsa. Pietro il previne ca Nicola "este intr-adevar un mare mester al spadei, mai bun decat oricare altul care ar putea fi intalnit in Venetia", asa ca lupta lui Cellino cu alti adversari ar deveni inutila, pentru ca acesta il va ucide de la prima confruntare, mai ales ca il ura peste masura. Cu toate acestea, cavalerul doreste sa se lupte cu Nicola, pentru ca in cele trei saptamani care trecusera invatase cel mai important lucru pentru un om intreg: "Ca aceasta viata nu merita sa fie traita cu orice pret".

Pietro Gralla il cheama pe Nicola si acesta este de acord sa se dueleze cu Cellino chiar acolo, in sala mare a palatului, sub directa supraveghere a contelui. Cei doi incruciseaza spadele si cand Cellino este usor ranit, Gralla opreste lupta si Nicola ii bandajeaza bratul. in tot acest timp, Alta asistase impietrita la lupta, avand o privire absenta, neputandu-se citi nimic pe fata ei. Cellino ii destainuie lui Gralla admiratia si respectul pe care le are pentru el, sentimente de care isi daduse seama cu uimire abia dupa ce il lasase cu pumnalul infipt in inima si aceste ganduri il facusera sa se schimbe total, "m-a facut sa ma nasc din nou". Tanarul isi exprima dorinta sa traiasca in preajma contelui Gralla, "pentru ca dumneata viata e frumoasa si demna de trait. Numai langa un asemenea om viata merita sa fie traita". Alta plange in tacere, iar Pietro este surprins de declaratia lui Cellino, care vine tocmai acum, cand el se simte "ca un vas gol", ramanand numai "umbra unui om pe care-1 credeam ca exista". Cu toate acestea, Cellino insista sa fie primit ca "un tanar si ascultator invatacel", angajandu-se sa-i fie credincios si punandu-i viata la picioare, sa dispuna de ea cum va dori. Tanarul ceruse inapoi, comanda fregatei "Vellocitta" si participase la o batalie cu piratii. Se simtise rusinat de incompetenta flotei venetiene, pe cand daca la comanda flotei ar fi fost contele. Cellino are pentru prima oara satisfactia de a fi putut descoperi un om atat de*deosebit: "Numai simplul fapt ca se poate descoperi ca exista oameni ca d-ta pe lume si sporeste puterile, limpezeste gandurile". Pietro respinge aceste aprecieri spunandu-i ca se insala, ca toate izbanzile lui de pana acum fusesera doar din intamplare, deoarece acum este convins ca nu poate cunoaste oamenii si adevarata lor valoare. Viata demonstrase ca Cellino era mult mai priceput decat el, care-i daduse lectii despre femei si despre iubire, cand ar fi trebuit ca Cellino sa-1 invete "meandrele caracterului femeiesc". Motivul pentru care-1 cautase pe cavaler fusese tocmai de a-i cere iertare pentru infatuarea cu care il tratase, simtindu-se acum caraghios si penibil: "inca o data iti cer iertare, si de cate ori imi voi aminti de acea intamplare nefericita, de acea lectie ridicola care-mi stramba gura de cocleala, am sa-ti cer iertare. Pentru asta te cautam". Pietro se dispretuieste, se considera "un marinar prost si nespus de increzut, o bruta [] naiv si ingamfat". De aceea, il roaga sa fie maestrul sau si sa-1 invete "cum se cunosc femeile".«Cellino nu crede ca femeile sunt complicate, numai ca nu trebuie sa li se dea prea multa importanta si sa nu fie luate in serios. Ele sunt incapabile sa iubeasca, sufera numai cand sunt Ramasi singuri, Cellino ii dezvaluie lui Pietro Gralla faptul ca poporul este profund nemultumit de infrangerea flotei in lupta de langa Corfu si-1 roaga sa preia comanda revoltei populare si sa rastoarne "aceasta aristocratie putreda". Gralla refuza, deoarece se simte "ca un animal cu sira spinarii sfaramata" si recunoaste ca are numai o singura dorinta, aceea de a i se pierde urma, "sa nu imi mai stie nimeni de nume". El se hotarase sa plece definitiv din Venetia, il retinuse numai nevoia de a-si cere iertare "pentru cat am fost de ridicol". Nicola isi anunta stapanul ca totul este pregatit pentru plecare si este chemata Alta. Cellino il roaga sa-i permita sa mearga cu el, sa-i fie "tovaras in luptele viitoare". Gralla il refuza, motivand ca vrea sa ramana o vreme singur, ca sa incerce sa se restabileasca si sa se regaseasca, dupa care ii va da de veste si il va chema la el. Ramanand singur cu Alta, ii spune ca va continua sa fie sotia lui, deoarece "in fata lui Dumnezeu casatoria noastra nu se poate desface" si ca poate lua din palat tot ceea ce va voi atunci cand se va hotari sa plece. Alta intelege ca totul este pierdut pentru ea, se frange de durere si-1 intreaba daca nu-i pare rau ca o socotea moarta, daca nu regreta "macar ceea ce ar fi putut sa fie?". Raspunsul lui Pietro este ferm, el nu se poate amagi cu naluci, nu poate visa fiind treaz, dorindu-si sa moara in lupta. Nu-si poate ierta faptul ca se inselase atat de cumplit in privinta ei, pe care ar fi vrut-o fara slabiciuni, dar el o confundase cu femeia vietii lui, asa cum un trecator "ia pe altul drept o cunostinta mai veche a sa".

Nicola anunta ca totul este pregatit de plecare si-i pune stapanului sau pelerina de calatorie pe umeri, care pleaca fara sa se uite inapoi. Alta, privindu-1 plecand, se prabuseste moale pe podeaua de marmora.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.