Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...


  • Bedros HORASANGIAN



    Bedros HORASANGIAN - poza (imagine) portret












Bedros HORASANGIAN - biografie - (opera si scrierile)

 

(prenumele la nastere ortografiat Petre), n. 18 nov. 1947, Bucuresti.

Prozator

Fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, si al Nadiei, contabila. Studii medii la Liceul "Spini Haret" din Bucuresti, absolvit in 1965.

Studii universitare la Institutul Politehnic din Bucuresti (absolvit in 1970); lucreaza o vreme ca inginer, dar renunta apoi, dedican-du-se scrisului. Colab. la Romania literara, Tribuna, Viata Romaneasca etc. HORASANGIAN debuteaza cu doua voi. de proza scurta (Curcubeul de la miezul noptii, 1984; inchiderea editiei, 1984), care atrag de indata atentia criticii asupra sa. Genul pare sa-1 absoarba in maniera decisiva (Parcul loanid, 1986; Portocala de adio, 1989), romanele Sala de asteptare (1987) si in larg (1989) inaltandu-se substantial dintr-o experienta de povestitor (prin atentia la concret, inzestrarea pentru psihologia punctuala, schitata lapidar, poanta narativa). Premiul Uniunii Scriitorilor (1984); Premiul Acad. (1987).

inscris aparent, cel putin prin data publicarii cartilor sale, intre prozatorii noului val de dupa 1980, HORASANGIAN pare a se aseza, mai degraba, alaturi de scriitorii care au debutat in deceniul anterior: varsta si, ceea ce e mai important, un orizont comun al sensibilitatii, il leaga de ei. Cultivand la inceput schita, alegandu-si ca domeniu de aplicatie cotidianul, in toata extensiunea sa, HORASANGIAN este, in Curcubeul de la miezul noptii (1984), lipsit de acea ironie coroziva si fantasta ce constituia dominanta stilistica a celor mai tineri prozatori romani ai anilor 80, chiar daca o suma de procedee asimilabile registrului metanarativ apar constant, precum in creatia acestora, si in prozele sale. Se includ intre acestea reluarile parodice: in O dimineata crapata si taiata felii la Macondo, prima fraza parodiaza celebrul inceput al Amintirilor lui Creanga; o propozitie din interiorul aceleiasi schite (care trimite, in ansamblul ei, la Gabriel Garcia Marquez) topeste un titlu din Pavese; in La Caragiale - Jurnal de bord e parodiat un titlu celebru al lui Edward Albee; titlul unei povestiri - Nimeni nu mai doarme in lanul de secara - trimite la J. D. Salinger etc. Acelasi lucru si in ce priveste repetatele semnalari ale prezentei naratorului: el apare in Curatenia de primavara (dar in acelasi volum se pot vedea, in acest sens, si Un divort sau luna privita pe ambele parti; Zece delicatese f. pe scurt; Intre cuvinte; Refugiu s.a.), o proza inclusa in volumul inchiderea editiei (1984), ca la Mircea Horia Simionescu, fara indoiala unul dintre maestrii lui H.: "Naratorul, cel ce observa si nareaza, un fel de camera de luat vederi sau aparat de filmat, e undeva sus, intr-un colt". in schita Sprelian zi doici?, fiind vorba de propria sa "ideologie literara", scriitorul o declara "alcatuita cu greu, tarziu, dupa multe ezitari, in trepte, din elemente oarecum disparate si dificil de asociat, precum umanitatea lui Cehov, autenticismul lui Camil Petrescu si rigoarea morala a lui Albert Camus"; lor pot sa li se adauge, ca referinte mereu avute in vedere, proza americana moderna, poate chiar schitele lui Moravia sau, de la noi, prozatorii asa-numitei "Scoli de la Targoviste", dar se filtreaza totusi printre toate acestea si unele vagi reminiscente ale unei aplecari asupra destinelor obscure si simple si ale acelei generozitati a scriitorului de la finele veacului trecut si de la inceputul celui prezent. "Atatia si atatia cetateni", exclama el in Zece delicatese/, pe scurt (in volumul inchiderea editiei), si mai ca-ti vine sa crezi ca are de gand (si chiar are) sa le faca tuturor "fisa" comportamentala, sa le surprinda existenta banala si patetica in caleidoscopicul mozaic desenat din piese ale derizoriului general omenesc, sau numai cotidian, al cartilor sale. Dominanta primei carti era confesiunea aparent naiva, acceptarea deloc resemnata a mediocritatii cotidiene, in fond, structura profund sentimentala a atitudinii, cladita din nostalgii si idealuri caracteristice unei anumite mentalitati literare formate in gustul anilor 60, confruntate cu o realitate ulterior divergenta. In felul acesta, mai toate schitele sunt descrieri ale singuratatii si necomu-nicarii. Aceasta directie se accentueaza pana la discursul autist, in a doua carte, capatand chiar dimensiuni tragice: un tragic al derizoriului, pe muchie de cutit intre compasiune si burlesc (precum in schita titulara, unde un asemenea singuratic isi doreste sa moara intr-o clipa si dorinta i se indeplineste instantaneu, sau ca in monologul din schita Ce cal, domnule, ce cal). In primul volum umorul era realizat prin comparatii grotesti, prin notatii cultivand disproportia sugestiva, prin citatul erudit sau trimiterea livresca distribuite in contexte banale, iar personajele erau, de preferinta, oameni simpli, muncitori, functionari sau "mici burghezi de tip nou". in volumul inchiderea editiei caracterul lor e mai patetic, ele sunt creionate mai incisiv (cu reminiscente de obiectivitate caragialiana in Un divort sau luna vazuta pe ambele parti, cu distanta neobisnuita in Boala). Sentimentalismul si seninatatea vag melancolice din prima carte ascundeau deci latentele unei evolutii mai dramatice. Parcul loanid (1986) vine, in buna parte, ca tema, stil sau compozitie, in prelungirea celor doua culegeri anterioare. Regasim aici aceeasi lume marunta, aceleasi medii de fiecare zi, aceeasi adunare "in serial" a naratiunilor, titlul generic (Tablouri dintr-o expozitie, Ora melomanului, Femei vulnerabile) fiind purtatorul unei metafore dominante sau al unei teme ilustrate apoi prin naratiuni. Scrisul este pentru autor obiectul unor marturisiri propuse poate sub masca unui eu despartit de o foarte subtire coaja fictionala de cel real: "S-ar putea ca viata mea sa fie un esec. in mare parte, si este. Am o sansa, una mica, stangace, timida, agatata de un viitor relativ si plin de surprize. A scrie. Cu toate esecurile ce le implica o asemenea angajare." S-ar putea deduce ca acest al treilea volum nu schimba termenii problemei: si, pana la un punct, asa este. Cu toate acestea, exista in Parcul loanid premisele unei schimbari de substanta, ale unei deplasari a prozatorului spre un tip diferit de naratiune, in care conventia cotidianitatii e fie mai prelucrata, fie complicata prin fictiune: scriitorul exerseaza, de fapt, in vederea unui roman, proba prin care trece o data cu Sala de asteptare (1987) si In larg (1989), preocuparea sa dominanta la sfarsitul anilor 80, daca exceptam volumul Portocala de adio (1989), care este, nedeclarat, o antologie a povestirilor si schitelor autorului. Sala de asteptare (1987) instruieste totusi cum nu se poate mai exact asupra vocatiei prime de povestitor si nuvelist a autorului, caci apare ca o impletire de nuvele, ca o suita de texte confesive, documentare, epistolare, ca o suprapunere de voci la persoana intai si de relatari auctoriale. Tehnica e a serialului: povestirile mai intinse (de pilda: Lucian si iubita lui pe munte; aceiasi, cumparand, in Herastrau, un peste pescuit de un braconier si strecuran-du-se, cu un acut sentiment de culpa, foarte bine prins, spre casa; lunga scrisoare a unuia banuit pe nedrept de tentativa de a trece ilegal frontiera, document gasit de Lucian printre hartiile lui Petrovicescu si, mai ales, toata multimea de fapte mari si marunte din captivantul jurnal datand din epoca primului razboi mondial, unul din textele cele mai ample) alterneaza, cu episoade felurite, de-a lungul cartii. Nu asistam, asadar, la fapte decat in mod mediat, intr-un fel de plan secund, unde se acumuleaza intamplari si povestiri de cele mai diferite specii. Planul temporal principal este acela al unei lungi rememorari, intreprinsa de protagonist, Lucian, un om de varsta mijlocie, meloman impatimit, functionar blazat, satul de "chipul sedentar al zilelor", un ratat care, dupa ce a renuntat pe rand la toate proiectele practice sau idealiste (casatoria cu o fiica de ambasador, calatoria in strainatate, scrisul), dupa ce si-a concentrat ultimele energii in proiectul unui concert, sfarsit, pana la urma, prin plecarea din sala a auditoriului (secventa aparuse, ca nuvela independenta, in Parcul loanid), dupa ce, in fine, i-au murit, pe rand, prietenul cel mai apropiat, mult mai varstnicul Paul Petrovicescu, si iubita, isi traieste ca pe un destin singuratatea. Paragrafele avandu-1 in centru pe Lucian alterneaza cu cele despre Paul Petrovicescu, un batran avocat, pasionat de arta, literatura si muzica, cu cateva episoade epistolare si cu o serie de capitole ce se rotesc in jurul altor personaje (scriitorul Minea; o oarecare Ana Maria; o muzeografa improvizata; un luptator la Stalingrad), intre care iese in evidenta, mai ales, autoarea unui lung jurnal ce se intinde, cu prima lui parte, intre 1914-1919 si cu a doua intre 1939-1945. Jurnalul are o extraordinara nota de firesc si de autentic: creeaza chiar iluzia ca ar fi un text de epoca, recuperat si refolosit, oarecum in maniera adoptata de Livius Ciocarlie in Un Burgtheater provincial. Amanuntele cuprinse in el sunt de o rara minutie si coloreaza o intreaga perioada, de la un sfarsit de belle epoque la atmosfera politica a neutralitatii si apoi la anii de angoasa si speranta ai razboiului (epoca intereseaza, in aceiasi ani, si pe alti prozatori, precum Gabriela Adamesteanu si Eugen Uri-caru). Jurnalul acesta si scrisorile lui Paul Petrovicescu constituie textele ce cuprind doua stiluri de redactare contrastante cu tot restul paginilor romanului. Calitatile principale ale cartii raman acuitatea perceptiei realului, contrastul bine realizat al registrelor stilistice; deficientele principale constau intr-o anumita staticitate si dispersie a ansamblului, provenite din tipul de constructie adoptat, si intr-o oarecare monotonie a intrarilor personajelor (paragrafele "actualitatii" se deschid mai toate printr-o voce care isi spune istoria sau prin referiri la un personaj nenumit, identificarea lor fiind posibila doar intr-un moment secund). in romanul In larg (1989) linia narativa e mai unitara, desi continua sa se impleteasca in text pagini epistolare si fragmentele con-fesive. Pretextul e dat de vacanta la mare a protagonistului (intr-un interviu cu eroul sau, dispus ca ultim capitol al cartii, prozatorul il numeste Radu, un nume ce nu apare nicaieri in carte), om casatorit, cu un copil, care cunoaste pe litoral o tanara femeie de care se indragosteste.



Capitolele au din nou independenta lor, pentru ca, in continuare, HORASANGIAN gandeste ca un nuvelist, nu ca un romancier. Protagonistul - un geolog, pe cat se poate deduce - calatoreste pe teren, relatand aventuri banale pe care le parcurge; capitolul central, ce da titlul cartii, relateaza felul cum el scapa de la inec, dupa ce se lasase prada ispitei de a inota departe, "in larg": episodul are valoare metaforica si constituie oarecum, dupa o tehnica de "mise en abyme", un moment de referinta pentru protagonist, care, ca peste tot in prozele lui H., are inclinatie pentru meditatia morala, cautand semnificatia gesturilor traite, dedat unui soi de introspectie nu neaparat filosofica, cat preocupata sa dezbata situarea existentiala a celui ce o intreprinde (si, tot ca in volumele anterioare, acest protagonist citeste o carte a lui H., aici Portocala de adio). Nu lipsesc paginile epistolare: mai autentice acelea ale tinerei femei, Monica, cu care se consuma aventura de o vacanta la mare, mai putin interesante cele ale protagonistului catre sotia sa, Irina. intre episoadele narate, acela care relateaza o oprire la Medgidia, unde personajul are o picanta aventura cu doua triviale exemplare locale de Madame Bovary (Flaubert e de altminteri citat fugitiv in carte) constituie, luat in sine, una din cele mai bune nuvele ale scriitorului. HORASANGIAN e, fara indoiala, unul dintre prozatorii cei mai personali ai prozei romanesti din ultimele decenii.

OPERA

Curcubeul de la miezul noptii, proza scurta, Bucuresti, 1984; inchiderea editiei, proza scurta, Bucuresti, 1984; Parcul loanid, proza scurta. Bucuresti, 1986; Sala de asteptare, roman, 1987; in larg, roman, Bucuresti, 1989; Portocala de adio, proza scurta, Cluj-Napoca, 1989; Enciclopedia armenilor. Sibiu, 1994; Bonjour popor, Bucuresti, 1995; Zapada mieilor, roman. Bucuresti, 1996; Integrarea europeana, poeme, cuvant inainte de M. Ivanescu, Bucuresti, 1997.

REFERINTE CRITICE

N. Manolescu, in Romania lite-rara, nr. 15, 1985; E. Simion, in Flacara, nr. 15, 1985; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 16, 1985; G. Pruteanu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1985; N. Steinhardt, in Familia, nr. 3, 1985; Cornel Moraru, in Vatra, nr. 4. 1985; M. Muthu, in Steaua, nr. 4, 1985; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 17, 1985; C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1985; D. Mamica, in Cronica, nr. 8, 1985; G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 44, 1985; M. Iorgulescu, Prezent, 1985; V. Podoaba, in Familia, nr. 2, 1986; L. Papadima, in Ramuri, nr. 3, 1986; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 50, 1986; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 50, 1986; C. Stamatoiu.in Vatra, nr. 3, 1987; I. Holban, in Romania literara, nr. 39, 1987; G. Dimisianu, Subiecte, 1987; I. Holban, Profiluri epice contemporane, 1987; C. Regman, De la imperfect; Al. Th. Ionescu, in Arges, nr. 7, 1988; Silvia Urdea, in Vatra, nr. 17, 1988; D. Jela, in Tomis, nr. 9, 1988; V. Podoaba, in Familia, nr. 4, 1988; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 17, 1988; Ov. S. Crohmalniceanu, Al doilea suflu. 1989; Monica Spiridon, in Vatra, nr. 2, 1997; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 10, 1997.


 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Bedros HORASANGIAN

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Bedros HORASANGIAN





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text



loading...